1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Studierea metodica a unei discipline unversitare complexe cum este Managementul Serviciilor Publice,presupune precizarea prealabila a unor notiuni si concepte cum ar fi managementul , stat , institutie publica , intreprindere publica , organizatie , administratie publica.

Problematica managementul serviciilor publice dobandeste semnificatie deosebita intr-un mediu social si politic extrem de dinamic in care aspectele finantarii,continutului ,calitatii si eficientei acestui sector de activitate sunt puse permanent in discutie.

In consecinta,problema cu privire la cadru managerial al serviciilor publice devine extrem de importanta si pentru a fi solutionata necesita luarea in considerare a unor premise generale intre care :

  • managementul general indifernt de modul in care este conceput,definit sau practicat se regaseste si in administratia publica , cu toate elementele,dimensiunile si functiile pe care le indeplineste in orcare alta sfera sau domeniu de activitate
  • el se exercita si in administratia publica ca si in celalalte sisteme ale vietii sociale, intr-un mediu social-politic aflat in continua miscare precum si in schimbare si transformare din ce in ce mai accelerata
  • se exercita in conditiile cresterii complexitatii si incertitudinii vietii economico-sociale si a contradictiilor si dilemelor pe care acestea le genereaza in permanenta

 

Serviciul public este un organism creat de catre stat ,judet sau comuna,cu  o competenta si putere determinate, cu mijloacele financiare procurate din patrimoniul general al admnistratiei creatoare ,pus la dispozitia publicului pentru a satisface in mod regulat si continuu o nevoie cu caracter general,careia initiativa privata nu ar putea sa-i dea decat o satisfactie incompleta si indeterminata.

 

  Serviciul public este mijlocul administratiei prin care se presteaza cetatenilor servicii de interes general , in regim de putere politica .Infiintarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autoritatilor deliberative,respectiv al consiliilor locale iar organizarea si functionarea lor constituie atributul auutoritatilor executive ,adica al prefectiilor si primarilor.In categoria serviciilor publice se includ:

  • Servicii publice cu caracter statal
  • Servicii comunitare (infiintate la nivel local,dar si judetean)
  • Serviciile publice de gospodarie comunala
  • Alte servicii publice locale
  • Servicii publice comerciale
  • Servicii publice pentru activitati culturele

 

 

 

Dupa natura serviciilor publice se disting :

  • Servicii publice administrative(S.P.A.)
  • Servicii publice indistriale si comerciale(S.P.I.C)

Dupa modul in care se realizeaza interesul general deosebim :

  • servicii publice al caror scop este satisfacera directa si individuala a cetatenilor
  • servicii publice care ofera avantaje particularilor in mod indirect
  • servicii publice destinate colectivitatii in ansamblu

 

Din punct de vedere al importantei sociale deosebim :

  • servicii publice vitale(alimentare cu apa,canalizare)
  • servicii publice facultative(amenajare parcuri si locuri de distractii,centre de informare etc.)

 

 

,,Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale unei societăţi depind de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii)”*.

Trebuie să facem deosebirea dintre finanţele publice şi finanţele private şi deci dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice.

Resursele administraţiei de stat, centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom sunt componente ale resurselor financiare publice.

O bună parte a resurselor financiare publice este formată din veniturile cu caracter fiscal.

Alte tipuri de resurse financiare publice sunt:

de trezorerie – utilizate pentru acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului de stat;din împrumuturi publice;emisiunea bănească fără acoperire – mijloc de finanţare a deficitului bugetar cu efecte greu de estimat.

 

Componenţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cheltuielile publice reprezintă etapa următoare constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau economice (reglementate de către programe guvernamentale).

,,Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia”. (I. Văcărel, Finanţe publice, pag. 147).

 

 

 

Structura cheltuielilor publice este studiată conform clasificărilor folosite de fiecare stat în parte (cea mai importantă fiind cea economică şi cea funcţională). Stabilirea structurii cheltuielilor publice ajută la determinarea diferenţelor de politică financiară

dintre ţările dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie, precum şi evoluţia în timp a ponderilor acordate diverselor categorii de cheltuieli publice în acelaşi stat.

Dinamica cheltuielilor publice are în vedere modificarea a şase indicatori:

creşterea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice;

-schimbarea raportului cheltuielilor publice în PIB;

-schimbarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor;

-schimbarea structurii cheltuielilor publice;

-corelaţia dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB;

-elasticitatea cheltuielilor publice raportată la PIB .

