Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public, alături de dreptul constituţional, dreptul internaţional public şi altele*.
Conceptul de bază al acestei ramuri de drept este cel de « administraţie » cuvânt care derivă din limba latină, respectiv prepoziţia « ad » care înseamnă la, către şi « minister » care înseamnă supus, servitor. Potrivit etimologiei, cuvântul « administraţie » a evocat o activitate în supuşenie, executată la comandă, activitatea în sine apărând atunci când societatea s-a împărţit în comandanţi şi comandaţi. Administraţia publică este o dimensiune a executivului, fără a fi însă singurul element al acestuia. Activitatea executivă are două componente de bază, respectiv :
ˇ Guvernarea, trasarea deciziilor esenţiale pentru prezent, dar mai ales pentru viitorul unei ţări, inclusiv din perspectiva relaţiilor cu alte state sau cu organizaţii internaţionale.
ˇ Administrarea, rezolvarea nevoilor curente, cotidiene.
Administraţia publică, în mod tradiţional, presupune două elemente de bază:
ˇ Executarea legii – cuvântul “lege” fiind înţeles în accepţiunea “lato sensu”, de act normativ cu forţa obligatorie şi nu în accepţiunea “stricto sensu”, de act juridic al Parlamentului.
ˇ Prestarea de servicii publice în limitele legii.
Conceptul de serviciu public a fost vreme îndelungată noţiunea cheie a dreptului administrativ, care era definit a reprezenta drepturile serviciilor publice. Prin serviciul public se înţelege activitatea organizată sau desfăşurată de o autoritate a administraţiei publice pentru a satisface nevoi sociale în interes public. Nu orice nevoie socială reprezintă în acelaşi timp şi o nevoie de interes public. Pentru a căpăta un asemenea statut, ea trebuie să fie valorizată de clasa politică şi transpusă într-o normă de drept.
Misiunea serviciilor publice este să satisfacă anumite nevoi sociale, obiectiv care se poate realiza pe două căi:
ˇ Printr-un organ public (o universitate de stat).
ˇ Poate fi rodul unei iniţiative private care se face des resimţita ca intervenţie în prestarea serviciilor publice (serviciul public de învăţământ prestat într-o instituţie privată).
Un alt concept specific dreptului administrativ este cel de ordine publică prin care se înţelege un minimum de condiţii necesare pentru o viaţă socială acceptabilă. Ordinea publică este ansamblul regulilor care asigură siguranţa societăţii şi a căror încălcare nu antrenează decât ilegalitatea parţială a unui act sau fapt juridic. Expresia “în limitele legii” evocă principiul de drept potrivit căruia totul este permis, dacă nu este interzis de lege. Subliniem, însă, că activitatea administraţiei este guvernată de principiul legalităţii, care este înscris în mai multe texte din Constituţie ( de exemplu : art. 16 alin. 2 “nimeni nu este mai presus de lege”; art. 51 instituie ca obligaţie fundamentala respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor).
Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează, concret sau cu valoare de principiu, relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau structuri private, investite cu autoritate publică, pe de o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte.
In obiectul de reglementare al dreptului administrativ intră astfel două categorii de relaţii sociale:
ˇ Relaţii de administrare activă Ţ administraţie în lucru, care se caracterizează prin punerea în executare a legii sau prin prestarea de servicii publice, în limitele legii.
ˇ Relaţii de administraţie conflictuală Ţ care vizează litigiile apărute între administraţie şi administraţi.
Specific administraţiei publice este regimul de putere publică, acesta însemnând clauzele (prerogativele) exorbitante, derogatorii de la dreptul comun, cu care sunt investite autorităţile administrative publice şi prin intermediul cărora fac să prevaleze interesul public (general), atunci când vine în contradicţie cu interesul particularilor.
Administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor desfăşurate de Preşedintele României, Guvern, autorităţile administrative autonome centrale, autorităţile administrative autonome locale si, după caz, structurile subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se duc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.
