Prin sistem al administraţiei publice înţelegem totalitatea organelor, autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor care realizează activitatea de administraţie publică, de organizare a executării şi de executare în concret a legii şi între care se stabilesc raporturi juridice ce asigură funcţionalitatea, coerenţa întregului sistem. Modalităţile de constituire în sistem, aşa numitele criterii în doctrina de specialitate, au fost identificate ca fiind:
Criteriul teritorial
Într-o viziune tradiţională, acest criteriu stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi centrale şi autorităţi locale, după raza teritorială în care poate acţiona autoritatea publică respectivă. Într-o concepţie relativ mai nouă motivarea structurii teritoriale aadministraţiei publice o constituie colectivitatea de cetăţeni pentru care acţionează, ale căror interese le gestionează respectiva autoritate a administraţiei publice. Astfel, autorităţile administraţiei publice centrale acţionează în interesul întregii colectivităţi umane existente în sistemul social global, respectiv, la nivelul statului, în timp ce autorităţile administraţiei publice locale au în vedere soluţionarea intereselor colectivităţilor locale, deci, într-o anumită parte a teritoriului, interese care, bineînţeles, sunt armonizate cu interesele generale. Având în vedere acest raţionament, ne putem da seama mai bine care este deosebirea dintre autorităţile administraţiei publice locale (consiliile locale şi primarii) şi diversele servicii publice deconcentrate ale administraţiei publice centrale de specialitate (ministere şi alte organe de specialitate) care acţionează într-o anumită zonă teritorială şi care sunt structuri exterioare (teritoriale) ale anumitor autorităţi administrative centrale (de stat).
Faţă de această explicaţie este necesar să precizăm că în cadrul structurii teritoriale a organelor administraţiei publice nu este recomandabil să se cultive o departajare strictă între autorităţile administraţiei publice locale şi cele centrale, respectiv serviciile publice deconcentrate. Relaţiile între aceste autorităţi sunt foarte variate, ele exprimând fie o centralizare accentuată, fie o autonomie diferenţiată. Caracteristica pregnantă, esenţială, fiind însă colaborarea între ele, asigurată în principal prin prefect, autoritate a administraţiei publice creată în acest scop.
O problemă deosebită legată de structura teritorială a administraţiei o constituie gradul de autonomie funcţională a autorităţilor locale.
- Evoluţia organizării administrativ-teritoriale în România
Organizarea administrativ-teritorială constituie o altă problemă importantă, necesar a fi abordată în contextul studierii structurilor administraţiei publice[1].
Orice organizare administrativ-teritorială are menirea de a asigura creşterea eficienţei activităţii autorităţilor publice, sporirea iniţiativei şi operativităţii acestora în serviciul public, îmbunătăţirea legăturilor dintre autorităţile centrale şi locale, în special cu unităţile de bază, asigurarea unui control mai eficient şi a unui sprijin mai competent unităţilor administrativ-teritoriale[2].
Viaţa a demonstrat că progresul general al societăţii este indisolubil legat de organizarea judicioasă a teritoriului şi a administraţiei locale, care favorizează amplasarea raţională a investiţiilor publice pe cuprinsul ţării, dezvoltarea armonioasă a diferitelor zone şi localităţi. Perfecţionarea structurii administrativ-teritoriale reprezintă o pârghie importantă pentru realizarea optimă a funcţiilor administraţiei publice în statul de drept.
Organizarea administrativă a teritoriului ţării interesează nu numai administraţia publică, ci întregul sistem de autorităţi şi servicii publice. Modul în care este înfăptuită organizarea administrativ-teritorială influenţează profund însuşi conţinutul activităţii diferitelor autorităţi publice.
O delimitare corespunzătoare a unităţilor administrativ-teritoriale asigură condiţiile necesare pentru accesul şi participarea populaţiei la activitatea autorităţilor publice, pentru raţionalizarea şi simplificarea aparatului birocratic.
Însă, nu tot timpul organizarea administrativ teritorială a fost punctul forte al statului în structurarea administraţiei. În susţinerea acestei afirmaţii prezentăm pe scurt istoria organizării administrativ-teritoriale a României.
