Montesquieu a elaborat şi expus teoria sa privind separaţia puterilor în lucrarea Despre spiritul legilor (1748), după ce a studiat Constituţia engleză şi s-a inspirat, în cercetarea sa, de la John Locke (Eseu asupra guvernării civile - 1690). În studiul său nu s-a concentrat doar asupra formulării unei teorii abstracte cu privire le evitarea concentrării puterilor, ci a analizat şi care sunt puterile şi cum funcţionează acestea. La data realizării studiul putem spune că Montesquieu nu doar a creat o contrapondere la absolutismul monarhic al vremii ci a pus bazele modernităţii, bazele a ceea ce urma să devină principiu fundamental al existenţei statului modern, a existenţei statului de drept. Rapid, principiul separaţiei puterilor a devenit un fel de dogmă ce a fost înscrisă în Constituţiile vremii şi mai ales în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului155 de la
1789.
Din dorinţa de a realiza un studiu asupra acestui principiu, asupra realităţii juridice actuale, am vrut mai întâi să dăm răspuns la întrebarea: Care sunt puterile?
O parte din răspuns am reuşit să-l dăm prin analiza făcută în prima secţiune a acestui capitol, analiză în care am cercetat evoluţia statului şi a principiului separaţiei puterilor în doctrina de specialitate, de la Aristotel şi până în epoca modernă.
Aceste trei puteri au fost şi sunt considerate a fi:
- puterea legislativă sau puterea de a face legile, de a le modifica şi de a le abroga;
- puterea executivă sau puterea care face să se aplice legile, care se preocupă de
siguranţa şi apărarea naţională şi de diplomaţie; - puterea judecătorească, mai precis autoritatea judiciară, care are drept misiune
judecarea crimelor, nerespectării legilor precum şi a diferendelor între particulari, şi mai nou
între particulari şi administraţie.
Aplicarea rigidă a separaţiei puterilor în stat ar consta în minimizarea principiului suveranităţii naţionale, deoarece puterea aparţine naţiuni şi nu puterilor publice (legislativă, executivă, judecătorească) care doar o exercită în numele acesteia. Separarea completă a puterilor în stat poate produce un blocaj instituţional care poate perturba eficienta funcţionare a puterilor în stat.
155 „Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, şi nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie", art. 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 2 august 1789. |
Montesquieu, după cum deja ştim, în această evoluţie ştiinţifică a fost cel care a formulat pentru prima dată cele trei puteri, aşa cum le regăsim noi astăzi, cel care a susţinut că nu trebuie să existe o separaţie strictă între acestea, pentru că altfel nu am fi în prezenţa unui întreg, statul, ci trebuie să conlucreze, să colaboreze la formarea acestui întreg, la menţinerea şi funcţionarea sa. În toată această teorie Montesquieu a urmărit combaterea arbitrariului natural al puterii, prin fixarea limitelor „puterea limitează puterea", astfel organizarea puterii trebuie dată unor organe diferite, independente unele de altele, care să asigure echilibrul.
Prin urmare un stat nu poate funcţiona decât dacă legea adoptată de legislativ este aplicată la impulsul executivului, iar autoritatea judecătorească prin concursul puterii executive îşi duce la îndeplinire deciziile. Această colaborare trebuie să fie însoţită de un control al puterilor, una faţă de cealaltă, însă, pentru ca acest lucru să poată fi realizabil este nevoie ca puterile să fie dotate cu mijloace juridice şi instituţionale prin care să nu se neutralizeze.
Reprezentând forma în care poporul se constituie în putere, Constituţia se impune faţă de toate celelalte mijloace juridice. Prin Constituţie sunt stabilite organizarea, structura, competenţa şi funcţiile supreme ale organelor de stat, exprimând în formă juridică cele mai importante raporturi din societate. Orice Constituţie are la bază suveranitatea poporului şi presupune o abordare a raporturilor dintre legislativ, executiv şi judecătoresc, dar pentru ca aceasta să-şi asigure superioritatea faţă de celelalte norme juridice din stat s-a constituit o autoritate independentă, faţă de cele trei puteri, care supraveghează respectarea normelor constituţionale. Această autoritate este Curtea sau Consiliul Constituţional care în statul modern a devenit garant al existenţei statului de drept, al păstrării echilibrului celor trei puteri156.
Cu toate că puterile sunt egale prin autoritatea de care dispun în interiorul statului, Montesquieu a stabilit o „ierarhie" a acestora. În acest sens, puterea legislativă este cea care deţine legitimitatea direct de la poporul suvern, şi deci este prima între cele trei, puterea executivă nu este altceva decât o putere derivată, pe când autoritatea judiciară este „neutră157".
156 Ne vom opri mai pe larg asupra acestei problematici la paragraful 3 privind Abordările contemporane ale statului de drept din 157 Vom utiliza termenul neutru pentru o mai clară evidenţiere în limba română, dar Montesquieu a utilizat termenul de „nulle" |
Evoluţia puterilor şi a statului în sine ne-a dus în prezent la o inversare a „ierarhiei" lui Montesquieu. Puterea executivă a devenit, progresiv, centrul procesului decizional, legilativ, în detrimentul puterii legislative, iar puterea judiciară o simplă autoritate. În realitate, şi nu doar în România ci şi în marea majoritate a statelor europene, puterea legislativă s-a transformat, capacitatea sa de a face legile a trecut „în mâinile" organelor executive, ne referim aici atât la
Ş eful Statului cât şi la guvern, situaţie întâlnită mai ales în republicile parlamentare şi semiprezidenţiale. Rolul parlamentului în cadrul procedurii legislative a devenit unul de reflecţie şi de propunere prin intermediul comisiilor, discuţiilor şi amendamentelor. Parlamentele au devenit organe de control a activităţii şi politicii guvernamentale. Mai mult, în condiţiile promovării descentralizării excesive, a transferului de competenţe către colectivităţile locale, şi a integrării statelor în uniunii supranaţionale, parlamentele au intrat într-o nouă etapă a evoluţiei lor.
Această preeminenţă a executivului este cel mai des întâlnită în statele unde Şeful Statului este ales direct de către popor. Este cazul Republicii Franceze, al României etc. dar şi al Marii Britanii unde Primul Ministru este numit de către monarh în funcţie de rezultatul alegerilor legislative. Legislativul lui Montesquieu nu mai este, în aceste condiţii, singura putere care se poate prevala de legitimitatea poporului.
Tendinţa de concentrare a puterii în zona executivului reprezintă un proces de limitare a influenţei parlamentare, implicit a democraţiei reprezentative. Transferul puterii de la Parlement la organele executivului, a căror activitate este în mai mică măsură sub controlul opiniei publice, corespunde tendinţelor de eficientizare a actului guvernării şi exprimă tensiunea abordărilor tehnocratice în contrapondere cu cele democratice.
Cât priveşte puterea judecătorească nu se poate vorbi de o adevărată putere ci mai mult de o autoritate, mai ales în condiţiile în care independenţa sa, aşa zisa „neutralitate" a lui Montesquieu, faţă de puterea politică (legislativă şi executivă) nu mai este fundamentul de bază al existenţei sale.
Putem concluziona astfel că, în zilele noastre, din ce în ce mai mult, separaţia şi echilibrul puterilor nu mai sunt respectate, în adevăratul sens dat de Montesquieu, că accentul se pune pe conlucrarea şi colaborarea puterilor, promovându-se mijloace juridice şi instituţionale ce se plasează la graniţa dintre două puteri158, şi nu pe separarea acestora.