Factorii de influenţă asupra creşterii cheltuielilor publice sunt de natură:

-demografică (modificări ce au loc în numărul şi structura populaţiei ce ar trebui să determine adaptări corespunzătoare în ponderea cheltuielilor publice);

-economică (ce vizează în mod special funcţia statului de redistribuire a resurselor financiare publice după criteriul eficienţei şi echilibrului);

-socială (se referă la funcţia de armonizare a veniturilor medii individuale aparţinând diferitelor categorii sociale);

-legaţi de urbanizare (favorizează creşterea cheltuielilor publice);

-militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate);

-istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoriile publice moştenite de la un regim politic la altul sau ca inflaţia);

-politică (se referă la complexitatea funcţiilor statului);

 ANALIZA EFICIENŢEI CHELTUIELILOR PUBLICE se face raportând eforturile financiare la efectele măsurabile (prezente sau estimate) ale finanţării de către stat a unor obiective de interes public. Metodele de apreciere a eforturilor şi efectelor pe care le presupune un proiect de acoperire a unor nevoi de interes public vor fi discutate la subpunctul ,,Metode evaluative a cheltuielilor publice”.

Atunci când primul termen al acestui raport cunoaşte un decalaj de ritm – adică, în ciuda creşterii şi diversificării nevoilor cetăţenilor pentru bunuri publice, resursele financiare menite să achiziţioneze aceste îmbunătăţiri nu cresc în acelaşi ritm – apare o insuficientă permanentizată a resurselor. Evaluarea eficienţei cheltuielilor publice este responsabilitatea factorilor de decizie ai aparatului politic, fiind realizată prin utilizarea indicatorilor conţinuţi în bugetul anual şi în programele pe termen mediu şi lung.

Se poate obţine o eficienţă a cheltuielilor care să ducă, implicit, la bunăstare socială dacă se întâlnesc următoarele condiţii: există posibilitatea alegerii, dintre mai multe alternative, a variantei celei mai ieftine în raport cu efectul final obţinut asupra serviciului (ce se dorea îmbunătăţit); are loc o modernizare în producerea serviciului, care maximizează utilitatea resimţită de consumator; preţul plătit pe acest serviciu cât şi costul în utilizare să fie minime; contextul economico-social să fie predictibil pe perioade de timp îndeajuns de mari.

 

 

 

Studiile moderne asupra eficienţei cheltuielilor publice recomandă ca: serviciile publice să nu fie oferite neapărat gratuit iar, acolo unde există posibilitatea, serviciile publice furnizate de stat să fie înlocuite de cele private; de asemenea, introducerea de mecanisme cvasipiaţa (bonuri, cupoane).

Metodele de gestiune locala se definsc ca tehnici juridice de care dispun colectivitatile locale descentralizate si grupurile lor (sindicate,asociatii de comune,districte,comunitati urbane etc.) pentru a-si exercita competentele ce le-au fost acordate.Acestea sunt :

              -diferitele procedee utilizate de catre locale pentru gestiunea serviciile publice care intra in competenta lor ;

               -activitati de reglementare si prestare a serviciilor pe care le creeaza si organizeaza pentru satisfacerea interesului general al populatiei lor.

Avand in vedere diversificare diversificarea activitatilor colectivitatilor locale, prevederile legale si practica administrativa se poate de trei moduri principale de gestiune locala:gestiunea directa,gestiunea delegata si parteneriatul.

De gestiune directa se poate vorbi atunci cand o autoritate locala ia in responsabilitatea  sa organizarea si functionarea unui serviciu public.Acesta se afla in competenta sa si, in aceasta ipoteza, nici o persoana juridica de drept public sau privat nu se poate interpune intre serviciul public si colectivitate.

Gestiunea delegata exista atunci cand colectivitatea locala, care a creat serviciul public, decide sa incredinteze gestiunea acestuia unei persoane publice sau private distincta de colectivitatea locala.

Parteneriatele se manifesta ca moduri de gestiune locala atunci cand o colectivitate locala participa , in mod voluntar ,la o actiune hotarata de catre o alta colectivitate locala sau de catre stat , aceasta avand o incidenta directa asupra dezvoltarii si zonei sale.

In concluzie ,buna gestionare a intereselor unei colectivitati locale nu se limiteaza  numai  la numai la cautarea modurilor celor mai performante de  exploatare a serviciilor publice care tin de competenta sa, ea implica ,de asemenea ,ca aceasta colectivitate, ori  din proprie initiativa, ori la cererea statului  sau a altei persoane publice sau chiar particulare,sa accepte sa joace , mai ales in plan financiar , rolul de partener in situatia  in care actiunea administrativa formeaza un tot si nu se supune unui proces de  divizare in mai multe parti.