Rezultă din definiţie următoarele trăsături ale administraţiei publice:
ˇ Activitate prin care se realizează două obiective : de executare a legii şi de prestare de servicii publice, în limitele legii.
ˇ Activitate desfăşurată în regim de putere publica, concretizat prin investirea autorităţilor care o prestează cu anumite prerogative, care derogă de la dreptul comun şi prin intermediul cărora ele reuşesc sa facă să prevaleze interesul public, atunci când intră în contradicţie cu cel particular.
ˇ Activitate desfăşurata de anumite autorităţi executive şi administrative, denumite generic autorităţi de administraţie publice.
Potrivit actualului sistem constituţional şi legal, aceste autorităţi sunt de două categorii:
ˇ De natură statală (etatica)
ˇ De natură autonomă, locală alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret, liber exprimat de colectivitatea politico-teritorială.
Dacă în regimul totalitar sintagmele de administraţie publică şi administraţie de stat erau sinonime, în actualul sistem acest lucru nu mai este valabil, deoarece administraţia însăşi, inclusiv autorităţile care o realizează, nu sunt doar autorităţi statale, ci şi unele de natura autonoma care funcţionează în unităţile administrative teritoriale în care sunt alese. Există şi unele autorităţi ca, de exemplu, primarul, care are un dublu statut : astfel, el este, în primul rând şi cu precădere, o autoritate autonomă pentru că este ales de cetăţenii cu drept de vot dintr-o comuna (oraş, municipiu) si, în al doilea rând. este o autoritate statală (atribuţii de stare civila, de autoritate tutelara, în domeniul alegerilor …).
Din punct de vedere al izvorului care le consacră, distingem între :
ˇ autorităţi consacrate de Constituţie : Preşedinte, Guvern, consiliul judeţean, local şi primar
ˇ autorităţi consacrate de legea cadru, care se adaugă celor consacrate de Constituţie : subprefectul, comisia administrativă a judeţului, preşedintele şi vicepreşedintele consiliului judeţean etc..
In actualul sistem constituţional şi legal, administraţia publică este înfăptuită de două mari categorii de autorităţi:
- Autorităţi de natură statală:
ˇ Preşedintele şi Guvernul Ţ reprezintă cei doi şefi ai executivului în actualul sistem constituţional şi legal.
ˇ Ministerele şi alte organe Ţ reprezintă centrele de specialitate subordonate Guvernului.
ˇ Autorităţi centrale nesubordonate Guvernului Ţ numite generic autorităţi centrale autonome.
ˇ Serviciile descentralizate şi desconcentrate ale ministerelor din unităţile administrative teritoriale.
ˇ Prefectul Ţ reprezentantul Guvernului în teritoriu.
- Autorităţi autonome locale:
ˇ Consiliul local Ţ autoritate autonomă locală cu caracter deliberativ.
ˇ Primarul Ţ ca autoritate autonomă executivă.
ˇ Consiliul judeţean Ţ care este autoritate administrativă publică judeţeană cu caracter deliberativ.
Constituţia actuală consacră un dualism al executivului care este deţinut de un organ unipersonal (Preşedintele) şi de un organ colegial (Guvernul). Atribuţiile de natură administrativă ale Guvernului sunt însă mai numeroase decât cele ale Preşedintelui. Potrivit art. 101 din Constituţie, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice. Potrivit art.110 din Constituţie, este calificat expres ca un organ al administraţiei publice de rang central. În exercitarea rolului de conducător al administraţiei publice, Guvernul intră în următoarele tipuri de raporturi cu celelalte autorităţi administrative:
ˇ Raporturi de subordonare în ceea ce priveşte ministerele şi celelalte autorităţi centrale subordonate lui.
ˇ Raporturi de colaborare şi coordonare faţă de autorităţile centrale autonome.
ˇ Raporturi de tutelă administrativă faţă de autorităţile autonome locale. Acestea se exercită prin prefect care este reprezentantul Guvernului în teritoriu şi ele evocă misiunea pe care o are Guvernul de a veghea la respectarea legalităţii activităţii autorităţilor autonome locale.