INTRODUCERE
Societatea nu este o simplă totalitate de indivizi. Aceasta este un organism social complex, un produs al interacţiunii dintre oameni.
Sistemul politic al unei societăţi este format din multiple organizaţii şi instituţii care luptă pentru putere, pentru menţinerea, folosirea şi organizarea acesteia.
În societatea contemporană principalele uniuni de luptă pentru putere sunt partidele politice. Odată cu instituirea unor astfel de organizaţii devine mai uşor să se delimiteze interesele diferitor grupuri ale populaţiei şi căutarea unor lideri capabili să realizeze voinţa cetăţenilor.
Anume partidele, fiind formaţiuni ce reprezintă interesele diferitor grupuri ale societăţii şi fiind alese în organul legislativ (reprezentativ), realizează cursul politic al statului, transpun în viaţă programul proclamat, care a fost acceptat de populaţia, care i-a acordat votul de încreder. Anume aceste formaţiuni, care exercită funcţiile legislativului determină cursul de dezvoltare al statului pentru perioada mandatului acestora.
E de menţionat că legislativul nu poate traduce în viaţă ideile proclamate de sine stătător, deoarece administraţia este acea structură care poate, în limitele cursului stabilit de Parlament, să transpună în fapt deciziile acestuia.
În statele democratice, în temeiul principiului separaţiei puterilor sau mai exact al funcţiunilor, în sens de activităţi, funcţia executivă (administraţia) este subordonată legislativului şi colaborează cu aceasta. Prin urmare, funcţia administraţiei constă în executarea şi punerea în aplicare a actelor normative adoptate de funcţia legiuitoare şi constituie principala sa activitate.
Administraţia este definită ca ansamblul resurselor umane şi materiale, care sub autoritatea guvernuluiare misiunea de a asigura executarea legilor şi de a aplica aceste legi la cazurile concrete şi la cerinţele vieţii cotidiene ale societăţii. Această definiţie confirmă că administraţia deţine o poziţie de subordonare şi învederează, în acelaşi timp, că are prerogative de putere publică care îi permite să se impună voinţei particularilor.
Totodată, administraţia nu se poate confunda cu statutul propriu-zis al acesteia. Misiunile administraţiei nu sunt niciodată primare, ci secundare şi constau în îndeplinirea sarcinilor fundamentale ale statului care i le încredinţează.
Forma relaţiilor politico-administrative, în mare măsură determină, modul de percepere a administraţiei de stat în conştiinţa cetăţenilor. Relaţiile de colaborare aprofundează efectul de legitimitate al guvernului, iar relaţiile tensionate, care exclud interacţiunea dintre acestea, duc la administrarea ineficientă a statului şi exercită o influenţă negativă asupra imaginii sale.
Asupra relaţiilor dintre politic şi administrativ, într-un stat sau altul, influenţează aşa factori ca: forma de guvernământ, orânduirea de stat, regimul politic, tradiţiile istorice, naţionale şi politice, precum şi practica politică promovată într-un stat sau altul.
- NOŢIUNEA DE POLITIC ŞI ADMINISTRATIV. ROLUL ACESTORA ÎN STAT
O astfel de instituţie cum este statul – purtător al puterii publice (politice) este capabil de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să garanteze participarea acestora la viaţa social-politică, să realizeze sarcina supremă pentru care a fost creat şi anume protejarea proprietăţii.
Realizarea eficientă a acestei misiuni complicate de către stat, necesită neapărat o diviziune strictă a împuternicirilor sale publice în părţi componente care se vor menţine reciproc în echilibru şi respectiv atribuirea acestora diferitor organe de stat care se vor reţine reciproc de la aspiraţii exagerate la putere.
Luând în considerare punctul de vedere dat, împuternicirea de a adopta legi (puterea legislativă) a fost atribuită parlamentului, iar împuternicirea de a realiza aceste legi (puterea executivă) a fost atribuită şefului statului (preşedintelui) şi guvernului. Toate activităţile de realizare a puterii publice, cât şi autorităţile care organizează aceste activităţi, sunt plasate într-o ordine ierarhică. Puterea supremă e declarată puterea legislativă. Celelalte ramuri ale puterii sunt subordonate ei, dar în acelaşi timp exercită şi o influenţă activă asupra acesteia.