Ţinând cont de situaţia politică şi juridică a statului român prima noastră Constituţie din 1866 nu a realizat o structurare unitară a teritoriului pe subdiviziuni administrative. Fiind păstrată organizarea anterioară stabilită prin Legile administrative promulgate de Al. I. Cuza la 31 martie 1864, în Ţara Românească şi Moldova aveam ca unităţii administrativ-teritoriale judeţul, plasa şi comunele urbane şi rurale, aşa cum reieşea şi din art. 3 al Constituţiei, iar, în Transilvania regăseam comitatele, plasa, comunele urbane (oraşe şi municipii) şi cele rurale (mici, mari). Legile de organizare a administraţie locale din 1874, 1894, 1906, 1910, 1912 au avut, oarecum, tendinţa unei accentuări a centralismului administrativ pentru asigurarea puterii statale.
Încheierea primului război mondial şi desăvârşirea unităţii naţionale au impus unele perfecţionări ale organizării şi funcţionării administraţiei pe structura consacrată în Constituţia din 192 3 [3]. Organele locale au fost organizate şi au funcţionat o perioadă diferenţiat în Basarabia, iar unificarea administrativ-teritorială a fost tergiversată până în 1925 când a fost promulgată prima lege administrativă pentru toată România. Mai târziu, această lege a fost înlocuită cu Legea din 27 aprilie 1936 şi cu Regulamentul din 1937 care au stabilit o nouă organizare teritorială a ţării, în judeţe şi comune (plasa rămânând o simplă circumscripţie administrativă a judeţului menită a permite controlul activităţii administrative din comune).
Constituţia din 1938 instituie dictatura regală a lui Carol al II-lea, înlocuită în septembrie 1940 de dictatura lui Antonescu. Este o perioadă în care se produc schimbări fundamentale în organizarea politico-administrativă a statului, astfel, printr-o nouă lege administrativă din 14 august 1938 se produc schimbări în organizarea administraţiei locale, în ideea consolidării poziţiei organelor numite în dauna celor alese. Unităţile administrativ-teritoriale stabilite de această lege au fost provincia (ţinutul) şi comuna - rurală, urbană (municipii, oraşe reşedinţă de judeţ şi oraşe nereşedinţă de judeţ) şi balneo-climaterică.
După al doilea război mondial, odată cu intrarea României în aria de influenţă a Rusiei sovietice are loc o treptată desfiinţare a structurilor statale anterioare şi înlocuirea acestora cu autorităţi de tip sovietic, acţiune declanşată prin adoptarea Decretului nr. 259 din decembrie 1950 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale.
În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială, până în 1950 se menţin regiunile, judeţele, plăşile şi comunele, iar prin Legea nr. 5/1950 se preia modelul sovietic şi se înfiinţează regiunile şi raioanele, menţinându-se oraşul şi comuna, arondare administrativă care a fost păstrată până în 1968 când, prin Legea nr. 2/1968, se prevede că teritoriul ţării este organizat în judeţe, oraşe şi comune. Până la această dată, dar şi după Revoluţia din 1989, organizarea administrativă teritorială a statului român s-a păstrat în judeţe, oraşe (municipii), comune.
- Colectivităţile locale şi/sau unităţile administrativ-teritoriale
Individul îşi duce existenţa în societate, într-un sistem corelat de relaţii care îl pun în contact nemijlocit şi diversificat cu semenii săi. Interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a
228 229
colectivităţilor este cea care formează „viaţa socială" sau „sistemul social" .
Termenul de colectivitate, care provine din francezul collectivite, desemnează un grup de oameni care duc o viaţă colectivă, trăiesc şi muncesc în comun.[4] Termenul este sinonim cu cel
231 232
de „comunitate umană"[5] sau de „comunitate"[6].
