Administrație publică

Cuvântul regiune ne conduce spre imaginea de spaţiu - de un anumit spaţiu cu limite mai mult sau mai puţin suple - apoi spre aceea de grup uman, de colectivitate umană cu caracteristici specifice şi mai ales cu o anumită unitate sau identitate. Deci spaţiu şi grup uman, primele elemente de bază ale definiţiei regionale poziţionează regiunea ca un intermediar între colectivitatea locală (cu un teritoriu şi o colectivitate clar delimitate) şi stat (delimitat teritorial, în care trăieşte o naţiune). Dar aceste două concepte de spaţiu şi de grup pot fi imediat "reutilizate" în două direcţii diferite care duc, una spre regionalizare, alta spre regionalism, prima insistând asupra spaţiului: organizarea şi cadrul său, cea de-a doua asupra grupului, a comunităţii: identitatea şi acţiunea sa   .

În încercarea de a defini noţiunea de regiune (un spaţiu în care trăieşte o colectivitate cu caracteristici specifice) se poate pune în anumite cazuri întrebarea dacă nu cumva nu se creează „obiectul" tocmai prin încercarea de a-l descoperi. Pentru că trebuie să avem tot timpul în minte fluiditatea termenului şi nu trebuie să-l simplificăm peste măsură, dându-i o alură de mit.

Ideea de regiune este destul de ambiguă. Consiliul Europei a considerat regiunea ca fiind „un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este considerat ca omogen".

Dacă se admite că noţiunea de „dimensiune medie" este total subiectivă, nu se poate atribui regiunii o scară tip. În schimb, legătura între teritoriu şi elementul uman care îl populează, element care apare ca o conştientizare a caracterului omogen al regiunii, este prezentă totdeauna când este vorba de definirea acesteia.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta a dat o definiţie cu un caracter mai degrabă administrativ pentru regiune: „eşalonul imediat inferior celui al statului", eşalon care, în funcţie de competenţele ce i-au fost acordate (în cazul sistemelor centralizate) sau pe care şi le-a acordat (în cazul sistemelor federaliste), gestionează peplan administrativ şi politic o comunitate teritorială a cărei dimensiune variază în limite foarte largi. În acest sens, Cartea Comunitară a Regionalizării^[1] afirmă la Art. 1:

„1. In cadrul acestei Carte, prin regiune se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic.

2. Prin elementele comune ale unei populaţii concrete se înţelege o
   specificitate comună în materie de limbă, cultură, tradiţie istorică şi interese legate de
   economie şi transporturi. Nu este neapărat necesar ca toate aceste elemente să fie
   reunite în toate cazurile.
3. Diferitele denumiri şi natura juridico-politică pe care aceste entităţi le pot
   primi în diferitele state - comunităţi autonome, land-uri, naţionalităţi etc. - nu le exclud
   din consideraţiile stabilite în prezenta Cartă".

De asemenea, Art.2 al Cartei afirmă expres că „statele membre ale Comunităţii Europene sunt invitate, având în vedere voinţa populară, tradiţia istorică şi necesitatea unei administrări eficiente şi adecvate a funcţiilor ce le revin - în special în materie de planificare a dezvoltării economice, să instituţionalizeze în teritoriile lor (sau să menţină acolo unde există) regiuni în sensul Art.1 al acestei Carte".

În momentul actual, Uniunea Europeană consideră nivelul regional ca fiind un nivel administrativ care îşi are locul în ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziţie imediat inferioară nivelului central. Conform „Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice", NUTS - fiecare stat membru are în structura sa trei tipuri de unităţi teritoriale ce sunt poziţionate pe nivele ierarhice din punctul de vedere al dimensiunii teritoriului: nivelul localităţii, nivelul departamental (judeţean) şi nivelul regional.

Şi Adunarea Regiunilor (ARE) a definit regiunile ca fiind acele „entităţi politice de nivel imediat inferior statului, care dispun de anumite competenţe exercitate de un guvern, care, la rândul lui, este răspunzător în faţa unei adunări alese în mod democratic".

