Etimologia cuvântului integrare îşi are originea în perioada interbelică când era folosit cu referire la integrarea industrială, adică un conglomerat de sectoare industriale. Enciclopedia ştiinţelor sociale publicată în 1968, are patru abordări distincte pentru conceptul de integrare regională: integrare regională, integrare globală, integrare funcţională şi uniuni economice. Primele trei concepte aparţin stiinţelor politice, ultimul aparţine ştiinţei economice.
Lucrările având ca şi concept integrarea economică au devenit tot mai numeroase. Termenul de integrare economică a fost preluat din lucrările de specialitate ale economiştilor de cancelariile occidentale şi transformat în limbaj oficial. Termenul are o mulţime de definiţii unele contradictorii, dar unanim acceptat este faptul că, integrarea poate fi înţeleasă atât ca un proces cât şi ca o stare de fapt la care se ajunge printr-o mulţime de transformări. În rândul analiştilor economici există un larg consens asupra a trei aspecte:
- integrarea economică se referă la diviziunea internaţională a muncii;
- integrarea economică presupune atingerea celor patru libertaţi: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, factorilor de producţie şi a capitalurilor;
- integrarea este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial discriminatoriu, în ceea ce priveşte originea şi destinaţia bunurilor serviciilor, factorilor de producţ
Conceptul de integrare beneficiază de cea mai cuprinzătoare sinteză la Balassa14. Respingând definirile prea generale, el consideră integrarea economică redusă la o stare de fapt sau ansamblu de procese prin care diferite state constituie un grup sau bloc comercial regional. Balassa propune să se distingă între integrare comercială, integrarea factorilor de producţie şi integrare politică.
Conceptul de integrare a pieţelor a fost lansat de Vajda15, care l-a folosit în paralel cu cel de integrare a producţiei şi dezvoltării. Problema care i-a preocupat pe artizanii integrării a fost până la ce nivel sunt dispuse ţările să ridice gradul de integrare; dacă merge secvenţial sau cu obiective multiple, dacă drumul poate fi parcurs cu viteză uniformă sau se aplică geometria variabilă.
Integrarea completă a pieţelor implică o mobilitate adecvată a tot ce se oferă şi se cere pe aceste pieţe şi liberalizarea circulaţiei fără discriminare. Nivelul de integrare poate fi exprimat prin analiza unor indicatori sau a evoluţiei fluxurilor economice, gradul de relevanţă putând fi înşelător. Astfel nu orice creştere a comerţului reciproc cu bunuri exprimă un grad mai ridicat de integrare, pentru că evaluarea costurilor de oportunitate ale producţiei şi schimburilor comerciale poate a fost ignorată. De asemenea, în ţările care au o complementaritate economică redusă, adâncimea integrării nu trebuie să se traducă prin sporirea schimburilor comerciale reciproce. Un exemplu în acest sens îl constitue grupul regional din America Centrală şi Africa care, au ajuns la stadiul de piaţă comună, deşi comerţul reciproc este foarte modest.
Deşi libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie este un deziderat şi nu un instrument al integrării economice, amplitudinea procesului de integrare nu poate fi exprimată relevant prin simpla analiză a gradului de liberalizare.
Procesul de integrare implică mutaţii legislative şi transformări instituţionale. Din acest motiv în literatura de specialitate sunt prevăzute concepte de integrare politică şi de integrare instiuituţională.
Integrarea poate fi definită şi ca o reuniune a unor părţi ale unui întreg. Din punct de vedere al analizei economice, un grup de elemente se uneşte integral dacă relaţiile dintre acestea sunt stabile şi au un anume grad de coeziune. Integrarea este una dintre cele mai simple modalităţi de deschidere spre exterior, care asigură dezvoltarea unor relaţii comerciale, financiare şi sociale privilegiate între entităţile considerate.
Problema integrării economice regionale a devenit o preocupare pentru politicieni şi oameni de ştiinţă care căutau soluţii pentru evitarea obstacolelor apărute în dezvoltarea naţională.
