Pin It

Orice normă juridică conţine anumite prescripţii, indicaţii, adresate comportamentului uman. Aceste indicaţii, ce alcătuiesc substanţa normei de drept, sunt exteriorizate în anumite forme specifice. De aceea, la orice regulă de drept distingem o structură internă, logico - juridică  şi o construcţie externă, tehnico – legislativă, dată de modul de exprimare în cadrul actului normativ ori al unui alt izvor de drept.

 

            II.3.1. Structura logico-juridică

 

            Structura logico-juridică a normei de drept prezintă o importanţă deosebită, întrucât ne indică elementele din care se compune norma, precum şi interdependenţa dintre acestea.

            Indiferent de formularea ei textuală sau de ramura de drept căreia aparţine (constituţional, administrativ, penal, civil, internaţional etc.), norma de drept are o structură alcătuită din trei elemente: ipoteză, dispoziţie, sancţiune. Această construcţie corespunde situaţiei logice potrivit căreia orice prescripţie pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei norme de drept trebuie să prevadă condiţiile în care unele categorii de subiecte vor avea o anumită conduită (ipoteza), care este această conduită (dispoziţia) şi care sunt consecinţele nerespectării sau încălcării acesteia (sancţiunea). Art. 38 din noul Cod al muncii este ilustrativ pentru aspectul în discuţie. Acesta prevede că, «salariaţii (ipoteza) nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege (dispoziţia). Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor, sau la limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate (sancţiunea).»

 

  1. a) Ipoteza este acea parte a normei juridice, care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice. Ea prefigurează, în abstract, faptele sau actele juridice care atunci când survin şi au un caracter concret, duc la naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic.

            Ipoteza indică, de asemenea, categoriile de persoane la care se referă prevederile dispoziţiei. Având în vedere precizia cu care este formulată ipoteza normei juridice, distingem ipoteze determinate şi ipoteze relativ determinate. O ipoteză determinată este aceea care stabileşte  exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei. Astfel art. 22 alin.1 din Constituţia României conţine o ipoteză determinată reţinând că "dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate."

            O ipoteză relativ determinată indică doar împrejurările  de aplicare a dispoziţiei, dar conţinutul concret al acestor împrejurări, prin natura lui, nu poate fi dat în actul normativ, ci este lăsat pe seama organului de stat. Un exemplu, în acest sens, îl constituie art. 148 lit. d din Codul de procedură penală care prevede că măsura arestării preventive poate fi luată dacă "sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea mijloacelor materiale de probă, sau prin alte asemenea fapte". Este de dorit ca ipotezele să fie cât mai concret şi complet formulate, aceasta fiind o garanţie a aplicării întocmai a dispoziţiei, o măsură de prevenire a arbitrariului şi de întărire a legalităţii. De aceea, uneori, după adoptarea legii, organul legislativ intervine pentru a determina limitele de stabilire mai precisă a ipotezei unor norme ce prezintă importanţă deosebită pentru realizarea ordinii de drept într-un anumit domeniu. Ipoteza mai poate fi simplă, în cazul în care prevede o singură împrejurare în prezenţa căreia se aplică dispoziţia, sau complexă, atunci când prevede o multitudine de împrejurări care toate laolaltă sau fiecare în parte, determină aplicarea dispoziţiei. Art. 38 din noul Cod al muncii, la care ne-am referit mai sus, conţine o ipoteză simplă, pe când art. 5 din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, indică în ipoteză o multitudine de împrejurări care fiecare în parte sau toate laolaltă atrag aplicarea dispoziţiei. Articolul menţionat prevede că «deţinerea, testarea, utilizarea, transportul, depozitarea şi mânuirea materiilor explozive provenite din import, se fac cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi şi ale instrucţiunilor producătorului».

 

  1. b) Dispoziţia este acea componentă a normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în ipoteza dată. Ea concretizează drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Dispoziţia poată să prevadă fie săvârşirea unei acţiuni (cum ar fi obligaţia reţinută de art. 74 din Legea fondului funciar nr.18 din 1991, republicată[1], în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului), fie o inacţiune, adică abţinerea de la fapte ilicite (art. 108 al. 1 din legea amintită mai sus stabileşte o astfel de interdicţie precizând că "ocuparea în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare, fără aprobarea primită în condiţiile legii, sau refuzul de a elibera terenul astfel ocupat, fără drept, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani").

            După caracterul conduitei prescrise dispoziţia poate să fie determinată şi relativ determinată.

