Corupţia administrativă.
Să încercăm mai întâi să definim acest fenomen care la noi în ţară este obiectul a numeroase dezbateri publice şi controverse politice. Autorii americani Willam L. Richter, Frances Burke şi Jameson W. Doig consideră că există trei tipuri de definiţii> O primă definiţie este legată de conceptul de interes public: “Vorbim de corupţie ori de câte ori un personaj deţinător al unei funcţii publice, printr-o recompensă financiară sau de altă natură, care nu este prevăzută de lege este îndemnat să acţioneze în favoarea celui care a furnizat recompensa, prejudiciind în acest fel interesul public”[1]. Această definiţie este imprecisă în măsura în care este greu de precizat ce anume înseamnă interes public.
Cel de-al doilea tip de definiţii au ca element central conceptul de “îndatorire publică” sau “îndatorirea celui care lucrează într-o funcţie publică. “Un comportament care deviază de la îndatoririle oficiale în scopul de a obţine câştiguri personale.”[2]. În acest caz, atât timp cât nu există confuzii cu privire la ceea ce semnifică “ îndatorire publică”, actele de corupţie pot fi identificate cu o mai mare precizie.
O altă categorie de definiţii pornesc de la plasarea activităţilor desfăşurate de către sectorul public într-un context de piaţă. “Corupţia implică transferul de la criteriile stabilite prin legi şi regulamente la criterii care au la bază modelul pieţei libere.” Conform acestei definiţii normele pe baza cărora îşi desfăşoară activitatea instituţiile publice şi angajaţii lor sunt de multe ori constrângătoare şi prin urmare, ele sunt evitate cu ajutorul practicilor corupte. Unii specialişti vorbesc despre “corupţie nevinovată, inocentă”. Pentru a înţelege mai bine această abordare să ne gândim la un parc în cadrul căruia arhitectul a trasat un număr de alei. După un timp alte alei apar traversând spaţiul verde. Motivul este simplu: cetăţenii găsesc căi mai convenabile pentru a se deplasa. Din acest motiv unii arhitecţi lasă parcurile iniţial fără alei, lăsând pe cei care îl utilizează să “aleagă” traseele, care ulterior vor fi permanentizate. La fel se pune problema şi în cazul legilor şi a regulamentelor: nu ar fi mai bine să aşteptăm să vedem cum se stabilesc aceste legi în mod natural urmând să fie formalizate ulterior. Conflictul între normele formale şi cele informale sunt mai acute în situaţia “importurile” dintr-o altă cultură. Este cazul proceselor de modernizare care s-au produs în întreaga lume sub influenţa civilizaţiei occidentale (potrivit unor autori ar fi şi cazul României – vezi “teoria formelor fără fond” elaborată de Spiru Haret).
Corupţia este un fenomen prezent în toate ţările lumii, în toate tipurile de regim sau sistem politic şi, în acelaşi timp este caracteristică tuturor epocilor istorice. Totuşi s-a observat că gradul de răspândire a practicilor care pot fi considerate corupte diferă substanţial de la ţară la ţară, observatorii fiind în general de acord că în ţările aparţinând civilizaţiei occidentale fenomenul este mai puţin prezent. Au fost asfel indentificate câteva aspecte care influenţează gradul de corupţie:
- aspectele culturale; în absenţa autorităţii statului sau atunci când statul nu îşi exercită dintr-un motiv sau altul autoritatea în mod ferm (nu are capacitatea – cum se întâmplă în cazul zonelor greu accesibile – sau un anumit domeniu nu este reglementat) sau legislaţia nu este bine dezvoltată, societatea îşi dezvoltă propriile norme, propriile practici care guvernează relaţiile dintre oameni; dacă autoritatea publică decide să reglementeze un astfel de domeniu, pot apărea contradicţii sau chiar conflicte între legile care se încearcă a fi impuse şi normele proprii ale comunităţii; un bun exemplu îl reprezintă practicile populare care există în România – producerea de băuturi alcoolice în gospodărie, sacrificarea unor animale, etc.; în perspectiva aderării la Uniunea Europeană asemenea obiceiuri vor trebui interzise sau cel puţin strict reglementate; este foarte probabil ca încercarea autorităţilor de a impune regulile Uniunii Europene în aceste cazuri se va lovi de rezistenţă; o primă problemă va fi legată de cei care vor trebui să aplice noile reguli (funcţionarii); cum să convingi un agent de poliţie dintr-o localitate rurală că obiceiuri strămoşeşti care pentru toată lumea par naturale şi inofensive trebuie interzise şi că trebuie să-şi pedepsească consătenii dacă îşi sacrifică porcul în ajunul Crăciunului fără anestezie).
- Capacitatea instituţională statului de a impune reguli; se poate întâmpla ca de multe ori eforturile necesare pentru a ţine sub control fenomenul corupţiei să depăşească posibilităţile statului; este mai ales cazul ţărilor în tranziţie care se confruntă cu lipsa acută de resurse; este dificil să lupţi împotriva celor care încalcă legea atunci când nu reuşeşti să asiguri o salarizare corespunzătoare funcţionarilor implicaţi în proces; la fel, se întâmplă destul de des ca din punct de vedere tehnic, autorităţile publice să nu fie capabile să concureze cu infractorii (chiar în ţări dezvoltate – Statele Unite, de exemplu – micile comunităţi sunt obligate să ceară ajutorul autorităţilor federale pentru a putea face faţă crimei organizate);
- Gradul de implicare a statului în societate; acest aspect este important în principal în ceea ce priveşte domeniul economic; corupţia înseamnă utilizarea unor poziţii publice pentru a obţine foloase personale; cu cât mai mai multe sunt aceste “poziţii oficiale” (cazul întreprinderilor de stat), cu atât mai multe sunt posibilităţile de corupţie;
- Tipul de regim politic; experienţa a dovedit că în regimurile în care “circulaţia elitelor” este redusă (un anumit partid rămâne la putere foarte multă vreme) se crează structuri sau procese paralele cu cele oficiale, de multe ori mai relevante ca acestea din urmă, care se bazează pe activităţi ilegale sau le alimentează.
[1] Wodrow Wilson, op.cit., pp. 62-63.
[2] Idem.