Iniţial, studiile au vizat schimburile economice dintre state, respectiv acordurile comerciale. Obiectivul principal al acestor acorduri era liberalizarea schimburilor economice între membrii şi ulterior extinderea liberului schimb la scară planetară. Studiile făcute în acest domeniu au arătat că aceste acorduri se referă la arii geografice limitate, aşa încât deşi pe de o parte contribuie la eliminarea unor piedici din calea comerţului internaţional, pe de altă parte sporesc protecţionismul şi menţin anumite discriminări.
Acordurile regionale pot cuprinde ţări cu dimensiuni şi stadii de dezvoltare diferite. În cadrul grupărilor integraţioniste pot fi delimitate următoarele stadii de integrare regională:
- Zona de liber schimb
- Uniunea vamală
- Piaţa comună
- Uniunea economică
- Uniunea monetară
- Uniunea politică
Zona de liber schimb presupune liberalizarea schimburilor de produse între ţările membre, statele menţinându-şi autonomia în politica comercială faţă de terţi. În acest stadiu de integrare obstacolele tarifare şi netarifare sunt eliminate din calea comerţului reciproc. Zona de liber schimb se caracterizează prin libera circulaţie a produselor şi serviciilor, ţările membre păstrându-şi fiecare propria politică comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor de import prin ţara cu cel mai permisiv regim vamal) bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuiesc însoţite de certificate de origine. Aceasta permite lucrătorilor vamali din ţările membre care au diferite medii tarifare, să stabilească dacă taxele vamale trebuiesc ajustate sau dacă produsele pot circula liber în interiorul grupării. Zonele de liber schimb pot viza toate produsele care fac obiectul schimburilor reciproce sau doar anumite categorii de produse.
Uniunea vamală elimină toate obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările participante. De asemenea se elaborează şi se aplică o politică comercială comună faţă de terţi şi un tarif vamal comun. Odată ce un produs a fost admis în interiorul uniunii vamale, el poate circula liber. În acest stadiu începe şi procesul de uniformizare al legislaţiei vamale.
Piaţa comună presupune un acord care extinde dispoziţiile uniunii vamale din domeniul schimburilor şi la nivelul factorilor de producţie. Ea este în primul rând o uniune vamală la care se adaugă libera circulaţie în interiorul pieţei unite a factorilor de producţie - forţa de muncă şi capitalul. În acest stadiu se deschid mai multe opţiunii cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi. Astfel poate exista un pachet de reglementări naţionale diferite sau reglementări comune (referitoare la forţa de muncă de exemplu) şi de politici naţionale (pentru capitaluri) în raport cu terţii.
Uniunea economică implică pe lângă o piaţă comună şi un grad mai mare de coordonare, chiar o unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu regularizarea politicilor de coordonare a pieţelor. Politicile macroeconomice sunt supuse unei puternice uniformizări. În plus faţă de politica economică comună faţă de terţi, se dezvoltă politica externă privitoare la producţie, forţe de producţie şi evoluţii sectoriale.
Uniunea monetară este o formă de cooperare care apare în stadiul mai avansat al pieţei comune - după realizarea liberei circulaţii a capitalurilor - şi conduce la crearea unor rate de schimb cu un avansat grad de stabilitate şi chiar a unei monede comune, care să circule în spaţiul integrat. O astfel de uniune presupune un grad avansat de integrare a politicilor monetare şi bugetare.
Trecerea de la o formă de integrare la alta şi de la un stadiu la altul este extrem de sensibilă. Primele stadii de integrare se referă doar la integrarea pieţelor şi sunt mai uşor de realizat, în timp ce stadiile mai evoluate necesită un grad mai mare de coordonare macroeconomică.
În practică, ultimele stadii integraţioniste nu par a fi posibile fără anumite forme de integrare politică. Astfel în procesul de integrare completă pot apărea o serie de probleme referitoare la soluţiile practice ce se impun a fi aprobate.
Stadiile de integrare au două caracteristici comune:
- eliminarea discriminării dintre agenţii economici ai ţărilor partenere;
- menţin sau introduc în forme diferite anumite forme de discriminare pentru agenţii economici din ţările terţe.
