Tipologia serviciilor publice

         În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice.

1. După natura serviciilor publice se disting: servicii publice administrative (SPA) şi servicii publice industriale şi comerciale (SPIC)

         Până în primii ani ai secolului XX erau recunoscute de către stat aşa-numitele servicii publice administrative, deoarece ele erau ca obiect o activitate de natură administrativă si nu comercială. Ca atare, activităţile umane se împărţeau în două mari categorii: activităţi administrative, pe care le putea desfăşura numai statul / instituţiile sale, şi activităţile industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau persoanele private. În realitate, încă din secolul trecut autorităţile administraţiei publice au preluat activităţi industriale şi comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distribuţia de gaze şi electricitate etc.) Între nivelul de dezvoltare economico-socială si controlul administrativ al unor sectoare de activitate s-a creat o contradicţie care, în cele din urmă, a dus la soluţia concesionării serviciilor comerciale şi industriale de stat către persoane private. În doctrină s-a considerat necesară distincţia dintre SPA şi SPIC pentru a putea şti cărui regim juridic corespund: serviciilor administrative trebuie să li se aplice regimul juridic administrativ, iar serviciilor cu caracter industrial şi comercial regimul juridic civil. Pentru a face însă distincţia între SPA şi SPIC s-a recurs la o serie de criterii :

  - primul criteriu este acela al “obiectului”, adică al substanţei înseşi a activităţii; dacă activitatea este comparabilă cu aceea a întreprinderii private, se poate considera că suntem în prezenţa unui SPIC (exemplu: activitatea de transport), iar în caz contrar suntem în prezenţa unui SPA (exemplu: un serviciu de asistenţă socială);

  - al doilea criteriu se referă la modul de finanţare a serviciului respectiv: astfel, dacă serviciul îşi acoperă cheltuielile din taxele plătite de beneficiari, suntem în prezenţa unui SPIC; dimpotrivă, dacă sursele de finanţare vin de la buget central/local, suntem în prezenţa unui SPA. Aşadar, un serviciu public este SPA dacă are ca sursă de finanţare o taxă de natură fiscală sau este un SPIC dacă încasează taxele de la usageri-beneficiari ;

  - al treilea criteriu se referă la modul de organizare şi funcţionare: dacă regulile sunt derogatorii de la dreptul civil, atunci este vorba de un SPA, în caz contrar fiind vorba de un SPIC. Sunt, evident, servicii publice administrative cele care funcţionează pe baza regulilor de contabilitate/finanţe publice . În doctrină s-a pus problema dacă pot exista şi alte servicii publice în afară de SPA şi SPIC; de pildă, acele instituţii cu caracter ştiinţific, cultural sau educativ organizate de societăţi private, dar având ca obiect un interes general (ştiinţa, cultura, educaţia).

               În literatura de specialitate se întâlneşte şi denumirea “servicii publice sociale”. Această denumire a fost iniţial utilizată pentru a distinge serviciile publice care aveau ca obiect social unic domeniul educaţiei: creşe, grădiniţe, tabere şcolare etc. Deşi este evident că obiectul unor asemenea servicii are caracter social, totuşi trebuie luate în considerare şi celelalte două criterii şi anume, modul de finanţare şi modul de funcţionare.

           Din punctul de vedere al administraţiei publice locale trebuie precizat că există servicii cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă, autorizarea construcţiilor sau licenţierea transportului), precum şi servicii care pot fi delegate altor persoane (salubritatea, iluminatul stradal, deratizarea, ecarisajul etc.).

       În sfârşit, se mai pot clasifica aceste servicii publice şi după importanţa socială în servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, distribuţie de energie electrică, termoficare) sau servicii publice facultative (amenajarea de parcuri de distracţii, centre de informare etc.).

2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim :
3. a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă si individuală a cetăţenilor;
4. b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;
5. c) servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.
6. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:
7. a) servicii monopolizate;
8. b) servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;
9. c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorităţi a administraţiei publice.
10. Din punct de vedere al delegării lor:
11. a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);
12. b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).
13. Din punct de vedere al importanţei sociale:
14. a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);
15. b) servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţii, centre de informare) etc.
16. În raport cu colectivităţile publice de care depind, distingem:
17. a) Servicii publice interne şi extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală si organe şi agenţi în exterior, serviciul marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor). Cu toate acestea, distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor de funcţionare a serviciilor;
18. b) Serviciile civile şi cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe ţări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor.
19. După gradul de cuprindere, distingem:
20. a) servicii de importanţă naţională, organizate la scara întregului teritoriu;
21. b) servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale.
22. În practica internaţională se utilizează clasificarea bunurilor şi serviciilor după natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare şi finanţare, acţiune cunoscută sub denumirea de Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN). Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate astfel:
23. a) Administraţie publică si apărare; asistenţă socială obligatorie
24. b) ÎNVĂŢĂMÂNT
25. c) SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
26. d) ALTE ACTIVITĂŢI DE SERVICII COLECTIVE, SOCIALE ŞI PERSONALE
27. e) ACTIVITĂŢI ALE PERSONALULUI ANGAJAT ÎN GOSPODĂRII PERSONALE
28. f) ACTIVITĂŢI ALE ORGANIZAŢIILOR ŞI ORGANISMELOR EXTRATERITORIALE

 

     5.3. Nevoia socialã – factor principal de apariţie şi diversificare a serviciilor

         Sfera serviciilor capătă dimensiuni tot mai mari în viaţa social-economică a unei ţări civilizate ca urmare a acţiunii unor factori obiectivi. Stimulentul esenţial al apariţiei şi amplificării serviciilor îl constituie nevoia socială (dorinţă, cerinţă).