Chiar din momentul apariţiei sale, statul a elaborat un mecanism, iar apoi a perfecţionat în continuare un sistem de mijloace, metode şi procedee, forme de conducere a societăţii în cadrul căreia locul de frunte îl deţin reglementarea legislativă şi controlul statal. Dacă proma funcţie reprezintă o formă de reglementare a relaţiilor sociale prin aducerea acestora în concordanţă cu normele de drept, atunci a doua – este o formă de realizare a puterii de stat, care asigură respectarea actelor normative, elaborate de diverse organe ale statului. Prin urmare, unitatea de scop şi diferenţa în obiect şi subiecţii care acţionează, sunt punctele de tangenţă dintre reglementarea juridică şi controlul statal ca funcţie de conducere.
Trebuie de menţionat faptul că există un raport atât între administraţia publică şi partidele politice, cât şi între aceasta şi sistemul legislativ. Raporturile între administraţia publică şi partidele politice e reglementată de constituţie.
În fapt, suveranitatea naţională aparţine poporului şi acesta o exercită prin organele sale reprezentative, iar în condiţiile în care pluralismul politic reprezintă o garanţie şi o condiţie a democraţiei constituţionale, partidele politice, care îşi desfăşoară activitatea doar în condiţiile legii, contribuie la definirea şi exprimarea voinţei poporului. Constituţiile diferitor state prevăd dreptul la libera asociere, însă activitatea partidelor are loc în strictă conformitate cu legea.
Voinţa partidelor politice nu se poate impune administraţiei publice, de cât „filtrată prin sita constituţiei şi a altor legi”. Opţiunile politice se transformă în decizii politice, iar apoi în norme juridice, acestea din urmă fiind singurele obligatorii pentru administraţie. În cazurile în care, un partid în urma alegerilor devine majoritar în parlament, şi ca urmare, se poate forma un guvern monocolor, opiniile politice ale acestui partid se pot transforma uşor în acte normative obligatorii pentru guvern.
Mediul politic are o mare influenţă asupra administraţiei deoarece ea este cel mai important dintre instrumentele de care dispune puterea politică pentru servirea societăţii, menţinerea ordinii publice şi ocrotirea vieţii umane. Statul modern se caracterizează printr-o organizare administrativă, dar el nu se reduce doar la administraţia sa.
Atunci când se crează un stat nou, nu este suficient de a alcătui un parlament care să legifereze, dar este absolut necesar de a găsi funcţionari pentru a organiza şi pune în funcţiune o administraţie. Aceasta, la rândul său, nu înseanmă că ne putem lipsi de oamenii politici, care alcătuiesc un alt aspect al al ordinii politice, şi anume, ei reprezintă populaţia şi urmăresc activitatea desfăşurată de administraţie.
Puterea legislativă este una reprezentativă. În baza alegerilor poporul împuterniceşte aleşii săi de a realiza puterea statală. În acest sens am putea vorbi despre rolul primordial al organelor reprezentative în mecanismul puterii de stat, în ierarhia acestuia.Puterea legislativă trebuie să fie şi supremă, iar celelalte puteri sau părţi ale societăţii trebuie să rezulte din ea şi să fie subordonate ei.
Supremaţia nu înseamnă puterea absolută a legislativului. Există limitări de ordin politico-juridic a acestei puteri. În esenţă, limitarea puterii politice derivă din principiul dependenţei de voinţa poporului. Limitările politico-juridice ţin de faptul că orice lege, pentru ca să nu rămână scrisă doar pe hârtie, trebuie să corespundă atât realităţilor politice şi juridice, cât şi dreptului fundamental – constituţiei.
Denumirea ramurii date de „legislativă”, nu înseanmă că pe lângă activitatea legislativă organele reprezentative nu îndeplinesc şi alte funcţii. Nu mai puţin importante sunt funcţiile puterii legislativve în plan financiar, care se realizează prin consolidarea bugeutlui anual. Există şi unele funcţii de conducere legate de formarea organelor executive şi juridice superioare. Spre deosebire de cea judecătorească, puterea legislativă este în drept să dea doar o apreciere politică unor reprezentanţi ai puterii executive şi în temeiul acestui fapt să-i tragă la răspunderea politică.