Comunităţi pot fi considerate toate formele de viaţă socială din care individul face parte prin naştere: familie, grup de rudenie, apartenenţă etnică sau naţionalitate, limbă maternă, localitate, cetăţenie, religie etc.[7] După cum se cunoaşte, oamenii au trăit şi trăiesc pretutindeni în colectivităţi, ei nu s-au găsit niciodată în situaţia de a se asocia, ei s-au găsit asociaţi fără voia lor şi fără ştirea lor în comunităţile naturale, capabile să le asigure existenţa şi prin urmare supravieţuirea. Colectivităţile naturale sunt de altfel promotoarele aşa zisului „legământ de terra", asigurând în acest fel identitatea culturală, religioasă, lingvistică etc., deci coeziunea naturală a individului. Edificatoare, în acest sens, sunt regiunile din Italia, dar şi satele din România două colectivităţi naturale care au dat naştere la regimuri juridice distincte. Astfel, regiunea este recunoscută drept colectivitate teritorială de bază a statului italian, pe când satul a rămas la nivelul colectivităţii naturale neavând aceeaşi recunoaştere juridică în sistemul de drept românesc.
În acest cadru, trebuie să distingem clar două modalităţi de viaţă socială omenească, una primordială, absolut necesară existenţei umane ca atare, independentă de voinţa şi conştiinţa participanţilor care se nasc şi cresc în cadrul ei şi alta secundară, derivată, posibilă numai pe baza şi în cuprinsul celei dintâi sau a altora, care depinde, într-o măsură oarecare, de voinţa şi aspiraţiile celor care-o încorporează.
De remarcat că o colectivitate de orice fel (familie, colectivitate locală, stat) se prezintă, de regulă, ca o unitate, ca un întreg, cu o structură ireductibilă la indivizii componenţi. Fenomenul acesta nu derivă însă din contopirea sau anihilarea indivizilor ca atare ci din asocierea, cooperarea şi solidaritatea acestora, din integrarea indivizilor în colectivitate.[8] Societatea, colectivitatea în sine, reprezintă o organizaţie socială care se bazează pe existenţa şi activitatea indivizilor asociaţi şi organizaţi, pe gradul lor de solidaritate şi coeziune al acestora,
pe aportul lor ca indivizi capabili de a înţelege, de a se situa şi de a participa la o acţiune
235
coomună.
Trebuie să reţinem, însă, faptul că o comunitate, definită ca un colectiv de indivizi şi indivizii cuprinşi în acea comunitate sunt, în acelaşi timp, două realităţi distincte şi totuşi o singură realitate, adică realităţi corelative, existenţial corelative, interdependente şi interactive, în sensul că nici una nu există, nu funcţionează şi nu se dezvoltă fără cealaltă sau că numai împreună alcătuiesc o realitate.[9]
|
235 Ibidem. |
Individul structurându-şi interesele şi stabilindu-şi strategia de acţiune, intră în diverse relaţii sociale, iar diversitatea acestora este cea care determină existenţa unei multitudini de norme sociale (etice, politice, juridice etc.) şi, în consecinţă, a unei varietăţi de forme prin care se influenţează conduita oamenilor.[10] Apare, astfel, evident că viaţa socială de la nivelul colectivităţilor, a comunităţilor, presupune norme care joacă rolul de forţe organizatoare ale interacţiunii umane.
Cuvântul colectivitate este folosit în administraţie de mai bine de două secole şi reprezintă posibilitatea unui corp colectiv de a se diviza el însuşi după opinie sau după interes[11]; această semnificaţie a termenului nu s-a impus în teorie şi practică, ci doar aceea prin care se desemnează o totalitate, un ansamblu.[12]
Noţiunea de colectivitate locală, în doctrina românească şi în cea franceză are mai multe semnificaţii. Astfel, în doctrina românească ea reprezintă o populaţiune prezentă şi viitoare, stabilită pe o porţiune anumită din teritoriul statului, cu interese colective şi permanente deosebite de cele ale statului.[13]
Colectivitatea locală mai este privită şi ca grupări omeneşti din localitate[14] sau ca locuitori dintr-o fracţiune geografică ce reprezintă o porţiune din teritoriul unui stat[15] ori ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu[16].
