Reforma administratiei publice locale din Republica Moldova

Anii ’90 ai secolului XX au fost marcaţi de provocări serioase cu care s-au confruntat marea majoritate a ţărilor din Europa Centrală şi de Est ce ţin de dezmembrarea structurilor fostelor state şi a construirii unora noi. Ne­ce­si­tatea unor schimbări a fost alimentată de existenţa unor nemulţumiri vizavi de statul modern al protecţiei sociale, care a devenit birocratic, orientat pe in­ve­s­tiţii şi structuri autoritare în acţiunile privind bunăstarea populaţiei. Noile idealuri au început să evidenţieze necesitatea unor procese flexibile menite să răspundă unor sarcini concrete. Printre aceste idealuri se numără următoarele: posibilitate de a ghida, şi nu de a controla procesele; măsurarea performan­ţelor în baza indicatorilor de producţie, şi nu de investiţie; procesele deci­zi­onale în bază de cooperare, şi nu de adversitate.

Societăţile din această zonă preiau aceste idealuri şi discursuri ţinînd cont de experienţele lor istorice specifice. La începutul perioadei postsocia­lis­te, statele din Europa Centrală şi de Est erau privite ca locuri unde se mani­festă o putere de stat excesivă în raport cu societatea civilă. Totuşi noile idealuri democratice au demonstrat dorinţa dezmembrării vechilor structuri de stat şi constituirea unora noi, supuse unui puternic control democratic. Statele din regiune s-au confruntat cu o sarcină paradoxală: să se reformeze pe ele însele, să elimine neîncrederea şi suspiciunile populaţiei şi, în acelaşi timp, să atenueze impactul noilor relaţii economice – economie bazată pe re­la­ţii economice de piaţă cu caracteristici tot mai pronunţate de globalizare, neafectînd într-o prea mare măsură economiile postsocialiste. La aceste difi­cu­ltăţi s-a mai adăugat şi faptul că idealurile şi măsurile de reformă si, în unele cazuri, însuşi aparatul de stat au fost prinse în luptele pentru putere po­litică şi economică.

Cazul Republicii Moldova în acest context a fost unul şi mai complicat, influenţat de problemele ce vizau direct suveranitatea, indivizibilitatea şi in­de­pendenţa statului. Pe ruinele vechilor structuri, moştenite de la Imperiul So­vietic, trebuiau puse bazele statului însăşi, proces care la începutul lui a fost influenţat de mai mulţi factori: interni şi externi. Redefinirea structurilor statului a început prin elaborarea unor pachete de reforme, a unor organisme şi a unor măsuri legislative. Profunzimea, direcţiile şi extinderea acestor refo­r­me diferă, în funcţie de ciclurile electorale, rezultatele alegerilor şi anga­ja­me­ntele guvernelor din anumite perioade. Cel mai frecvent reformele struc­tu­rilor statului sînt concepute ca reforme ale administraţiei publice şi a siste­me­lor administrative.

 

Reformarea administraţiei publice locale

în perioada anilor 1990-1998

Reformarea administraţiei publice locale în Republica Moldova, aflată în perioada de tranziţie, a constituit un proces foarte dificil. Perioada de tranziţie poate fi definită ca o stare specială a organismului social în care au loc tran­s­formări profunde incluzînd în sfera acţiunii lor şi sfera administraţiei publice. Actualmente trăim o perioadă în care se conturează şi se dezvoltă noua ad­mi­nistraţie cu ambele ei componente: administraţia publică locală şi administ­ra­ţia publică centrală. Acest proces prin însăşi natura sa reprezintă un complex de acţiuni care se realizează treptat, pe etape, cu obiective şi priorităţi proprii fiecăreia dintre ele.

Administraţia publică în perioada de tranziţie întruneşte elemente ale no­ului influenţate de procesele democratice din societate şi de dorinţa de racor­da­re a administraţiei publice la realizările statelor avansate în acest domeniu, dar totodată persistă şi elementele trecutului, care îşi găsesc expresie în stru­c­turi şi metode învechite de activitate, reprezentări şi norme de mentalitate pe­rimate, exprimînd în totalitatea lor inerţia puterii.