Aşa dar, puterea legislativă este acea putere de stat care este delegată reprezentanţilor ai poporului, care se realizează prin adoptarea actelor normative într-un mod colegial şi de asemenea exercită controlul asupra aparatului puterii executive în principal în sfera financiară. Puterea legislativă se realizează de către un parlament ales (uneori parţial numit) care este organul reprezentativ superior al statului.
Spre deosebire de puterea legislativă, care poartă un caracter primar şi suprem, puterea executivă (administrativă) are un caracter secundar. Această trăsătură derivă din înseşi etimologia cuvântului „Administraţia” („ad-ministrare” – a servi pentru). Administraţia are mereu un caracter de subordonare şi deasupra ei este cineva cui îi apatţine puterea. Sarcinile administraţiei în esenţă rămân neschimbate şi constau în îndeplinirea însărcinărilor date de către purtătorii puterii. Puterea executivă poartă un caracter subordonat legii. Toate acţiunile şi actele organelor corespunzătoare sunt bazate pe lege, nu trebuie să contravină acesteia şi sunt îndreptate spre executarea acesteia.
Din punct de vedere funcţional, administraţia publică se subordonează autorităţii legiuitoare, prima fiind chemată să execute legea nemijlocit sau să organizeze executarea acesteia. În acest sens, legislativul este autorizat să stabilească structurile organizatorice şi modul de funcţionare al administraţiei publice, conducerii acestora, să adopte norme de organizare şi funcţionare pentru toate autorităţile administraţiei.
Administraţia poate fi universală şi specializată. Prima caracrteristică ne arată că administraţia şi organele ei acţionează peste tot şi continuu pe tot teritoriul ţării. Prin aceasta se deosebeşte de puterea legislativă şi judecătorească. Cealaltă caracteristică ne arată că spre deosebire de cea legislativă şi judecătorească, puterea are un alt conţinut deoarece se bazează pe resurse umane, financiare, materiale etc., foloseşte sistemele de stimulare şi promovare în funcţie. În mîinile puterii executive se află o forţă mare deoarece existenţa puterii de stat îşi găseşte expresia anume în funcţionarii din administraţie, armată, judecătorii. Puterea executivă se realizează de către stat prin intermediul guvernului (preşedintelui) şi a organelor acestora în teritoriu. Guvernul (preşedintele) exercită conducerea politică supremă şi soluţionează problemele societăţii.
Puterea guvernamentală poate fi prerogativa unei singure persoane (în republicile prezidenţiale) sau a unui organ colegial. În primul caz guvernul constituie un grup de consultanţi mai apropiaţi ai şefului statului, iar împuternicirile guvernului sunt derivate din împuternicirile acestuia. În al doilea caz guvernul se formează după o procedură specială de parlament. El trebuie să aibă atât susţinerea majorităţii parlamentare, cât şi împuterniciri proprii. Guvernul trebuie să asigure apărarea ordinii publice existente, interesele externe ale statului, efectuarea funcţiilor economice, sociale şi altor funcţii în sfera conducerii statale.
În teritoriu, puterea executivă este înfăptuită de către organele locale numite de centru (administraţia locală) sau de organele eligibile ale autoadministrării locale. De obicei înfăptuirea treburilor locale este încredinţată unui reprezentant numit al puterii centrale-guvernator, prefect. El conduce aparatul administrării locale, care constituie o parte din aparatul administrării de stat. În cazul când administrarea e realizată de organele eligibile, acestea au o anumită independenţă faţă de organele centrale ale puterii executive.
Caracteristicile indicate, mai cu seamă caracterul de forţă al puterii executive, constituie o bază obiectivă pentru uzurparea puterii. Aici sunt deosebit de importante mecanismele de „frâne şi contrabalanţe”, mecanisme eficiente de atragere la răspundere politică aâtâ din partea puterii legislative, cât şi din partea puterii judiciare.