De asemenea, expresia de colectivităţi teritoriale locale, denotă cetăţenii, populaţia care trăieşte pe o anumită porţiune a teritoriului de stat, care are o organizare juridică administrativă şi interese publice locale proprii, distincte.[17]
În perioada interbelică colectivităţile locale erau concepute, pe de o parte, ca dezmembrăminte ale statului, simple circumscripţii teritoriale ridicate la rangul de persoane juridice,[18] iar pe de altă parte, ca societăţi naturale, la originea lor concomitente sau anterioare statului, care se bucură de drepturi pe care statul le-a recunoscut mai cu seamă decât le-a atribuit.[19]
Noţiunile de colectivitate locală şi colectivitate teritorială, în doctrina franceză, sunt utilizate uneori în mod distinct, iar alteori fără a se face nici o diferenţă între ele.[20] Pentru unii autori, noţiunea de colectivitate locală este mult mai largă, ea înglobează atât colectivităţile teritoriale cât şi întreprinderile publice de la nivel local. Dar cei mai mulţi autori sunt de acord să utilizeze cele două noţiuni în mod analog,[21] întrucât Consiliul Constituţional le-a considerat interschimbabile şi sinonime.[22]
În doctrina franceză colectivităţile teritoriale sunt definite ca fiind acele grupuri umane legate printr-o viaţă comună şi aflate pe acelaşi teritoriu[23] sau ansamblul format din toate grupele umane definite prin ataşamentul lor la un anumit teritoriu pe când, un alt autor leconsideră chiar veritabile contraputeri.[24] Alţii, caracterizează colectivităţile locale printr-o vocaţie administrativă limitată pentru fiecare dintre acestea la o parte din teritoriul naţional.[25]
Într-o altă opinie, colectivităţile locale (teritoriale) sunt comunităţi umane speciale ale poporului, care constituie statul, caracterizate prin ataşamentul lor la o parte delimitată a teritoriului naţional, cu anumite interese (sociale, culturale, economice etc.), care le sunt proprii, dar similare cu interesele comunităţilor asemănătoare.[26]
În general, toţi autorii sunt de acord cu dubla natură a colectivităţilor locale, în principal, aceea de colectivitate descentralizată şi de subdiviziune teritorială a statului.[27]
În acest sens, un autor[28], de pildă referindu-se la comună, o defineşte ca pe o circumscripţie administrativă ce constituie o colectivitate locală, o colectivitate publică care are personalitate juridică deoarece legea îi permite să fie titular de drepturi şi obligaţii având instituite organe abilitate să acţioneze în numele său. Aceasta este o persoană de drept public întrucât organele sale sunt învestite cu competenţe de putere publică iar activităţile sale sunt, în principiu, supuse regulilor dreptului administrativ. De asemenea, sunt subliniate şi elementele esenţiale ale unei colectivităţi respectiv: numele, teritoriul şi populaţia, la care se adaugă reşedinţa şi sediul.
Aşadar, se poate afirma că termenul de colectivitate locală desemnează în mod obligatoriu un lucru identic: o colectivitate sau comunitate, un grup sau grupuri de oameni. De unde şi în prezent putem considera că aceasta reprezintă un grup uman stabilit pe un teritoriu, grup care are interese colective şi permanente, distincte de cele ale statului.[29]
Totuşi, expresia „colectivitate locală" nu ar fi deplină numai prin desemnarea sa ca un grup uman precizat prin ataşamentul său la un anumit teritoriu, ci se impune şi studierea relaţiei acestui grup cu altul mai mare. Cu alte cuvinte, putem vorbi de o colectivitate locală numai în raport cu colectivitatea sau comunitatea naţională. De aceea şi calificarea unei colectivităţi ca fiind „locală" va presupune formarea (sau existenţa) uneia naţionale şi raportarea respectivei colectivităţi locale la aceasta.[30]
În România, conform prevederilor art. 120 din actuala Constituţie a României prin statuarea principiului autonomiei locale li-s-au recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale -comuna, oraşul şi judeţul, calitatea de colectivităţi locale şi, prin lege, de persoane juridice de
259 260
drept public[31]. În doctrina de specialitate[32], din perioada interbelică, acestora li-s-a atribuit şi calitatea de persoane juridice politico-teritoriale.
De asemenea, prin lege s-a definit şi colectivitatea locală, ca fiind totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.[33] Ca atare, constatăm că, în concepţia constituantului român a existat intenţia clară, explicită de organizare a acestor colectivităţi, ele reprezentând democraţia locală, fundamentul principal al oricărui regim democratic.
