În centralism, autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este în mâna guvernului central şi a reprezentanţilor săi. Nu există sau sunt prea puţine organe alese. Atribuţiile autorităţilor inferioare sunt restrânse.
Profesorul Dissescu expunând consideraţiile susţinătorilor centralizării (creşterea sentimentului naţional, o mai mare capacitate a organelor centrale, asigurarea unei omogenităţi şi a unei independenţe naţionale mai sigure etc.), a arătat că aceasta îşi dovedeşte utilitatea, eventual, numai în timp de război. Cum, însă, războiul este o stare anormală, în afara lui cea mai mare parte a timpului, societatea trebuie să se caracterizeze prin descentralizare. Aceasta elimină întârzierile care ar putea apărea în sistemul centralizării, pentru ca autoritatea centrală să ia cunoştinţă de interesele locale şi să avizeze măsurile pe care le consideră necesare. De asemenea, eventualele erori, inerente naturii umane, sunt mai puţin grave şi mai uşor de reparat în acest sistem.
Profesorul Dissescu, citând afirmaţia unui publicist francez, atrăgea atenţia: „centralizarea reprezintă apoplexie la centru şi paralizie la extremităţi".
Se poate aprecia că centralismul este încă regimul normal sub care a trăit şi trăieşte cea mai mare parte a serviciilor administrative atât din ţărilor aflate în Centrul şi Estul Europei şi chiar în parte occidentală, acestea fiind sub autoritatea imediată a conducătorilor şi colectivităţilor de care depind, neavând personalitate distinctă de aceea a acestor colectivităţi; ele sunt conduse de funcţionari numiţi şi puterea de decizie este concentrată la vârf.
Privită subiectiv, centralizarea este mijlocul prin care se evită a se face educaţie politică cetăţenilor; din punct de vedere obiectiv, viaţa colectivă locală se dezvoltă silit, după un plan oficial, destinat întregii ţări şi nu în mod natural, în funcţie de interesele şi temperamentul locuitorilor zonei respective.
Puterea este asimilată în societăţile moderne cu statul, fiind supusă unei logici de centralizare. Hans Kelsen284 considera că teritoriul şi autorităţile sale sunt supuse unei „ordini" de constrângere relativ centralizată, ordine care este chiar statul, principiu căruia îi răspunde postulatul de „centralizare statală" a lui Jacques Chevallier285.
Centralizarea este forma ce concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional în persoana statului, sarcini a căror îndeplinire este asigurată prin intermediul unei administraţii ierarhizate şi unificate, o administraţie considerată birocratică. Se poate observa legătura creată între principiul centralizării şi interpretarea negativă dată modelului Weberian, birocraţia.
Regimuri pur centralizate în care toate normele juridice ale unui stat se aplică pe întregul teritoriu dintr-un centru unic nu există, însă, în realitate, întâlnim state care au un regim centralizat sau descentralizat parţial. Astfel, reglementarea satisfacerii intereselor generale se face prin legi aplicabile pe tot teritoriul statului, prin centralizare, iar reglementarea satisfacerii intereselor locale se face şi prin norme juridice locale, aplicabile numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, prin descentralizare.
Hans Kelsen, Theorie pure du droit, Dalloz, 1962, p. 380.
Jacques Chevallier, Science administrative, PUF-Themis, Collection Science politique, Paris, 1986, p. 95.
Dacă, un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau naţionale se face prin servicii publice, care depind direct de autoritatea publică centrală şi a căror conducere este numită de către aceasta, acel stat este centralizat.
Statul în regimul centralizat este singura persoană publică pentru întreg teritoriul naţional, care asigură singur, prin bugetul şi agenţii săi, satisfacerea (de fapt pseudo-satisfacerea) tuturor nevoilor de interes general.
Un regim centralizat acceptă o împărţire a teritoriului în circumscripţii (pentru a permite o implantare raţională a serviciilor în teritoriu) dar nu recunoaşte comunităţile, ansamblurile umane preexistente organizării centralizate. Administraţia centrală este cea care satisface toate interesele şi nevoile prin dispoziţii legale şi prin regulamente valabile pe întreg teritoriul, care sunt duse la îndeplinire de serviciile organizate la nivel de circumscripţii.
Administraţia de stat este, astfel, riguros ierarhizată. Autorităţile administraţiei publice locale sunt numite de puterea centrală şi sunt dependente direct de aceasta. Puterea de decizie este concentrată la vârful ierarhiei. La nivel local se pun în aplicare hotărârile autorităţilor centrale. Nu este permisă iniţiativa locală.
Resursele materiale necesare aplicării deciziei sunt în totalitate în mâna administraţiei centrale. Numirile se fac în cea mai mare parte fără concurs, în funcţie de preferinţele organelor superioare şi nu există dreptul de stabilitate al funcţionarilor publici.
Regimul centralizat se caracterizează, de asemenea, printr-un puternic control ierarhic. Autoritatea centrală exercită controlul fără text legal derivând doar din puterea ierarhică. Controlul este general, întinzându-se atât asupra tuturor actelor administrative, putând duce la anularea sau modificarea acestora, cât şi asupra funcţionarilor, aceştia din urmă neavând nici un mijloc de a-şi apăra în justiţie actul împotriva exerciţiului puterii ierarhice.
Efectele construcţiei centralizate a administraţiei sunt reprezentate de uniformizarea acesteia. Indiferent de zona de provenienţă, cetăţenii sunt trataţi la fel, aceleaşi răspunsuri pentru aceleaşi probleme, fapt ce favorizează corporatismul, scăderea răspunderii agenţilor administrativi, o proastă preluare a informaţiei, o frânare a competenţelor. Prin acest sistem care oferă aceleaşi garanţii pentru toţi cetăţenii, funcţionarii sunt puşi la adăpost de orice presiune şi de orice putere discreţionară, ajungându-se treptat la imobilismul acestora.