Pin It

Înainte de a defini şi delimita sfera administraţiei publice, consider necesar să analizez succint ansamblul sistemului din care provine, respectiv al autorităţilor publice, aşa cum sunt ele reglementate de Constituţia actuală.

De la început trebuie observat că noţiunea de autorităţi publice este mult mai largă decât aceea de autorităţi ale administraţiei publice şi că, practic, administraţia publică este parte componentă a sistemului autorităţilor publice.

Faţă de dispoziţiile Titlului III din Constituţia României, structura sistemului autorităţilor publice cuprinde:

  • Parlamentul, organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61);
  • Preşedintele României, reprezentant   al   statului   român   şi   garant   al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (art. 80);
  • Guvernul, autoritatea care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 102);
  • Administraţia publică centrală de specialitate (art. 116-119) şi administraţia publică locală (art. 120-123);
  • Autoritatea judecătorească (art. 124-134).

În tot acest angrenaj, un loc aparte îl ocupă raporturile dintre Parlament şi Guvern, legiuitorul constituant înţelegând importanţa acestor raporturi ca elemente de legătură între componentele sistemului autorităţilor publice.

Spre deosebire de statul totalitar, în care structurile statului sunt organizate într-un sistem piramidal în care toate componentele se subordonează atât în plan orizontal, cât şi în plan vertical, din treaptă în treaptă, până la vârful piramidei, în statul democratic organizarea autorităţilor publice nu mai poate fi concepută ca un sistem monolit, ci mai curând s-ar putea vorbi de câte un sistem de organe proprii fiecărei puteri statale, între care există relaţii de colaborare şi sprijin reciproc.

Cu toate acestea, împărtăşesc opinia acelor autori care susţin că abordarea sistemică a organizării statale nu trebuie abandonată, că nouă organizare şi funcţionare a puterii statale nu a înlăturat diversitatea formelor organizatorice prin care statul îşi exercită atributele sale esenţiale, atribute comune tuturor tipurilor de stat - legiferarea, executarea legilor, soluţionarea conflictelor din societate. În baza dreptului de comandă în societate statul continuă să deţină pârghiile importante în toate aceste domenii[1].

În consecinţă, dreptului de comandă al statului trebuie să-i corespundă o execuţie coerentă din partea structurilor sale organizatorice, adică a autorităţilor publice ale statului, care nu se poate realiza decât numai în măsura în care sunt organizate şi funcţionează pe baza aceloraşi principii şi norme care guvernează funcţionarea unui sistem.

Pentru a delimita sfera de cuprindere a administraţiei publice pornesc tot de la dispoziţiile constituţionale cuprinse în Titlul III şi anume:

  • Capitolul II - Preşedintele României
  • Capitolul III - Guvernul
  • Capitolul V - Administraţia publică, cu cele două secţiuni:
  • Secţiunea 1 - Administraţia publică centrală de specialitate
  • Secţiunea 2 - Administraţia publică locală

Aşa cum se poate observa, sfera de cuprindere a administraţiei publice nu se limitează numai la autorităţile din Capitolul V al Titlului III al Constituţiei, care este chiar subintitulat "Administraţia publică", ci înglobează şi Preşedintele României şi Guvernul, al căror loc este tot în sistemul autorităţilor administraţiei publice.

La această concluzie ajunge şi prof. Antonie Iorgovan care precizează că sfera administraţiei publice ca activitate, deşi coincide cu sfera autorităţilor din Capitolul V al Titlului III din Constituţie, din raportarea modelului de sistematizare a materiei Titlului III la tezele actuale ale dreptului public, dar şi din formularea expresă a altor texte din Constituţie, este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice reglementate în Capitolul V al Titlului III, deoarece cuprinde şi Preşedintele României, Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale. Concluzia este că administraţia publică se realizează numai de către structuri ce formează tradiţional "sfera executivului” pe când celelalte autorităţi publice, altele decât autorităţile administraţiei publice, desfăşoară pe lângă activitatea principală de legiferare, judecătorească, etc. şi activităţi de natură administrativă.[2]

Analizând sistemul autorităţilor administraţiei publice, unii autori[3] disting două componente principale şi anume:

  • o componentă centrală care include Preşedintele României, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate;
  • o componentă locală care cuprinde: consiliile locale, primarii, consiliile judeţene, prefecţii şi serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate.

Făcând o analiză mai profundă a sferei de cuprindere a administraţiei publice, putem structura autorităţile administraţiei publice pe trei niveluri şi anume:

Administraţia centrală:

  1. a) organele supreme ale administraţiei de stat

-    Preşedintele României şi Guvernul

  1. b) organele centrale de specialitate:

- ministerele şi alte organe subordonate Guvernului;

- autorităţile centrale autonome

  1. c) instituţii centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor autonome
    (inclusiv cele organizate ca regii autonome sau societăţi comerciale).

Administraţia de stat din teritoriu:

  1. Prefectul
  2. serviciile ministerelor şi ale celorlalte organe centrale

Administraţia locală:

  1. a) consiliul local şi primarul
  2. b) consiliul judeţean

Este locul să observăm că pentru prima dată în România, dispoziţiile constituţionale reglementează o administraţie publică care nu mai este în exclusivitate de stat, ci ea se divide în administraţia publică de stat şi în administraţia publică locală, autonomă.

Concomitent cu autorităţile administraţiei publice centrale, având competenţă teritorială generală, realizată la nivelul întregii ţări, constituantul a stabilit că administraţia centrală de stat se organizează şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale prin servicii publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, chiar dacă despre existenţa acestora prevederile Constituţiei sunt indirecte, în sensul că sunt amintite atunci când se statuează asupra instituţiei prefectului.

La nivel local, Constituţia consacră existenţa consiliilor locale, primarilor şi consiliilor judeţene, ca autorităţi administrative autonome.

Sunt de acord cu faptul că, chiar dacă prin art. 123 Constituţia aşează instituţia prefectului în rândul autorităţilor administraţiei publice locale, ca reprezentant al Guvernului, locul acestuia este totuşi în rândul autorităţilor centrale deconcentrate. Această poziţionare a prefectului a generat confuzii, paralelism şi chiar abuzuri în exercitarea atribuţiilor de către unii prefecţi.

Concluzionând, ne găsim în faţa a două structuri, administraţia publică de stat şi administraţia publică locală autonomă, care împreună constituie sfera administraţiei publice din ţara noastră.

 

[1] MirceaPreda, Autorităţile administraţiei publice locale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.28

[2] Antonie Iorgovan - Op. cit., vol. I, p. 82

[3] Mircea Preda - Op. cit, p. 29