Acestea au fost organizate în două moduri, consacrându-le, astfel, dubla lor natură,[34] pe de o parte de unităţi administrativ-teritoriale, create pentru gestionarea anumitor servicii alestatului şi pe de altă parte de colectivităţi locale, reprezentate prin autorităţi administrative proprii (consiliile locale, primarii şi consiliul judeţean) care rezolvă, conduc şi execută treburile publice locale.
Autorităţile locale autonome, alese de colectivităţile locale, nu mai reprezintă însă puterea statală, ci acea putere a colectivităţilor locale,[35] care are semnificaţia autonomiei locale, exprimată administrativ şi financiar, exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege[36] şi sub controlul de legalitate a posteriori al statului.[37]
Cu toate că legislaţia românească recunoaşte existenţa colectivităţilor locale, la un studiu mai atent vom observa că în Constituţie precum şi în multe acte normative sintagma folosită este de unitate administrativ-teritorială, sintagmă ce creează dependenţa teritorială a colectivităţii şi nu lasă individului libertatea de a se „aşeja" în orice colectivitate doreşte. În sistemul juridic românesc este recunoscută mai întâi această apartenenţă la teritoriu şi apoi la colectivitate, aceasta din urmă identificându-se cu o anumită parte a teritoriului naţional. În condiţiile promovării democraţiei locale considerăm că această situaţie juridică ar trebui reglementată prin recunoaşterea, aşa cum s-a realizat şi în sistemul francez, a colectivităţii umane. În spijinul acestei situaţii vine teoria „umanizării administraţiei" conform căreia administraţia trebuie să se raporteze la cerinţele colectivităţii mai întâi şi abia apoi la cerinţele teritoriale[38].
Drept urmare, remarcăm faptul că, prin adoptarea de către legiuitorul constituant a principiului autonomiei locale şi al descentralizării teritoriale,[39] s-a înfăptuit sinteza între unitate şi diversitate prin recunoaşterea colectivităţilor locale. Statul român prin promovarea acestui proces de adaptare a normelor legii fundamentale la cerinţele locale, se situează în categoria statelor unitare descentralizate.
Criteriul funcţional
Această modalitate de realizare a sistemului stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi ale administraţiei publice cu competenţă de specialitate, determinând astfel o altă structurare a administraţiei publice, respectiv structura funcţională a acesteia. Activitatea administrativă a statului, dar şi a colectivităţilor locale, cuprinde o multitudine de sarcini care se pot realiza (din punct de vedere teoretic) fie printr-o singură grupare de funcţionari, fie prin amenajarea mai multor grupări specializate funcţional[40]. În cea de-a doua situaţie se realizează o distribuţie funcţională, specializată, a sarcinilor autorităţilor administraţiei publice, atribuindu-li-se o competenţă specifică, astfel încât fiecare autoritate are obiectul său de activitate. În mod curent, atât doctrina cât şi legislaţia utilizează termenul de ramuri şi domenii de activitate. Bineînţeles că problema structurării pe specific de activitate (funcţională) se pune atât pe plan central cât şi pe plan local. Astfel, pe plan central avem ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului, ministerelor sau care funcţionează ca autorităţi administrative autonome, iar pe plan teritorial avem serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, a căror activitate este condusă de prefect, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu.
Structura funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice are o însemnătate deosebită deoarece, în mare măsură, de modul cum este aşezată această structură depinde eficienţa activităţii acestora. Spre exemplu, în această ordine de idei, se consideră a fi deosebit de importantă problema stabilirii numărului optim, cât mai apropiat de nevoile reale, de ministere şi organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, cunoscut fiind faptul că atât un număr prea mic, cât şi un număr prea mare de ministere poate crea dificultăţi în capacitatea de administrare a autorităţilor administraţiei publice.
În principiu, structura organizatorică şi funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice este alcătuită prin subordonarea, din treaptă în treaptă a diverselor autorităţi care realizează activitatea administrativă a statului sau a colectivităţilor locale, faţă de un organ de vârf - Guvernul, organ central al puterii executive, care exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică pe întreg teritoriul ţării. De regulă, autorităţile administraţiei publice se subordonează, unele faţă de altele, pe linie ierarhică (subordonarea verticală) până la Guvern.