Detalierea informaţiilor referitoare la tipurile de cheltuieli publice

  1. Cheltuielile publice destinate acţiunilor social-culturale. Acest tip de cheltuieli îşi au originea recentă în ideologia politico-economică intervenţionistă, apărută în America după cel de-al doilea război mondial, aşa numita doctrină a statului bunăstării. Obiectivele autorităţii publice într-un astfel de stat sunt: asigurarea unui venit minim, susţinerea cetăţenilor în situaţii defavorizante (cum ar fi boala, bătrâneţea, şomajul, handicapul), garantarea unui nivel de trai bun pentru întreaga populaţie, în raport cu o anumită listă de servicii şi minimalizarea efectelor unor evenimente ce implică riscuri sociale. Aceste servicii sunt puse la dispoziţia membrilor societăţii în mod gratuit sau la un preţ mic, ori sunt acordate alocaţii, pensii, ajutoare ş.a. indemnizaţii prin intermediul cărora populaţia să-şi poată permite un standard de viaţă decent. În ţările dezvoltate, pentru asigurarea acestor facilităţi se cheltuieşte până la 50% din venitul naţional.

Cheltuielile publice destinate acţiunilor de natură socio-culturală cuprind de obicei: sănătate, învăţământ, cultură şi sport, acţiuni dedicate tineretului, securitate sau protecţie socială. persoane fizice / juridice (f. asigurărilor sociale, pentru şomaj);

1) Cheltuielile publice pentru învăţământ trebuie să urmărească o dezvoltare a educaţiei publice în concordanţă cu cerinţele contextului economico-social pentru a contribui în cât mai mare măsură la progresul societăţii. Factorii care determină politica financiară în învăţământ sunt: demografici (structura specifică a populaţiei), economici (cererea pentru forţa de muncă calificată şi adaptarea inovaţiilor tehnologice de ultimă oră şi nu numai), politici (principiile ideologice pe care se bazează stabilirea politicii şcolare). Structura sistemului de învăţământ diferă de la o ţară la alta, conform tradiţiei statelor respective însă aici va fi preluată împărţirea realizată de UNESCO în învăţământ: preşcolar, primar, secundar, superior.

Cheltuielile publice bugetare pentru învăţământ sunt canalizate în cea mai mare parte către ministerul corespunzător – Ministerul Învăţământului / Educaţiei – dar şi către alte ministere care urmăresc să instruiască în domeniul specific lor cadre competente (Ministerul Apărării, Ministerul de Interne etc.). Cheltuielile publice pentru învăţământ pot fi privite şi din perspectiva conţinutului lor economic; în acest caz putem vorbi de:

-cheltuieli curente (de funcţionare şi întreţinere);

-cheltuieli de capital (înzestrarea şi construirea unităţilor de învăţământ).

2) Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă un punct de interes social pentru faptul că sănătatea generală a membrilor societăţii înseamnă bunăstare fizică şi mentală, condiţii esenţiale ce facilitează dezvoltarea socială. Acest tip de cheltuieli înregistrează la nivel mondial o tendinţă crescătoare (ţările dezvoltate alocă între 5,5–10,5% din PIB, cele în curs de dezvoltare ating niveluri uneori foarte scăzute, sub 1%). Cheltuielile publice din acest sector se împart în cheltuieli curente (salarii, materiale de laborator, medicamente etc.) şi cheltuieli cu caracter de investiţii (construcţia şi utilarea unităţilor). Având în vedere scopul special pe care şi-l propun aceste cheltuieli publice, serviciul sănătăţii publice nu poate fi tratat doar ca o afacere condusă după legile pieţei – relaţia dintre cerere şi ofertă având în acest caz mai degrabă o dimensiune umanitară.

Sistemele de cheltuieli publice pentru sănătate cunosc diferenţe de organizare în fiecare ţară, în privinţa ponderii instituţiilor de stat sau private, dar ceea ce este comun este faptul că ele urmăresc îmbunătăţirea calităţii vieţii indivizilor.

Sursele din care se obţine finanţarea sistemului de sănătate sunt fondurile bugetare, cotizaţiile de asigurări de sănătate, fonduri speciale pentru sănătate, resurse ale populaţiei care au fost cheltuite în ipostaza de pacienţi, ajutor din exterior (OMS, Crucea Roşie etc.).

3) Cheltuieli publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi tineret contribuie la educarea spirituală estetică, morală a populaţiei prin activităţi artistice, culte, sportive sau divertisment.

Aceste cheltuieli finanţează instituţii cu obiective cultural – artistice (edituri, muzee, patrimoniu cultural, biblioteci cinematografe, teatre etc.) care produc fie bunuri materiale dar de valoare spirituală, fie servicii de valoare spirituală. Preţul acestor produse poate fi suportat în totalitate de către stat sau doar parţial prin subvenţionare. Finanţarea se face din resurse bugetare integral, din venituri extrabugetare şi alocaţii de la buget, din venituri extrabugetare în totalitate, (pentru instituţiile care se pot autoîntreţine prin activitatea economică desfăşurată), din fonduri extrabugetare (de exemplu: Fondul Cinematografic Naţional, Fondul Cultural Naţional). Nu trebuie uitate nici sponsorizările, deosebit de avantajoase pentru cel care le primeşte – el neavând altă obligaţie decât aceea de a declara deschis numele sponsorilor săi.