            Este determinată atunci când stabileşte categoric şi fără nici o posibilitate de derogare, drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate (art. 36 alin. 1 din Constituţia României conţine o dispoziţie determinată precizând că "Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv").

            Când norma prevede mai multe variante posibile de conduită, urmând ca subiectele să aleagă una dintre ele, sau când fixează anumite limite, în cadrul cărora se pot stabili drepturile şi obligaţiile juridice, dispoziţia este relativ determinată. O astfel de dispoziţie aflăm în art.40 din Codul familiei care prevede că "La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. Dacă nu a intervenit o asemenea învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie."

 

  1. c) Sancţiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările nerespectării dispoziţiei. Ea conţine măsurile luate împotriva persoanei care a încălcat legea, aduse la îndeplinire prin autoritatea statului. Aplicarea sancţiunilor se face de către organe special împuternicite ale statului, care urmăresc îndeplinirea următoarelor funcţii: o funcţie reparatorie prin care se urmăreşte restabilirea ordinii sociale perturbate şi eventual repararea unor prejudicii materiale sau morale; o funcţie preventivă (general - educativă) care urmăreşte prevenirea încălcării normelor de drept prin avertismentul adresat cetăţenilor şi o funcţie educativă în raport de autorul încălcărilor de drept (prin care se urmăreşte corijarea acestuia şi reintegrarea sa în ordinea de drept existentă).

            Sancţiunile diferă din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor.

  1. După natura lor distingem sancţiuni: penale, administrative, disciplinare, civile, care îmbracă mai frecvent un caracter patrimonial (cu excepţia celor penale).

            Sancţiunile penale[2]  se aplică celor care săvârşesc infracţiuni (fapte care prezintă pericol social, săvârşite cu vinovăţie şi prevăzute de legea penală).

            Sancţiunile administrative[3]  se aplică celor care săvârşesc abateri administrative: disciplinare, contravenţionale. Aplicarea unor sancţiuni disciplinare în dreptul administrativ este condiţionată de încălcarea normelor de drept administrativ privind corectitudinea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici. În linii generale, răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici nu este deosebită de răspunderea disciplinară din dreptul muncii, care vizează toţi salariaţii. Dar, pentru faptul că priveşte o persoană care deţine o funcţie publică, instituţia, ca atare, a fost transferată în câmpul de aplicare a normelor dreptului administrativ. În Statutul funcţionarului public[4] sunt prevăzute prin art. 70 al. 3 următoarele sancţiuni: avertismentul, mustrarea, diminuarea drepturilor salariale cu 5-10%, pe o perioadă de 1-3 luni,  suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani, trecerea într-o funcţie inferioară pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului, destituirea din funcţie.

            Aplicarea unei sancţiuni contravenţionale este justificată de săvârşirea unei abateri administrative denumită contravenţie şi care intră sub incidenţa O.G. nr. 2/2001[5]. Fapta care antrenează răspunderea contravenţională este o faptă ilicită cu trăsături proprii, care o deosebeşte de alte fapte ilicite ce atrag alte forme de răspundere juridică. O.G. nr. 2/2001 defineşte contravenţia ca fiind acea faptă săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin Hotărâre a Guvernului ori prin hotărârea Consiliului local al comunei, oraşului, municipiului, sectorului sau judeţului, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.  

Sancţiunile disciplinare se referă mai ales la abaterile de la disciplina muncii stabilită prin legislaţia muncii[6]. Noul Cod al Muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind «o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici». Prin definiţia formulată noul Cod al muncii aduce unele elemente de noutate întrucât, definind abaterea disciplinară, acesta nu mai face o referire generală la «obligaţiile salariatului» (ca în vechiul Cod), ci face o enumerare exhaustivă a faptelor ce constituie abateri disciplinare. Şi în privinţa sancţiunilor disciplinare pe care le poate aplica angajatorul sunt realizate unele inovaţii. Vechiul Cod al muncii reţinea ca abateri disciplinare: mustrarea, avertismentul, reducerile din salariu, desfacerea contractului de muncă. Actualul Cod a exclus mustrarea dintre sancţiunile disciplinare, menţinând ca singură sancţiune cu caracter moral, avertismentul scris. După această sancţiune, s-a introdus, în premieră, suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare, iar în privinţa funcţiilor de conducere sancţiunea reducerii salariului de bază şi/sau a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10 %[7].  