         Nevoia socială poate fi definită ca fiind ansamblul dorinţelor a căror satisfacere este considerată de membrii unei colectivităţi ca fiind indispensabilă pentru asigurarea unui nivel şi stil de viaţă în conformitate cu nivelul de dezvoltare şi statutul grupului. Nevoile sociale sunt o creaţie a istoriei şi a structurilor sociale. Ele variază în funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii, de sfera şi structura trebuinţelor, de impulsul ştiinţei şi tehnicii etc. (De exemplu, atunci când distanţa de la şi până la locul de muncă este mare, când se suspendă linii ale mijloacelor de transport în comun, este adesea necesar un vehicul individual; autoturismul este, în acest caz, o nevoie socială obiectivă) . Nevoia socială nu trebuie confundată cu cererea de produse şi servicii. Aceasta din urmă, fiind o categorie a pieţei, are o sferă mai restrânsă cuprinzând numai o parte a nevoii sociale care este satisfăcută prin procesul de vânzare-cumpărare.

          Pentru a înţelege modul în care nevoia socială determină apariţia de servicii se impune o clasificare a acestora după anumite criterii, între care reţinem:

         Din punct de vedere al ariei de cuprindere:

1. Nevoi individuale care se manifestă ca cerinţe directe ale fiecărui membru al colectivităţii;
2. Nevoi generale care reprezintă un ansamblu de cerinţe individuale, manifestate nu direct de fiecare membru al societăţii (colectivităţii) ci, indirect, ca cerinţe ale întregii societăţi (colectivităţi).

         Nevoile individuale, la rândul lor, se împart în trei categorii:

• nevoi primare (fiziologice) care sunt indispensabile vieţii, cum ar fi: hrana, îmbrăcămintea, încălţămintea etc.;
• nevoi secundare (spirituale) care sunt necesare pentru instruirea şi educarea speciei umane, dar nu indispensabile pentru a supravieţui (cultură, artă, învăţământ);
• nevoi sociale care sunt determinate de interesul fiecărui individ şi al societăţii de a conserva sănătatea şi de a da longevităţii şi vieţii un sens pozitiv (odihnă, recreare, ocrotirea sănătăţii etc.).

             Termenul de nevoie este folosit cel mai adesea în legătură cu fiinţa umană, dar uzanţa face ca acelaşi termen să fie utilizat, nu de puţine ori, pentru a caracteriza ansamblul mijloacelor necesare pentru atingerea unui anumit obiectiv (misiuni). În acest sens se va vorbi de nevoi ale aparatului de producţie. Nu se pot produce bunuri şi nu pot fi prestate servicii decât punând în funcţiune maşini, prelucrând resurse materiale şi angajând mână de lucru în proporţie şi calităţi care sunt definite prin consideraţii tehnice. Structura şi nivelul calitativ al bunurilor şi serviciilor trebuie să răspundă nevoilor sociale, în caz contrar, ele rămânând simple aspiraţii. Aflându-se permanent înaintea producţiei, a posibilităţilor societăţii de a le satisface, nevoile sociale constituie un impuls al producţiei materiale şi spirituale. Odată apărută si devenită conştientă, nevoia socială poate fi satisfăcută pe mai multe căi: consum de produse din gospodărie proprie, cumpărare de mărfuri, cumpărare de servicii, servicii oferite de societate.

         Nevoia socială de servicii se manifestă nu numai sub forma nevoilor individuale ci şi sub forma nevoilor generale. Nevoile generale de consum sunt satisfăcute prin intermediul unor servicii publice (învăţământ, sănătate, protecţia mediului etc.) care sunt subvenţionate de la bugetul de stat sau de la bugetele colectivităţilor locale precum şi prin intermediul unor servicii private a căror contravaloare este achitată de beneficiarii acestora. Nevoile generale ale aparatului de producţie generează, de asemenea, apariţia unor servicii de cercetare, analize economice, de informatică, de leasing etc. menite să contribuie la creşterea eficienţei activităţii diferiţilor agenţi economici şi, pe această bază, la satisfacerea nevoilor individuale ale membrilor societăţii. Aprecierea nivelului de trai al unei naţiuni nu este posibilă fără luarea în considerare a unor indicatori care exprimă direct sau indirect consumul de servicii (asistenţa medicală, reţeaua unităţilor de cultură, artă si sport, stocul de învăţământ, volumul serviciilor pe locuitor, potenţialul de cercetare, volumul şi producerea cheltuielilor pentru cercetare şi învăţământ în P.I.B., etc).

             În concluzie, creşterea şi diversificarea nevoilor sociale se manifestă ca o cerere de servicii.