Pin It

           În limbaj curent, noţiunea de serviciu public este utilizată pentru a desemna o activitate de interes general, prestată de un organism, adică de o persoană juridică, autorizată de o autoritate a administraţiei publice. Există două accepţiuni în legătură cu definirea noţiunii de serviciu public:

  1. Definire în sens material sau, altfel spus, ca tip de activitate de interes general pe care administraţia înţelege să si-o asume.
  2. Definire în sensul organic sau, altfel spus, organismul prin intermediul căruia se realizează o activitate de interes general.

           În doctrina occidentală s-au conturat până în prezent trei definiţii care coexistă si care au fost preluate în legislaţia comunitară.

  • Definiţia clasică, conturată la începutul secolului XX, consideră că serviciul public este acea activitate de interes general prestată numai de o persoană publică. În această accepţiune subzistă definiţia lui Duguit, potrivit căruia serviciul public este “activitatea pe care guvernanţii sunt obligaţi să o presteze în interesul celor guvernaţi”. Este evident că definirea serviciului public se face după natura juridică a organului care îl prestează si care trebuie neapărat să fie persoană publică, adică statul, colectivitate locală sau altă instituţie publică. La această semnificaţie M. Haurion adaugă sintagma serviciu public prin “natură” (şi nu după persoana care-l prestează) pentru a se opune lărgirii semnificaţiei serviciului public la orice tip de activitate pe care-l desfăşoară autorităţile statului.
  • Definiţia interbelică a apărut ca o necesitate impusă de dezvoltarea economică spectaculoasă a societăţii care solicita servicii publice variate, flexibile şi operative. Până în anul 1939, aceste servicii erau apanajul statului şi instituţiilor sale care nu mai puteau face faţă cerinţelor sociale, astfel încât s-a văzut nevoit să încredinţeze unele servicii publice către alte persoane private. Astfel a apărut ideea prestării unui serviciu public prin intermediul unei firme private. Această definiţie rămânea deficitară pentru că nu preciza în ce condiţii activitatea unei persoane private poate fi considerată serviciu public. Această dilemă este lămurită în 1964 când Laubodere arată că: Serviciul public este activitatea de interes general, prestată de o persoană privată având prerogativele puterii publice sub controlul administraţiei”.

         Aşadar, prima condiţie este “ interesul general”. Atunci când analizăm însă activitatea unei persoane private este foarte greu să delimităm până unde merge interesul general şi de unde începe interesul particular. Cea mai bună distincţie este aceea dintre activităţile necesare şi activităţile profitabile: serviciile publice au ca prim obiectiv interesul public şi nu obţinerea de profit.

        A doua condiţie, mijloacele puterii publice, sunt privilegii acordate persoanei private care serveşte interesul general şi ca atare se bucură de autoritate în raport cu terţii (şi nu de egalitate). Acest raport de autoritate permite fie monopolul asupra unei activităţi, fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar stabilirea de taxe.

          A treia condiţie se referă la “controlul administraţiei” asupra activităţii de prestări servicii publice. Această condiţie derivă din faptul că o persoană privată poate presta un serviciu public numai printr-o delegare dată de o persoană publică. Această delegare se poate face fie printr-un contract fie printrun act administrativ unilateral explicit sau implicit. Delegarea este necesară pentru a circumscrie limitele în interiorul cărora poate acţiona cel împuternicit.

  • Definiţia actuală s-a conturat la sfârşitul anilor ’80 ca urmare a evoluţiei democraţiei, recunoscându-se faptul că unele servicii publice desfăşurate de persoane private nu trebuie să se bucure neapărat de prerogativele puterii publice. Precizarea este necesară întrucât o serie de servicii publice de interes social cum ar fi cele de sănătate, cultură, învăţământ etc. se realizează de către persoane private, dar fără prerogativele puterii publice. Ideea democratismului şi descentralizării a impus în practică sistemul preluării gestiunii serviciilor publice din mâna statului şi predării lor către persoane private, în condiţiile mai sus amintite. În jurisprudenţă s-a răspândit astfel sintagma “servicii private de interes general” care nu corespunde însă pe deplin celor trei condiţii stabilite în practica administraţiei publice, nici chiar în ţările dezvoltate. Cel puţin sub aspectul controlului, serviciile publice sunt subordonate administraţiei mai mult ca oricând.

În concluzie, astăzi, identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a trei elemente.

  1. a) Elementul material: serviciul public este, în primul rând, o activitate de interes general. Această întâietate a elementului material a apărut odată cu punerea sub semnul întrebării a criteriului organic. Serviciul public nu mai este privit ca un organism public, ci, în special, ca o activitate care răspunde unui obiectiv de interes general. Această activitate poate fi asigurată eventual de către o persoană privată. Trebuie, de asemenea, menţionat că orice activitate de interes general reprezintă si un serviciu public.
  2. b) Elementul voluntarist, adicã intenţia puterilor publice. Nu va exista un serviciu public decât dacă puterile publice (autorităţi naţionale sau locale) şi-au manifestat intenţia de a-şi asuma (direct sau indirect) o activitate de interes general. Nu există, deci, servicii publice “prin natura lor”. Noţiunea de serviciu public apare, de aceea, ca o noţiune subiectivă si evolutivă. Evoluţia are loc în sensul lărgirii sferei de cuprindere. Astfel, odată cu dezvoltarea nevoilor în domeniul petrecerii timpului liber, activităţi cum ar fi exploatarea unui teatru, a unui teleski într-o staţiune montană sau organizarea de competiţii de către federaţiile sportive au căpătat eticheta de servicii publice. Există anumite dificultăţi în identificarea intenţiei exacte a guvernanţilor, mai ales atunci când ei încredinţează anumite activităţi de interes general unor persoane private, în mod expres ca fiind servicii publice. Este necesară, atunci, prezenţa a trei indicii pentru a putea identifica serviciul public:

- activitatea trebuie să răspundă unei misiuni de interes general;

- organizaţia privată respectivă trebuie să dispună de veritabile prerogative de putere publică;

- organizaţia privată respectivă trebuie să fie supusă unui control din partea puterilor publice.

          În majoritatea cazurilor, voinţa puterilor publice este uşor de identificat: persoana publică respectivă îşi asumă în mod direct activitatea de interes general în cauză. Dacă activitatea de interes general este asigurată de către o persoană privată, trebuie să se ţină seama în mod special de controlul administraţiei (de către puterea publică). Orice serviciu public depinde, deci, în mod direct sau indirect, de voinţa unei persoane publice care decide crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de organizare.

  1. c) Elementul formal. Regulile aplicabile în mod normal activităţilor de servicii publice provin din acel regim juridic căruia îi este supusă activitatea de interes general în cauză. Existenţa unui regim juridic specific, regimul de drept administrativ, apare în mod clar atunci când serviciul public este asigurat în mod direct de către o persoană publică. Realizarea acestei misiuni este însoţită întotdeauna de prerogative sau de constrângeri caracteristice (proprii) dreptului public. Dacă serviciul este asigurat de către o persoană privată, referirea la regimul de drept administrativ are doar o valoare de criteriu de identificare a serviciului public.