            Sancţiunile civile[8]  constau în despăgubiri impuse celui care răspunde în caz de producere a unei pagube sau revocare a actului fraudulos, anulare a actului juridic, rezoluţiunea sau rezilierea contractului etc.

  1. După gravitatea lor, sancţiunile se subdivid în mai multe categorii. Astfel, în cadrul sancţiunilor penale, în funcţie de criteriul amintit, avem: privaţiunea de libertate, munca corecţională, amenda, confiscarea averii, interdicţia de a exercita anumite profesii etc. Noul Cod al muncii enumeră şase sancţiuni posibile pentru abaterile disciplinare (art. 264, al. 1).
  2. După scopul urmărit, sancţiunile pot fi grupate în: sancţiuni de anulare sau desfiinţare a actelor ilicite, sancţiuni reparatorii - de reparare şi dezdăunare, sancţiuni disciplinare, sancţiuni contravenţionale şi sancţiuni penale. Deci, normele juridice, prin sancţiunile lor, pot urmări scopuri diverse: anularea sau desfiinţarea actului ilicit, restabilirea situaţiei legale şi repararea prejudiciului produs, aplicarea unor măsuri de constrângere în caz de săvârşire a unor fapte antisociale, pentru corijarea autorilor acestora şi prevenirea de noi încălcări.
  3. După gradul de determinare, sancţiunile sunt de mai multe feluri: absolut determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative.

            Sancţiunile absolut determinate  sunt cele care fiind formulate categoric nu pot fi modificate (micşorate sau mărite) de către organul de aplicare (art.19 din Codul familiei, potrivit căruia "este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6 din acelaşi cod.").

             Sancţiunile relativ determinate  se stabilesc în limitele unui minim şi maxim, urmând ca organul de aplicare să stabilească, între aceste limite, sancţiunea. În general, sancţiunile penale îmbracă acest caracter, cel care le aplică urmând a aprecia între anumite limite cuantumul sancţiunii.

            Alternative  sunt sancţiunile în privinţa cărora cel care le aplică are de ales între mai multe sancţiuni (de regulă închisoare sau amendă). Art. 278 din noul Cod al muncii conţine o asemenea sancţiune precizând că "Neexecutarea unei hotărâri definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau amendă".

            Cumulative  sunt sancţiunile în cadrul cărora organul de aplicare trebuie să aplice două sau mai multe sancţiuni (închisoare şi confiscarea averii sau interzicerea unor drepturi). O asemenea sancţiune constatăm în art. 174 Cod penal potrivit căruia "uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi."

 

  1. d) Corelaţia dintre elementele normei juridice

 

            Cele trei elemente ale normei juridice nu sunt întotdeauna expres prevăzute în corpul normei juridice şi nici nu trebuie descrise în această ordine. Rareori întâlnim norme care să conţină toate cele trei elemente, cum ar fi art. 485 Cod civil care prevede că: "Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât dacă posedă cu bună credinţă, în caz contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică". În exemplul dat ipoteza vizează acel posesor care poate câştiga proprietatea fructelor. Condiţia pentru a dobândi proprietatea fructelor este descrisă de dispoziţia normei şi anume: să posede cu bună credinţă. În caz de încălcare a dispoziţiei (adică posesia este de rea credinţă) intervine sancţiunea constând în obligaţia de înapoiere a produselor împreună cu lucrul. Un exemplu de normă completă ne oferă şi art. 38 Codul muncii[9] care prevede că: "Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate."

            Dar normele complete sunt rar întâlnite în legislaţie. De cele mai multe ori, cel puţin unul dintre elemente este subînţeles în textul normei. De exemplu, majoritatea normelor de drept internaţional privat, nu precizează, în mod expres, sancţiunea. Art. 18 din Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat nr. 105/ 1992 prevede: "Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei (ipoteza) sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi (dispoziţia)". Sancţiunea nu este prevăzută expres dar ea poate fi dedusă prin interpretarea logică a normei de drept, în sensul că, dacă nu sunt respectate cerinţele legii naţionale, căsătoria este nulă de drept.

            Sunt şi norme în care dispoziţia lipseşte din corpul normei, fiind subînţeleasă. Este ilustrativ, în acest sens, art. 185 Cod de procedură penală care prevede că atunci când, pentru exercitarea unui drept procesual legal, legea prevede un anumit termen, (ipoteza), nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen (sancţiunea). În cazul arătat dispoziţia normei este subînţeleasă. Ea constă în obligaţia de a respecta termenul legal pentru exercitarea acestui drept procesual.