Cheltuielile publice din această categorie finanţează de asemenea activitatea religioasă a cultelor recunoscute de stat (salarii pentru slujitorii bisericii) şi pe cea sportivă şi de tineret (în proporţie de 75% în România).

4) Cheltuieli publice pentru securitatea socială înglobează următoarele tipuri de cheltuieli: alocaţii, pensii, indemnizaţii, ajutoare în anumite condiţii pe care persoanele ce le primesc trebuie să le îndeplinească. Ele sunt menite să elimine cât mai mult posibil efectele riscurilor fizice, economice şi sociale ce planează asupra vieţii fiecărui membru al societăţii. Caracteristicile principale ale actualului sistem de finanţare a activităţilor legate de securitatea socială vizează faptul că fondurile sunt obţinute din cotizaţii sociale, legitimate social prin principiul solidarităţii. Pentru aceasta sunt create planuri sau politici de reducere a şomajului şi sărăciei, ajutoare a familiilor în dificultate financiare, sau a persoanelor aflate în dificultate financiară, sau a persoanelor defavorizate (care se consideră a fi în general copii, tineri proaspăt absolvenţi, persoanele în vârstă, persoanele handicapate). Finanţarea acestor cheltuieli se face din următoarele categorii de resurse: contribuţii ale salariilor, liber profesioniştilor şi patronilor; subvenţii bugetare; fonduri speciale (acumulate din donaţii sau resurse ale ONG).

5) Cheltuielile publice pentru ajutorul de şomaj sunt îndreptate către acele persoane care nu dispun temporar de un loc de muncă prin care să-şi asigure existenţa. În afara ajutorului de şomaj (numit şi forma pasivă de într-ajutorare a persoanelor rămase fără lucru), sunt recomandate şi alte modalităţi care nu au o natură materială imediată constituind o într-ajutorare activă – crearea unor noi locuri de muncă, ce asigură scăderea şomajului pe termen lung. Este deci preferabilă o creştere a prestaţiilor active (facilităţi pentru cei ce angajează şomeri), în favoarea soluţiei de creştere a valorii ajutorului de şomaj (ce poate duce pe termen lung la creşterea ratei şomajului). Cheltuielile sunt suportate din fondurile firmelor şi resurselor bugetare, şi sunt plătite beneficiarilor sub două forme: alocaţia de şomaj (contează vechimea în muncă) şi ajutorul de şomaj.

Toate aceste cheltuieli menţionate mai sus reprezintă investiţii în resurse umane deoarece ele au ca efect dezvoltarea capacităţilor indivizilor, menţinerea stării fizice şi mentale la nivele ridicate ceea ce duce, implicit, la dezvoltare economică şi socială. Putem spune deci că banii cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale nu reprezintă un consum definitiv de venit naţional ci, dimpotrivă, sunt generatoare de dezvoltare (,,profit” social). Pentru ca dezvoltarea umană să aibă un caracter durabil, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: membrii societăţii să aibă parte de o bună stare a sănătăţii, să aibă loc o acumulare de cunoştinţe la nivelul societăţii, să existe acces la resursele care asigură un standard de viaţă decent.

  1. B) Asigurările sociale au apărut iniţial ca reacţie a asociaţiilor de muncitori care au pledat pentru drepturile lor, organizându-se în sindicate care să-i protejeze în privinţa condiţiilor de lucru – igiena şi securitatea muncii ca elemente care să prevină ajungerea la accidente ce pun persoana în imposibilitate de a munci, iar dacă, dintr-o cauză sau alta, se ajunge la incapacitate de muncă, existenţa unor fonduri financiare care să le asigure acestora un trai decent. Pentru a îndeplini obiectivele menţionate, s-a creat un sistem naţional de asigurări sociale care are trăsături speciale (derivate din contextul economic în care finanţează).

 

 

 

Serviciile reprezinta o activitate umana,cu un continut specializat avand ca rezultat efecte utile,imateriale si intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale.Ele sunt autonomizate in procesul adancirii diviziunii sociale a muncii si sunt organizate distinct intr-un sector numit sector tertiar.

Serviciile prezinta o serie de trasaturi caracteristice care permit ,pe de o parte,identificarea lor,iar,pe de alta parte,se pot constitui in criterii de delimitare fata de celelalte domenii ale activitatii economico-sociale.

Este de remarcat faptul ca sfera serviciilor este larga si eterogena ,fapt pentru care aceste trasaturi pot sa nu se regaseasca in totalitatea lor in fiecare tip de serviciu.

 

 

Loading...