Unul dintre variantele conceptului de separare a puterilor presupune crearea aşa numitului sistem de „frâne şi contrabalanţe” în care fiecare dintre puteri au posibilitatea de a se controla reciproc. Un astfel de mecanism al puterii de stat funcţionează în SUA. O altă variantă presupune prioritatea unei ramuri a puterii cum este, spre exemplu, cea legislativă în Marea Britanie.
Echilibrul puterilor se bazează pe suveranitatea poporului ceea ce şi-a găsit reflectarea în constituţiile contemporane ale unor state. În general, puterea legislativă trebuie să adopte legi şi anume: cea legislativă – organizarea şi executare, cea judecătorească – soluţionarea conflictelor în baza legii.
Astăzi se observă o activizare anume a puterii executive, care permanent îşi extinde câmpul de acţiune. Aceasta este o legitate obiectivă, întrucât domeniile de activitate ale statului contemporan primesc forme tot mai diferite şi adesea necesită o intervenţie operativă a puterii, care şi este mai întâi de toate o funcţie a guvernului. În acelaşi timp e important ca activitatea organelor legislative să se desfăşoare în conformitate cu actele primite de organul legislativ.
Administraţia şi puterea politică sunt legate între ele indisolubil. Pentru a-şi îndeplini sarcinile sale, administraţia trebuie să sprijine acea putere politică, a cărei autoritate faţă de cetăţeni este un factor esenţial al eficienţei sale. Dar în acelaşi timp, politica este influenţată de administraţie, care o ajută la pregătirea proiectelor de legi şi a deciziilor şi este indispensabilă la executarea lor. Administraţia şi puterea politică se interpătrund fiind deficil de stabilit linia care le desparte.
- RELAŢIA DINTRE POLITIC ŞI ADMINISTRATIV ÎN REPUBLICA PARLAMENTARĂ
Forma de guvernământ reprezintă modul de organizare a puterii supreme într-un stat, particularităţile organelor sale centrale, structura, competenţa şi modalitatea de formare a acestor organe, relaţia acestora cu populaţia şi gradul de participare a populaţiei în formarea acestora.
Forma de guveernământ este un lelment principal al unui stat şi apare sub diferite forme, în dependenţă de măsura în care puterea supremă este exercitată de o singură persoană, de un cerc restrâns de persoane sau de toată populaţia.
În legătură cu aceste criterii putem evidenţia monarhii, şi forme republicane de guvernământ. Ultima formă este cea mai răspândită şi reflectă nivelul contemporan de dezvoltare statală. Dintre formele de guvernământ republicane am putea evidenţia republicile prezidenţiale, republicile parlamentare şi formele mixte.
Republica este cea mai democrstică formă de guvernământ întrucât presupune că împuternicirile oricărei puteri, a oricărui organ central, inclusiv şi a şefului statului, sunt bazate pe mandatul acordat de popor. Forma republicană de guvernământ este una colectivă. Toate organele puterii supreme în stat au o structură complexă, sunt investite cu anumite împuterniciri specifice doar acestora şi poartă răspundere pentru neexcutarea acestora sau executarea necorespunzătoare. Deciziile luate de organele puterii supreme în majoritatea cazurilor sunt pregătite un îndelungat, sunt discutate în conformitate cu o procedură dinainte stabilită. Luarea decizilor, la rândul său, în majoritatea cazurilor are loc prin votare. Forma republicană de guvernământ este bazată pe principiul divizării puterii unice în: legislativă, executivă şi judecătorească. Prin aceasta se are în vedere că diferite organe în stat îndeplinesc diverse funcţii ce ţin de conducerea unui stat.
Republica parlamentară e o formă de givernământ, în care rolul suprem în organizarea funcţionării statului îi revine parlamentului. Pentru forma respectivă de guvernământ este caracteristic faptul că guvernul este format pe cale parlamentară din numărul deputaţilor care sunt membri ai acelor partide ce dispun de majoritatea voturilor din parlament.