            Uneori, din structura normei juridice lipseşte ipoteza. Art. 1073 Cod civil prezintă o asemenea structură. El prevede: "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei (dispoziţia) şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare (sancţiunea)". Norma arătată nu descrie şi împrejurările în care creditorul poate pretinde debitorului să execute o anumită prestaţie. Aceste împrejurări se subînţeleg, ele constând într-un raport juridic obligaţional între creditor şi debitor.  În practica juridică şi literatura de specialitate, regula de mai sus a fost interpretată în sensul că un creditor poate invoca, în contractele sinalagmatice, dispoziţiile art.1073 Cod civil numai când el şi-a executat propria obligaţie sau este pe punctul de a o executa. Un locator poate pretinde locatarului plata chiriei numai în măsura în care a pus la dispoziţia acestuia posesia lucrului închiriat sau este gata să o pună.

 

II.3.2. Structura tehnico – legislativă

 

            Structura tehnico-legislativă a normei de drept se referă la forma exterioară de exprimare a  conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la modul în care normele se încadrează în texte normative.

            Normele juridice sunt, de regulă, cuprinse în acte juridice normative - legi, decrete, hotărâri, regulamente, decizii – care, la rândul lor, sunt structurate, după caz, în: cărţi, părţi, capitole, paragrafe, secţiuni, aliniate etc. Elementul structural de bază al actului normativ este articolul care, în mod obişnuit, cuprinde o dispoziţie de sine stătătoare. De cele mai multe ori, un articol de lege formulează o singură regulă. Aşa este art. 46 din Legea fondului funciar nr.18/ 1991 republicată, care prevede că: "Terenurile proprietate privată, indiferent de titularii lor, sunt şi rămân în circuitul civil". Sunt şi cazuri când, într-un articol, sunt cuprinse mai multe norme. Art. 4 din Codul familiei, conţine două reguli. Astfel, alin.1 prevede că: "Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia 16 ani", iar prin alin. 2 adaugă că: "Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani".

            Mai dificilă este situaţia când întregul cuprins al normei poate fi determinat numai prin coroborarea mai multor articole de lege întrucât cele trei elemente nu sunt întrunite în acelaşi loc (în acelaşi articol, paragraf, capitol sau chiar act normativ). Organul de aplicare a dreptului are, în această situaţie, sarcina de a căuta elementele normei juridice în cadrul izvoarelor de drept existente, pentru a putea adopta o soluţie concretă într-un caz dat. De exemplu, în art. 4, 5, 6 din Codul familiei se prevăd o serie de condiţii pentru încheierea căsătoriei (împlinirea vârstei legale, viitorii soţi să nu fie căsătoriţi, să nu fie rude de grad prohibit), dar în aceste articole nu se arată care este consecinţa nerespectării condiţiilor menţionate. Sancţionarea nerespectării dispoziţiilor de mai sus se face în temeiul art. 19 din acelaşi Cod care prevede că: "Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6 din Codul familiei". Deci ori de câte ori organul de aplicare a dreptului va fi sesizat că au fost încălcate dispoziţiile art. 4, 5, 6 din Codul familiei, va apela la art. 19, aplicând sancţiunea respectivă (nulitatea).

            Tot astfel, Legea fondului funciar nr. 18 /1991, în art.8 - 105 reglementează cele mai importante aspecte ale domeniului funciar, fără a indica şi sancţiunile aplicabile la nevoie. Aceste sancţiuni nu lipsesc din conţinutul legii, fiind inserate în capitolul IX, intitulat "Sancţiuni".

            Alteori, cum arătam, pentru a găsi un răspuns în legătură cu o sancţiune ce trebuie aplicată, este necesară coroborarea unor articole din acte normative diferite. În acest sens amintim normele constituţionale care consacră drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi care nu stabilesc direct şi sancţiuni pentru nerespectarea lor. Aceste sancţiuni le aflăm în alte acte normative, în funcţie de natura faptei prin care acestea au fost încălcate.

 

II.4. Clasificarea normelor juridice

 

            Obiectul reglementării normelor juridice îl constituie relaţiile sociale din diferitele domenii ale vieţii sociale (politice, economice, de familie etc.). Datorită marii varietăţi şi complexităţi a acestor relaţii, normele juridice sunt diferenţiate. Dar, cu toată diversitatea lor, normele de drept pot fi reunite în categorii şi grupe, după anumite criterii date cum sunt:

  • Obiectul şi metoda de reglementare;
  • Forţa juridică determinată de izvorul de drept în care se găsesc;
  • Caracterul conduitei prescrise (natura dispoziţiei);
  • Structura normei juridice (modul de redactare);
  • Sfera aplicării şi gradul de generalitate.