Concretizând aceste aspecte, în procesul de constituire a unei noi Uniuni Europene putem semnala trei direcţii decisive care definesc ascendenţa realităţii

,  305

regionale   :

• în primul rând, regiunile contribuie la dezvoltarea economică şi la realizarea obiectivului de coeziune economică şi socială;
• în al doilea rând, regiunile contribuie la apropierea necesară a cetăţenilor de realitatea Uniunii Europene, făcând posibilă o mai mare democratizare instituţională;
• în al treilea rând, regiunile sunt exponentele unei Europe pluraliste în care convieţuiesc realităţi culturale, lingvistice şi sociale foarte diverse. Însuşi Parlamentul European, în Rezoluţia sa asupra politicii comunitare în domeniul culturii, din 1 decembrie 1993, a afirmat că „drumul către Uniunea Europeană trece prin manifestarea şi promovarea identităţii culturale europene, care este rezultatul unei interacţiuni a civilizaţiilor şi a unei pluralităţi de culturi naţionale, regionale şi locale".

La nivelul Consiliului Europei de asemenea s-a reiterat preocuparea pentru problema regionalizării mergându-se până la adoptarea unei reglementări privind autonomia regională^[2].

Ţinând cont de elementele explicate mai sus si documentele prezentate la nivelul Consiliului Europei de experţii CPLRe (Congresul Puterilor Locale şi Regionale) au fost identificate la nivelul Europei un număr limitat de modele de regionalizare considerate reprezentative.

Cele şase tipuri de regiuni identificate sunt:

Modelul 1: Regiuni cu putere de a adopta legislaţie primară, existenţa lor fiind garantată de Constituţie sau de o Lege federală, neputând fi contestată împotriva voinţei lor;

Modelul 2: Regiuni cu putere de a adopta legislaţie primară, a căror existenţă nu este garantată de Constituţie sau de o Lege federală;

Modelul 3: Regiuni cu putere de a adopta legi, în concordanţă cu prevederile şi principiile generale stabilite de legislaţia naţională, a căror existenţă este garantată de Constituţie;

Modelul 4: Regiuni cu putere de a adopta legi sau alte acte normative regionale, în concordanţă cu principiile şi prevederile generale stabilite de legislaţia naţională, a căror existenţă nu este garantată de Constituţie;

Modelul 5: Regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) şi Consilii direct alese de comunitatea locală;

Modelul 6: Regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) şi Consilii alese de Consiliile locale componente.

Cu toate acestea, curentul regional îşi are şi criticii săi acerbi, ale căror argumente nu sunt de neglijat. Ralf Dahrendorf este unul dintre aceştia, el considerând că acest curent nu este un proces pe care îl putem caracteriza drept înnoitor, care s-a derulat progresiv, ci un proces vechi şi foarte problematic, care a reapărut odată cu discutarea statutului actual în perspectiva integrării şi a delegării de competenţe la nivel supra-statal. Ralf Dahrendorf vede astfel în curentul regional numai fragmentare, anarhie, haos şi creşterea insecurităţii prin distrugerea echilibrelor actuale.

Problema ridicată de curentul regional este o problemă a spaţiului european remodelat de noul echilibru intern al statelor care revendică din ce în ce mai greumonopolul politicului. Într-adevăr, se pune întrebarea dacă administraţiile „s-au adaptat la aria europeană" pentru că "tendinţa generală se pare că este, la nivel naţional, descentralizarea şi integrarea în structurile europene". Dar dacă tendinţele nu sunt foarte greu de decelat, semnele de întrebare asupra modelului de regiune sunt de o mare actualitate: regiunea - reformă sau revoluţie sau regiunea - un nou model politic al Europei. Şi aici, Denis de Rougement încearcă să schiţeze o definiţie, regiunea reprezentând înainte de toate un „spaţiu de participare civică", o „comunitate de bază".^[3]

Document elaborat de Parlamentul European în 18 noiembrie 1988 şi adoptat ca document oficial al Comunităţilor Europene la 19 decembrie 1988.

^[2] Congresul puterilor locale şi regionale din cadrul Consiliului Europei a aprobat în anul 1997 Carta europeană a autonomiei regionale sub forma de Recomandare (Rec. 34/1997).

1. Alexandru, M. Carausan, S. Bucur, op.cit., p. 157 şi urm.