Toate aceste forme de integrare implică un proces de conlucrare între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică, aşadar implică acordul partenerilor cu privire la regulile de desfăşurare a demersului integraţionist. Cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât armonizarea instituţională devine insuficientă şi este necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivelul instiţuţiilor regionale. Astfel se impune crearea unor intituţii decizionale integraţioniste comune. Toate aceste forme de integrare reduc libertatea de acţiune a decidenţilor macroeconomici din ţările membre, cu efecte atât pozitive cât şi negative. Cu cât este mai înalt gradul de integrare cu atât sunt mai mari restricţiile şi diminuarea competenţei naţionale.
Analizând fenomenele integraţioniste deducem că politicile de conlucrare ar fi următoarele:
- Informarea - partenerii convin a se informa reciproc cu privire la instrumentele şi mecanismele de politică economică pe care le vor folosi. Aceste informaţii pot folosi la schimbarea profitabilă a propriilor strategii macroeconomice pentru a le corela cu ale celorlalţi. Partenerii îşi pot rezerva deplina libertate de acţiunie, competenţele naţionale nefiind atinse.
- Consultarea - partenerii stabilesc nu numai să se informeze reciproc ci şi să ceară opinia şi ajutorul celorlalţi cu privire la pachetele decizionale pe care vor să le adopte. Prin analiza comună şi tratativele purtate se promovează politici macroeconomice Suveranitatea autorităţilor naţionale rămâne nealterată. În practică se constată totuşi alterarea unor interese.
- Coordonarea - obligă partenerii să-şi dea acordul cu privirle la pachetul de acţiuni necesare pentru elaborarea şi aplicarea unor politici coerente comune. Coordonarea înseamnă uneori adoptarea unor reguli care sporesc componenţa internaţională a conlucrării. Ea poate implica armonizarea legislaţiilor naţionale şi a regulilor administrative. Coordonarea asigură, convergenţa variabilelor ţintă ale politicilor structurale având ca rezultat reducerea diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzilor. Acordurile la care se ajunge nu dobândesc întotdeauna forţa aplicabilă şi nu sunt însoţite de modalităţi de sancţionare. În cazul neândeplinirii lor, ele nu limitează politicile naţionale şi nici competenţele naţionale.
- Unificarea - constă în înlăturarea instrumentelor naţionale şi înlocuirea lor cu instrumente comune întregii zone sau adoptarea unor instrumente identice de către toţi partenerii. În această situaţie competenţa naţională de a alege modul de acţiune este limitată.
Între etapele integrării şi instrumentele de politică integraţionistă există o strânsă corelaţie. În primele stadii se vor folosii instrumentele macroeconomice cele mai diferite: informarea şi consultarea. Pe parcursul drumului către o politică comună ţările încep să se consulte cu privire la o serie de elemente (sisteme de impozitere, structură) pentru a ajunge la o unificare deplină a politicilor fiscale. Între stadiul de piaţă comună şi cel de uniune economică se aplică armonizarea. În privinţa politicii externe zona liberului schimb poate începe cu consultarea asupra taxelor vamale, poare continua cu reducerea avantajelor armonizării structurilor tarifare şi se poate finaliza cu unificarea respectiv adoptarea unui tarif vamal comun care va transforma zona de liber schimb în uniune vamală.
În cadrul spaţiului integraţionist o altă posibilitate este geomeria variabilă în sensul că unele sectoare economice se vor integra mai rapid, atributele decizionale transferându-se la nivel suprastatal iar altele vor rămâne la nivelul competenţelor naţionale.
De îndată ce beneficiile integrării depăşesc costurile poate fi lansat un nivel de integrare superior. Fiecare stadiu succesiv în pierderea autonomiei, va face mai dificilă pentru un stat adoptarea acelei strategii economice. Progresul pe calea integrării depinde de rapiditatea cu care apar şi sunt sesizate de cât mai multe grupuri de interese câştigurile şi vor fi minimalizate pierderile.
Câştigurile rezultă dintr-o bună alocare comună a factorilor de producţie, din politicile de stabilizare a creşterii economice şi de redistribuire echitabilă a veniturilor. Costurile vor rezulta din imposibilitatea de a mai acorda preferinţe naţionale anumitor strategii, ca urmare a diminuării autonomiei decizionale.
Pe măsura evoluţiei de la un stadiu la altul tot mai multe competenţe naţionale vor fi transferate la nivelul grupării. Primele vor fi cele din domeniul economic urmate de cele culturale, sociale, politică externă şi apărare.