Clasificarea normelor juridice are o importanţă teoretică dar mai ales practică, întrucât o bună cunoaştere a caracterului normei ajută la înţelegerea sensului ei exact, la aprecierea conduitei oamenilor în raport cu legea, înlesnind totodată stabilirea legăturilor dintre diferite texte de lege, care se completează reciproc.

  1. a) După obiectul şi metoda reglementării juridice (adică după relaţiile la care se referă), normele juridice se grupează în instituţii juridice, ramuri de drept, alcătuind până la urmă o unitate bazată pe principii comune - sistemul de drept. Normele juridice din ţara noastră alcătuiesc un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele, cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice.

Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice o formează instituţia juridică. Aceasta cuprinde totalitatea normelor  de drept care reglementează o anumită categorie (o grupare unitară) de relaţii sociale, determinând astfel un gen aparte de raporturi juridice (aşa este instituţia dreptului de proprietate, instituţia căsătoriei, instituţia contractului etc.).

            Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice, care sunt legate între ele prin obiectul lor comun, (un anumit complex de relaţii sociale pe care le reglementează), prin anumite principii  comune care stau la baza lor, precum şi prin unitatea de metodă folosită. Sistemul dreptului românesc cuprinde: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat etc.

  1. b) După forţa juridică determinată de organul de stat de la care emană distingem: legi ale Parlamentului României, care se bucură de supremaţie faţă de toate celelalte izvoare ale dreptului; hotărâri ale guvernului; instrucţiuni şi ordine ale miniştrilor; decizii ale prefecturilor şi primăriilor etc.

            Aprecierea unei norme juridice în funcţie de forţa juridică pe care o reprezintă are o importanţă foarte mare, mai ales când o relaţie socială cade aparent sub incidenţa mai multor norme juridice având reglementări contradictorii. În situaţiile arătate se va impune norma juridică emanând de la organul ce are o poziţie socială superioară în ierarhia organelor statale. De aceea, un act normativ care ar contrazice o dispoziţie constituţională sau o altă lege a parlamentului este lipsit de forţă juridică.

  1. c) În funcţie de caracterul conduitei prescrise norma poate stabili obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni, obligaţia abţinerii de la săvârşirea anumitor acţiuni sau poate numai să permită, să împuternicească, să recomande, să stimuleze o paletă largă de acţiuni umane. În funcţie de nuanţele prezentate mai sus pot fi identificate mai multe categorii de norme.

O primă grupare s-ar putea face după posibilitatea subiectelor de drept de a declanşa sau nu prin voinţa lor, acţiunea unei norme juridice. Dacă norma ordonă săvârşirea unei anumite acţiuni sau interzice săvârşirea anumitei acţiuni, subiectul de drept nu are nici o libertate în faţa conduitei strict obligatorii, categorice, prescrise de lege. Art. 2 din legea nr. 105 / 1992 conţine o normă imperativă prevăzând că "Străinii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, în drepturile  civile cu cetăţenii români". Aceasta înseamnă că străinii n-ar putea fi supuşi în România altui regim juridic decât cel indicat de "Legea română  de drept internaţional privat".

            Dimpotrivă, unele dispoziţii nu obligă dar nici nu interzic în mod categoric o conduită. Ele prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă conduita dintre mai multe variante după propria apreciere. Art. 969 Cod civil, de exemplu, lasă subiectelor de drept libertatea să încheie sau nu o convenţie (convenţiile legal făcute au putere de lege, între părţile contractante). Odată încheiată, convenţia devine obligatorie.

  1. A) Normele imperative (obligatorii) sunt de două feluri: onerative şi prohibitive.

            Cele onerative (de la onus, oneris = sarcină) ordonă, prescriu în mod expres, săvârşirea unei acţiuni. O astfel de normă este cea stabilită prin art. 8 al Legii fondului funciar nr. 18 / 1991 care prevede că "Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor de producţie se face, în condiţiile prezentei legi, prin reconstruirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept". Este, de asemenea, onerativă dispoziţia din Codul familiei care prevede că "numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă este valabilă".