Guvernul poartă o răspundere colectivă în faţa parlamentului în ceea ce priveşte aactivitatea sa. Guvernul rămâne la putere atât timp, cât este susţinut de majoritatea din parlament. În cazul pierderii încrederii majorităţii din parlament, fie guvernul demisioneatză, fie cu ajutorul şefului statului, are loc dizolvarea parlamentului şi stabilirea alegerilor parlamentare noi.
De regulă, în astfel de republici şeful statului este ales de parlament sau de către un colegiu parlamentar special desemnat. Numirea şefului statului de către parlament este un mijloc principal de control parlamentar asupra puterii executive. Procedura alegerii şefului statuluiîn republicile parlamentare contemporane este diferită. În Italia, spre exemplu, şeful statului este ales de ambele camere ale parlamentului care se întrunesc într-o şedinţă comună, iar la alegere participă câte trei deputaţi din fiecare regiune a ţării, deputaţi aleşi de consiliile locale respective.
În statele federative la alegerea şefului statului, de asemenea participă reprezentanţii membrilor federaţiei. Astfel, în Germania şeful statului este ales de o adunare federativă, compusă din mambrii bundestagului şi acelaşi număr de persoane alese de landtagurile membrilor federaţiei după principiul proporţionalităţii. Alegerea şefului statului într-o republică patrlamentară poate fi înfăptuită şi în baza dreptului de vot universal, ceea ce este caracteristic pentru Austria, unde preşedintele este ales pe un termen de 6 ani.
Şeful statului într-o republică parlamentară are următoarele împuterniciri: promulgă legi, emite decrete, numeşte şeful guvernului, este comandantul suprem al forţelor armate etc. Împuternicirile largi cu care este investit preşedintele unei republici parlamentare sunt realzate, de regulă, de guvern. E de menţionat, că în constituţia Indiei este direct menţionat că preşedintele trebuie să urmeze sfatul guvernului. Şeful guvernului (prim-ministru, cancerul) sunt numiţi, de regulă, de către preşedinte. Acesta, la rândul său, formează guvernul, care realizează puterea executivă şi răspunde în faţa parlamentului în ceea ce priveşte activitatea sa.
O caracteristică esenţială a republicii parlamentare constă în aceea că orice guvern este împuternicit să-şi realizeze activitatea numai în cazul în care se bucură de susţinerea majoritatăţii parlamentare. Principala funcţie a Parlamentului este realizarea puterii legislative şi controlul puterii executive. Parlamentul are mari împuterniciri financiare, întrucât anume acesta elaborează şi aprobă bugetul de stat, determină perspectiva dezvoltării social-economice a statului, soluţionează problemele politicii externe.
Forma parlamentară de guvernământ reprezintă o structură a organelor supreme ale statului, în care practică şi realizează democratismul societăţii, libertatea persoanei, crează condiţii pentru convieţuire bazată pe legalitate.
O trăsătură importantă a formei republicane de guvernământ este unitatea organelor puterii supreme în stat, întrucât puterea executivă este controlată de cea legislativă şi depinde de susţinerea acesteia. Înzul când guvernul este susţinut de parlament, acesta poate înfăptui reforme mari. Desigur, că există şi neajunsuri, întrucât republicile parlamentare, în care sunt multe partide, sunt extrem de instabile, deoarece nici un partid nu are majoritatea în parlament şi formarea unui guvern care va fi eficient – nu este posibilă. Spre exemplu, în Italia crizele guvernamentale frecvente au loc din cauza, că cele nouă partide din parlament nu pot conveni asupra unui program unic.
În cadrul republicii parlamentare, de asemenea sunt posibile două regimuri de stat: parlamentar şi ministerial.
Republicile parlamentare sau rezideţiale clasice în condiţiile contemporane sunt puţine. Dintre republicile parlamentare am putea menţiona Germania, Ungaria, Italia, India, Cehia, Slovacia, Estonia etc. Pe de o parte, în republicile parlamentare poate fi observată o răspundere politică scăzută a miniştrilor (dar nu şi a întregului cabinet), întrucât în fruntea acestuia este preşedintele, care nu poartă răspundere în faţa parlamentului, iar pe de alta – apar forme mixte de republicisemiprezidenţiale sau semiparlamentare.