Aşadar, autorităţile administraţiei publice alcătuiesc în statul de drept un subsistem în cadrul sistemului autorităţilor publice, aşa cum a fost stabilit prin Constituţie, pe criteriul separaţiunii celor trei puteri legislativă, executivă şi judecătorească, cărora le corespund trei categorii de autorităţi publice. Prin urmare, din punct de vedere al structurii organizatorice, subordonarea autorităţilor administraţiei publice faţă de Guvern se face pe două linii, care corespund la două subsisteme ce compun sistemul autorităţilor administraţiei publice, respectiv: subsistemul autorităţilor administraţiei publice cu competenţă generală şi subsistemul autorităţilor specializate ale administraţiei publice.
Dacă, însă, vom lua drept criteriu al împărţirii administraţiei publice colectivitatea umană pe care aceasta o serveşte vom avea două mari categorii de autorităţi administrative şi anume:
■ autorităţi ale administraţiei publice de stat
o guvernul;
o administraţia de specialitate:
- centrală;
- deconcentrată la nivel local; o
■ autorităţi ale administraţiei publice locale
o consiliul judeţean; o consiliul local; o primarul;
o serviciile publice locale (descentralizate).
[1] N.Cicu, I.Alexandru, Perfecţionarea continuă a aparatului de stat şi reflectarea sa pe plan legislativ, în Drept românesc contemporan, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977.
[2] V. Pătulea, Coordonatele juridice de evoluţie a instituţiei descentralizării administrative, în revista Dreptul nr.9/1991; I.Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative. Analiză comparativă, vol.I, ed.II, EdituraSylvi, Bucureşti, 1996.
[3] Constituţiei de la 1923 în Titlul I, art. 4, preciza că din punct de vedere administrativ, teritoriul naţional se împarte „în judeţe, judeţele în comune, al căror număr, întindere şi subdiviziuni teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de organizare administrativă".
[4] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a, Academia Română, Bucureşti, 1998.
[5] Traian Herseni, op. cit. p. 205.
[6] În acest sens, a se vedea David Miller coord., Enciclopedia gândirii politice, Humanitas, Bucuresti, 2000, p. 122 şi urm., unde se menţionează conceptul de comunitate (die gemeinde); ea reprezenta „totalitatea cetăţenilor cu drepturi egale asupra pământului" şi, ca atare, termenul de „localitate" era sinonim cu cel de comunitate; Ferdinand Tonnies, în Gemeinschaft und Gesellschaft, 1887, arăta că, în timp ce societăţile (asociaţiile) de diverse feluri pot fi create, instituite sau acceptate în mod conştient, o comunitate veritabilă este ceva organic, bazat pe sânge, rudenie, habitat şi locuire comună precum şi un ansamblu de atitudini, experienţe, sentimente şi înclinaţii comune; Mac Iver, în Community, 1917, punea accent pe comunitatea de interese. El acceptă ideea că o comunitate poate fi creată prin voinţă, însă printr-o voinţă aparte, şi anume una ce vizează un bine comun sau exprimă un ansamblu de interese pe care le are în comun. Cu privire la diferite comunităţi, a se vedea şi Richard T. Schefer, Robert Lamm, Communities, 5th Edition,1995, New York, Mc Graw-Hill Inc., p. 509-530; I. Bădescu, N. Radu, De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
[7] Traian Herseni, op. cit. p. 205.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, p. 515.
[10] N. Popa, op. cit., p. 140.
A se vedea Constantin Bacoyannis, Le principe constitutionnel de libre administration des collectivites teritoriales, Economica Presses Universitaires D'Aix-Marseille, Paris 1993, p. 21, unde se precizează că acest cuvânt a fost folosit cu prilejul sedinţei
Tribunalului din 25 pluviose anul VIII, de către tribunul Desmousseaux, când acesta s-a referit la organizarea pe care Constituţia anului III urma să o dea administraţiei franceze, prin legea din 28 pluviose, anul VIII. M0 Idem.
[13] Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii generale, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice "E. Mârvan", 1934, p. 117.
[14] George Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. II, fascicola II, Editura Casa Şcoalelor, 1930, p. 49.