            Normele prohibitive sunt cele care interzic săvârşirea unor acţiuni. Acestei categorii de norme îi aparţin, prin excelenţă, majoritatea normelor de drept penal, dar şi numeroase reguli de drept administrativ, financiar, familiei, dreptul muncii etc. O normă prohibitivă este, de exemplu, cea din Codul familiei care prevede că "este interzis să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită". Sau, art. 126 alin. 5 din Constituţia României interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare, tot printr-o normă imperativă. Recentul Cod al muncii prevede prin art. 4 al. 1 că “Munca forţată este interzisă”.

            Gruparea normelor imperative în onerative şi prohibitive nu trebuie absolutizată în mod formal. Sub aspectul în discuţie (caracterul conduitei prescrise) aceeaşi normă poate fi atât onerativă cât şi prohibitivă. Astfel, normele de drept penal interzic săvârşirea unor activităţi considerate infracţiuni dar obligă, totodată, organele de stat ca, în cazul încălcării lor, să urmărească şi să sancţioneze pe infractor.

  1. B) Normele dispozitive sau permisive sunt acele norme care fără a obliga sau a interzice săvârşirea unei acţiuni, prevăd posibilitatea ca subiectul să uzeze de anumite drepturi. O asemenea normă este cea care reglementează exercitarea căilor de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti sau care lasă soţilor libertatea de a se învoi cu privire la numele pe care să-l poarte în timpul căsătoriei. În sfera normelor dispozitive se includ: normele de împuternicire, normele de stimulare, normele supletive şi normele de recomandare.

1) Normele de împuternicire (de competenţă) sau atributive[10] formulează anumite drepturi ale subiectului, stabilesc capacitatea şi competenţa subiectelor de drept, posibilitatea săvârşirii anumitor acţiuni. Pe baza acestor norme apar drepturile subiective. Constituţia României, Codul Civil, Codul muncii, Codul familiei, Codul comercial şi alte acte normative cuprind numeroase norme de împuternicire prin care sunt instituite drepturi cetăţeneşti. Un exemplu, în acest sens, ne oferă art. 40 alin. 1 din Constituţie care prevede că: "Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi alte forme de asociere". De asemenea, art. 219 din noul Cod al muncii conţine o normă de împuternicire prin care prevede că „sindicatele se pot asocia liber, în condiţiile legii, în federaţii, confederaţii sau uniuni teritoriale”.

            2) Normele supletive sunt cele în care subiectului i se lasă posibilitatea să aleagă singur una din variantele de conduită prevăzută de normă şi numai în ipoteza că nu s-a folosit de această posibilitate drepturile şi obligaţiile sale vor fi stabilite de un organ de stat, în limitele dispoziţiei. Altfel spus, normele supletive înlocuiesc voinţa părţilor când aceasta nu a fost exprimată. În cazul arătat normele trebuie examinate din punct de vedere al raporturilor dintre ele şi voinţa manifestată a individului. Normele supletive vin, deci, să suplinească voinţa nedeclarată a persoanei. Încheind un contract părţile pot prin reglementarea amănunţită a acestuia să preîntâmpine aplicarea normelor supletive. Dar dacă anumite aspecte ale vieţii contractuale vor fi omise, normele supletive vor întregi voinţa părţilor în măsura în care executarea în bune condiţii a contractului impun aceasta. Conţine o normă supletivă, de exemplu, art. 40 alin. 2 din Codul familiei care prevede că atunci când nu există învoială cu privire la nume, în caz de divorţ, foştii soţi vor purta numele avut înainte de căsătorie.

            3) Normele de stimulare sunt acele norme care prevăd recompensarea unei conduite deosebite, în special în procesul muncii sau stimularea iniţiativei, mai buna organizare a procesului muncii, folosirea la maximum a timpului de lucru. O dispoziţie de stimulare era cea prevăzută în art. 99 din Codul muncii anterior care prevedea că pentru îndeplinirea în cele mai bune condiţii a sarcinilor şi pentru realizări deosebite în muncă, salariaţii pot primi drept recompensă: acordarea de trepte sau gradaţii la retribuţia tarifară, gratificaţii, premii, alte recompense materiale. Sunt de asemenea norme de stimulare cele prin care se atribuie decoraţii, titluri de onoare, premii. Ele stabilesc doar reglementarea cadru, lăsând la aprecierea organului competent atribuirea acestora.

            4) Normele de recomandare sunt, după cum şi denumirea sugerează, prevederi neobligatorii, adresate unor organizaţii sociale, cărora statul nu le poate adresa ordine ci numai sugera anumite conduite.

