Creşterea importanţei regiunilor în Europa, oricare ar fi definiţia pe care am folosi-o pentru regiune, una instituţională sau una politică, reprezintă un fenomen marcant al ultimilor trei decenii. Denis de Rougemont nu numai că îl presimţise, ci îl şi inserare ca element fundamental al procesului de construcţie europeană al secolului XXI. Pentru el, federalismul şi regionalismul erau inseparabile[1].
Realizarea unei analize a fenomenului de afirmare regională care se manifestă în Europa ne conduce, la nivel instituţional, către un dublu dialog: vertical şi orizontal. Primul corespunde relaţiilor pe care le dezvoltă sau pe care încearcă să le dezvolte regiunile cu instituţiile europene, Uniunea Europeană sau Consiliul Europei, în timp ce al doilea reiese din importanţa pe care regiunile o acordă relaţiilor directe pe care le stabilesc între ele. Anul 1975 marchează momentul de instituţionalizare, din această perspectivă, atât a relaţiilor cu instituţiile europene, dar mai ales, a relaţiilor directe dintre regiunile frontaliere.
De trei sau patru decenii asistăm, în toate ţările europene occidentale, la o veritabilă mutaţie a mentalităţilor în ceea ce priveşte rolul regiunilor în sistemele statale şi continentale. Începând cu sfârşitul anilor '80, sistemul european (şi prin aceasta înţelegem întregul complex de probleme ce s-a manifestat la toate nivelurile pe palierul individ-organism suprastatal) s-a modificat sub impactul a două procese în parte contradictorii, în parte care s-au sprijinit reciproc. Aceste procese care au pus în discuţie poziţia statelor ca unici actori relevanţi pe plan internaţional sunt cele de integrare şi de fragmentare. Prin schimbările pe care le-au generat, acestea au făcut să crească importanţa regiunilor odată cu importanţa pe care au dobândit-o organismele societăţii civile în detrimentul statelor pe plan internaţional. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de o „Europă a regiunilor" şi este perceput din ce în e mai pregnant faptul că regiunea nu este doar un nivel intermediar între autorităţile centrale şi cele locale, ci devine un al treilea punct (alături de state şi localităţi) ce defineşte triunghiul în care se dezvoltă procesul de integrare europeană. Fiecare ţară, în felul său şi în funcţie de tradiţia ei istorică, încearcă să răspundă problemei regionale, curentelor regionaliste care o traversează, orientându-le, diminuându-le, ignorându-le sau respingându-le. Dar oricare ar fi răspunsul politic dat problemei regionale, este important pentru toţi cei care vor să o descrie, să o analizeze, să o explice şi chiar să o orienteze, să stăpânească concepte care să le permită o cât mai bună evaluare a acestui fenomen.
În încercarea de clarificare a termenilor de regionalizare şi de regionalism vom apela la o metodă simplă, recurgând la fenomene ce au marcat aceşti termeni şi la dinamicele pe care ei le antrenează. În căutarea unei realităţi regionale vom enumera patru astfel de fenomene:
- dezechilibrele regionale reprezintă una din problemele a căror existenţă nu necesită lungi demonstraţii; aproape toate statele europene prezintă diferenţe de dezvoltare în teritoriu;
- alienările etno-culturale au fost conştientizate la nivel regional de către colectivităţile care consideră nejustificate dependenţele lingvistice şi culturale în raport cu alte regiuni. În acelaşi timp colectivităţile nu sunt de acord cu afirmarea incapacităţii lor de a-şi administra propriile probleme;
- centralismul, având o strânsă legătură cu fenomenul precedent, este caracterizat de procesul prin care orice decizie, indiferent de domeniul ei, este luată la nivelul central al statului;
- „socializarea" politicii europene[2] are o incidenţă directă asupra fenomenului regional, reprezentând creşterea importanţei statului în toate sectoarele vieţii sociale şi chiar individuale.
Fără nici o îndoială, aceste patru fenomene regionale, în grade diferite şi în combinaţii variabile, sunt cauzele principale ale dinamicilor regionale care se fac simţite astăzi în Europa. Aceste dinamici regionale cunosc trei mari faze în dezvoltarea lor, faze care se pot suprapune, interpenetra şi chiar opune în timp, în cadrul evoluţiei acestui „proces regional":
- apariţia conştiinţei regionale;
- mişcările regionale sau acţiunilor regionaliste;
- dezvoltarea instituţiilor regionale sau puterilor regionale.
Regionalismul reprezintă conştientizarea intereselor comune (regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către oamenii ce îl locuiesc) şi în acelaşi
timp, aspiraţia de a participa la gestiunea acestor interese. Se degajă noţiunea de comunitate care se consideră mai capabilă de a rezolva problemele locale în comparaţie cu statul, considerat ca fiind prea îndepărtat şi prea mare, acuzat de a vrea să impună un model unitar particularismelor şi în orice caz, de a nu avea o dimensiune adecvată pentru a rezolva într-o manieră eficace problemele lor.
Regionalismul aşa cum am mai menţionat la pg. , corespunde unei dorinţe profunde a colectivităţilor de a fi responsabile cu rezolvarea problemelor care le privesc în mod direct. El nu apare numai din conştientizarea dezechilibrelor regionale, din subdezvoltare economică regională, ci mai ales din conştientizarea nedezvoltării socioculturală, din centralismul statului naţional şi din socializare.
Regionalizarea cu o traiectorie descendentă dar şi cu alte scopuri şi mijloace de punere în aplicare decât cele ale regionalismului are ca punct de plecare dezechilibrele regionale sau mai degrabă conştintizarea acestora. Ca răspuns la mişcarea regionalistă, statul poate astfel recunoaşte o identitate regională (regiunea fiind percepută de data aceasta ca un teritoriu considerat omogen de către stat) şi poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să participe la gestionarea afacerilor proprii.
Există o interacţiune inevitabilă între cele două mişcări: regionalismul - venit de jos şi regionalizarea - venită de sus. Printr-un proces dinamic, nevoilor regiunilor li se răspunde printr-o politică de stat, care are repercursiuni asupra sentimentului regional şi antrenează reacţii ale regiunii.
Pentru a concluziona, putem spune că regionalizarea are, de regulă, importanta grijă de a ajunge, pentru o ţară sau pentru Europa, la un mai bun echilibru în repartiţia bogăţiilor prin încercarea de a ridica nivelul zonelor mai puţin dezvoltate. La rândul său, regionalismul are ca regulă de aur ajungerea regiunii la puterea de decizie în toate componentele sale, afirmarea identităţii sub aspectele de identitate-memorie şi identitate-acţiune.
Aceste scurte reflexii asupra a ce poate fi o regiune, asupra proceselor de (re)descoperire a spaţiului sau a colectivităţii regionale autentice, a faptelor de identitate, de dialog şi de participare, permit o mai bună înţelegere a dublei relaţii, din ce în ce mai instituţionalizată, care se stabileşte direct între regiuni sau între regiuni şi instituţiile Uniunii Europene. Această dublă relaţie se înscrie în dialectica regionalizare-regionalism, mai mult sau mai puţin intensă, în funcţie de fiecare stat.
Apud Denis de Rougemont, L'avenir est notre affaire, Editura Seuil, Paris, 1978.
Apud Alain Tourraine, Sociologie de l'action, Editura Seuil, Paris, 1965