[15] Antonie lorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura Nemira, 1996, p. 530.
[16] Ioan Muraru, Drept constitutional şi instituţii politice, Editura ACTAM1, Bucureşti, 1997, p. 28.
[17] Corneliu-Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, All Beck, 1999, p. 33.
[18] Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a III-a, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Eminescu" S.A.,
2149729, p. 239.
[19] Idem, vol. II, Bucureşti, 1935, p. 285; Ion G. Vîntu, Comuna. Studiu critic şi comparativ, Institutul de Arte Grafice „Bucovina", Bucureşti, 1928, p. 19 şi urm.
[20] A se vedea Constantin Bacoyannis, op. cit. p. 23 şi urm., unde se arată că noţiunile au fost folosite, pentru prima dată, la începutul secolului XX, mai întâi într-un studiu cu privire la teoria statului, de către Leon Duguit, în 1903, Leon Michoud, în a sa Teorie a personalităţii morale, 1906, Rene Carre de Malberg în Contribuţia sa la Teoria generală a statului, 1920, apoi în cadrul Tratatului de Drept Constitutional al lui Leon Duguit, 1928 şi mai târziu în Manualul de drept administrativ, de către Louis
2R49olland, în 1934.
[21] Joel Boudine, La distinction entre collectivite locale et collectivite teritoriale - variation semantique ou jouridique?, R. D. P., 1992, p. 171 şi urm.; Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet, Traite de droit administratif, Tome I, 14eme Edition, L.G.D.J., Paris 1996, p. 127, 135 şi urm.
[22] Charles Debbasch, Institutions et droit administratif, Tome I, Les structure administratives, 5eme Edition, P.U.F., Paris 1999, p. 181.
[23] Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, 17eme Edition, Dalloz Paris, 1998, p. 47.
[24] A se vedea Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutional, 16eme Edition, Armand Collin Paris, 1997, p. 48.
[25] Jean Rivero, Jean Waline, op. cit. p. 355.
[26] A se vedea Epamimondas Spiliotopoulos, Cuvânt înainte la Constantin Bacoyannis, Le principe constitutionnel de libre administration des collectivites territoriales, P.U. d'Aix-Marseille, Economica, Paris, 1993, p. V.
[27] Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet, op. cit. , Tome I, p. 137 şi urm.
[28] A se vedea Francis-Paul Benoit, Collectivites Locales, Jurisprudence Generale, Dalloz, Paris, 1984, p. 121-1, 132-1 şi 13218, unde se precizează că sediul unei comune este desemnat prin termenul „la mairie" (primărie) sau „d'hotel de ville".
[29] Constantin Bacoyannis, op. cit. p. 29.
[31] Art. 19 din Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 204 din 23 aprilie 2001.
[32] Paul Negulescu, op. cit. p. 82.
[33] Art. 3, al. 4 din Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001.
[34] Antonie Iorgovan, op.cit., vol. II, p. 537.
A se vedea art. 3 din Carta Europeană: exerciţiul autonom al puterii locale, 1985, Strassbourg; România a devenit semnatară a Cartei europene a autonomiei locale prin Legea de ratificare nr. 199/1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 331 din 26 noiembrie 1997.
226645 Art. 4, al. 1 din Legea nr. 215/2001.
[37] Art. 123, al. 5 din Constituţia României, art. 135, al. 1 din Legea nr. 215/2001.
[38] Suntem, în ziua de azi, martorii unor transformări de sarcini pe care le consideram specifice numai anumitor părţi ale teritoriului, ca de exemplu, transportul cu telecabina văzut ca fiind specific zonelor muntoase a fost preluat şi în zonele de şes, de mare chiar. Toate acestea se întâmplă la cererea comunităţii locale şi nu datorită unei anumite aşezări a teritoriului.
[39] Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 16eme Edition, 1997, Armand Collin Paris, p. 47 şi urm.; Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet, op.cit., p. 116 şi urm. vorbesc despre regim administrativ descentralizat numit şi regim administrativ de autonomie locală. În acelaşi sens, Corneliu-Liviu Popescu, op. cit., p. 49.
[40] Paul Meyer, Systemic Aspects of Public Administration, G.E.C., Gad Publishers, Copenhagen, 1973.