            Asemenea recomandări apar ca nişte "reguli suple care lasă destulă libertate subiectelor amintite pentru a acţiona în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor"[11].

            În sistemul de drept românesc asemenea norme apar destul de rar fiind întâlnite cu deosebire în practica dreptului cooperatist[12]. Codul muncii anterior, de exemplu, recomanda organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti ca în măsura în care nu existau prevederi legale care să le reglementeze activitatea, să aplice relaţiilor de muncă ale membrilor lor, dispoziţiile acestui cod, adaptat la specificul activităţii. Dar, pentru ca aceste norme să se aplice este nevoie ca ele să fie însuşite de către organizaţiile cărora li se adresează. Poate fi considerată o normă de recomandare dispoziţia din art. 295 al. 1 din noul Cod al muncii.

  1. d) După structura normei juridice (sau modul de redactare) normele juridice pot fi: complete şi incomplete. Sunt complete normele care conţin toate cele trei elemente, un exemplu în acest sens, fiind art. 30 din Codul familiei potrivit căruia "Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi (ipoteza) sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea)." În reglementările actuale, normele complete sunt rar întâlnite de cele mai multe ori elementele normelor sunt disparate, ele putând fi identificate prin cercetarea izvoarelor de drept existente. Deci, când cele trei elemente nu sunt prezente în acelaşi articol al actului normativ ci în articole sau capitole diferite (alteori chiar în acte normative diferite), normele sunt incomplete (imperfecte). Ele vor fi completate, desăvârşite prin trimiterea la reglementările internaţionale sau interne.

            Aşa de exemplu, normele privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor aşa cum sunt ele formulate în Constituţia ţării, apar sub acest aspect incomplete pentru că ele trebuie corelate şi completate cu dispoziţiile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu pactele şi celelalte tratate[13], la care România este parte (art. 20 alin. 1 din Constituţia României). De asemenea, art. 32 al.5  din Constituţia ţării  care prevede că "Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii", conţine o normă incompletă pentru că trimite spre completare la o altă normă (în cazul de faţă Legea învăţământului[14]) împreună cu care reglementarea dobândeşte unitate. O asemenea normă este denumită normă de trimitere. Exemple de norme de trimitere ne oferă şi art. 4, 5, 6 din Codul familiei care precizează condiţiile ce se cer întrunite pentru încheierea unei căsătorii. Din toate cele trei articole lipseşte sancţiunea, aceasta fiind identificată în art. 19 din Codul familiei care prevede că "Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 4, 5, 6 din Codul familiei". Observăm că trimiterea  se referă cel mai adesea la ipoteză sau sancţiune (art. 40 din Codul fam. trimite la art. 27 Cod fam., pentru completarea ipotezei, iar art. 4, 5, 6 Cod fam. trimit la art. 19 din acelaşi cod, pentru completarea sancţiunii).

            Alteori, norma poate fi incompletă  pentru că anumite elemente urmează a fi stabilite ulterior tot printr-un act normativ care vine să desăvârşească şi să completeze norma. Este cazul art. 55 din Legea 15 / 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, care prevede că "patrimoniile centralelor vor fi transmise entităţilor nou create în conformitate cu hotărârile guvernului care se vor adopta pentru fiecare caz". Ilustrativ în acest sens este şi art. 147 (3) din "Legea privind statutul personalului didactic" nr. 128/1997 care prevede că "În termen de 6 luni de la publicarea prezentei legi în M.O. al României, Ministerul Învăţământului va elabora normele metodologice, regulamentele şi instrucţiunile ce decurg din aplicarea legii, care, de asemenea, se vor publica în M.O." 

  1. e) După sfera aplicării şi gradul lor de generalitate, normele juridice pot fi grupate în: norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.

Normele generale au sfera cea mai largă de aplicare, guvernând, de regulă, o anumită ramură a dreptului. Un asemenea caracter îmbracă, de exemplu, norma juridică din art. 5 al 1 din Constituţie care prevede că "Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică".

Normele speciale se aplică numai anumitor categorii de subiecte sau relaţii sociale (cum sunt normele juridice aplicabile funcţionarilor publici[15], militarilor, preşedintelui ţării, miniştrilor etc). Art. 85 alin. 2 din Constituţia României formulează o asemenea regulă prevăzând că: "În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului".

            Normele de excepţie sunt cele care se abat de la regula generală. Ele constituie o completare fie a regulilor generale, fie a celor speciale. De exemplu, art. 4 din Codul familiei prevede că tânăra se poate căsători la 16 ani (regula) adăugând prin aliniatul următor că "pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani" (excepţia). În ştiinţa dreptului, adesea, normele generale sunt denumite faţă de cele speciale şi de excepţie, norme de drept comun. Se pot distinge normele juridice ale părţii generale şi părţii speciale din Codul penal sau dispoziţiile generale şi restul reglementărilor din Codul muncii. În legătură cu terminologia utilizată de "normă generală" şi "normă specială" se impune precizarea că aceasta are un caracter relativ. O normă poate fi specială în raport cu alta de aplicaţie mai largă, dar ea poate fi, în acelaşi timp, generală în raport cu o normă cu sfera de aplicaţie mai restrânsă decât a ei. Astfel, norma înscrisă în art. 1169 Cod civil care prevede că "cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească" are un caracter general în raport cu regula specială din art. 1170 Cod civil potrivit căruia "dovada (în faţa instanţei) se face prin înscrisuri, martori, prezumţii, expertiză, mărturisirea uneia din părţi". Dar această ultimă dispoziţie are un caracter general faţă de regula înscrisă în art. 1191 alin. 1 Cod civil după care dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.

 

[1] Legea nr. 18/1991 a fost republicată (cu toate modificările şi completările) în M.Of. al României nr. 1 din 5 ian. 1998.

[2] C. Bulai, Drept penal român, Bucureşti, 1993, p.85. Vezi şi art.17 Cod penal.

[3] Mircea Preda, Curs de drept administrativ, partea generală, Casa Editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti 1995, p. 180 şi urm.

[4] Acest Statut a fost adoptat prin Legea nr. 188/1999.          

[5] A se vedea O.G. nr. 2/2001 în M.O. nr. 410/2001.

[6] O asemenea răspundere operează atât în dreptul muncii, cât şi în dreptul administrativ. Instituţia ca atare este specifică dreptului muncii, dar se aplică şi funcţionarilor publici şi atunci ţine de dreptul administrativ; M. Preda op. cit, p.166, S. Ghimpu, ş.a. op. cit., p. 68 şi urm.

[7] A se vedea prin comparaţie, art. 100 al. 1 din Codul muncii anterior şi art. 264 lit. c coroborat cu art. 294 din noul Cod al muncii.

[8] În literatura de specialitate, unii autori fac distincţie între sancţiuni civile propriu-zise şi pedepse civile. Dacă sancţiunile civile au un rol, cu precădere reparator, pedepsele civile au, mai ales, un rol reprimator. Cum este cunoscut, sancţiunea civilă are un caracter patrimonial, pentru că se referă nu atât le persoană cât la patrimoniul acesteia (plata de despăgubiri, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic cu daune interese). Pedepsele civile au un caracter personal. Aşa sunt: nedemnitatea succesorală, exheredarea, revocarea donaţiei pentru ingratitudine, plata unei amenzi.

[9] Noul Cod al muncii a fost adoptat prin Legea nr. 53/24 ianuarie 2003 şi a fost promulgat prin Decretul nr. 68 din 24 ianuarie 2003. A fost publicat în M. Of. Nr. 72/2003 şi a intrat în vigoare la 1 martie 2003.

[10] G. Vrabie, S. Popescu, op. cit., p. 59.

[11] G. Vrabie, ş.a., op. cit., p. 60.

[12] Art. 19 din Decretul 34/1996 recomandă organelor centrale ale organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii obşteşti să organizeze, potrivit specificului activităţii, primirea, examinarea şi rezolvarea cererilor, reclamaţiilor, sesizărilor şi propunerilor, orientându-se după prevederile respectivului decret.

[13] Pe baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) şi a Cartei O.N.U. (1945) au fost adoptate numeroase documente internaţionale la care România este parte, dintre care amintim: Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului (16 dec. 1996 - intrare în vigoare), Declaraţia Naţiunilor Unite asupra oricăror forme de discriminare rasială (1963), Convenţia asupra femeii căsătorite (1957), Convenţia cu privire la drepturile copilului (1989), Convenţia europeană a drepturilor omului (1953).

[14] Legea învăţământului nr. 84/1995 a fost modificată şi completată prin OUG nr. 36/1997, publicată în M.Of. al României nr. 152/14 iulie 1997 şi prin Legea nr. 151/1999 publicată în M. Of. al României nr. 606 din 10 dec. 1999.

[15] A se vedea Statutul funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 188/1999.