În Republica Moldova esenţa perioadei de tranziţie în sfera administ­ra­ţi­ei publice constă în trecerea de la administraţia publică care a servit sistemul administrativ de comandă şi care funcţiona în baza principiului centralis­mu­lui, la administraţia publică chemată să servească un sistem democratic al so­ci­etăţii ce funcţionează în baza altor principii, avînd ca repere valorile ge­ne­ral-umane şi reprezentările despre idealurile unei societăţi moderne.

Edificarea sistemului nou de administraţie publică şi organizarea func­ţi­o­nării lui constituie o sarcină majoră a reformei ce are drept scop să înlăture din administraţia publică elementele neeficiente, depăşite de timp şi să aju­ste­ze administraţia publică la cerinţele actuale de organizare şi funcţionare ce ar corespunde plenar valorilor, doleanţelor şi aspiraţilor poporului care şi-a ales calea democratică de dezvoltare a societăţii.

Reforma reprezintă a schimbare cu elemente de noutate care se produce în viaţa unui stat (presupune şi transformări de mentalitate). Reformarea ac­tu­a­lă a administraţiei publice constituie o expresie logică a democratizării soci­e­tăţii.

În ţara noastră procesul dificil de reformare a administraţiei publice s-a realizat împreună cu transformarea sistemului politic începînd cu anii ’90. Anul 1990 a dat startul unei serii largi de schimbări şi transformări ce au avut drept consecinţă implozia sistemului totalitar centralizat şi trecerea treptată la un sistem democratic de organizare a societăţii. Experienţa precedentă de or­ganizare a sistemului administrativ a demonstrat ineficienţa acestuia şi cerea în mod imperios o schimbare calitativă. Sistemul totalitar centralizat – era or­ganizat după nişte principii care ignora interesele economice, sociale, naţi­o­na­le ale populaţiei şi a dus în cele din urmă la înstrăinarea populaţiei de pro­p­rietate şi putere, în special la nivelul comunităţilor locale. Acest sistem era to­tal străin de specificul şi realităţile existente; nu exprima interesele întregii po­pulaţiei care avea dreptul de a-şi decide modul de viaţă şi de a-şi exprima în mod liber opţiunile.

Un factor important care a dus la catalizarea procesului de reformare a administraţiei publice din Republica Moldova a fost factorul politic. Acest fa­c­tor a avut un impact incontestabil ce a dus la influenţarea considerabilă asu­pra administraţiei publice şi a servit ca imbold pentru iniţierea şi realizarea re­formei administraţiei publice. Factorul politic s-a manifestat într-o paletă de transformări importante care s-au manifestat începînd cu anii ’90. În primul rînd trebuie luată în considerare influenţa pozitivă asupra evoluţiei admi­ni­s­t­raţiei publice a unor fenomene profunde din sfera politică cum ar fi alegerea şi pledarea pentru o cale democratică de dezvoltare a societăţii, orientarea spre valorile general-umane, înaintarea în calitate de obiectiv al dezvoltării sociale edificării statului democratic de drept, democratizarea sistemului ele­c­toral, instituţionalizarea funcţiei prezidenţiale, introducerea practicii parla­me­n­tarismului (parlamentul fiind expresia suveranităţii populare care se axează pe exigenţa numărului şi este bazat pe încredere), instituirea autorităţii de ju­ri­sdicţie constituţională.

Succesul reformei va depinde în mare măsură de crearea şi operarea me­ca­nismelor instituţionale necesare pentru realizarea celor preconizate. Divi­za­rea necesităţilor conform priorităţilor este o componentă a oricărei strategii ce are obiective stabilite. În acest scop se va crea un cadru de profesionişti com­petenţi în domeniul managementului pentru consiliile locale. Pentru ca re­for­ma­rea administraţiei publice să se poată realiza este necesar de atins urmă­to­a­rele obiective:

• calitatea mereu crescîndă a rezultatelor activităţii instituţiilor publice;
• simplificare procedurilor şi tehnicilor de administrare;
• coordonarea mai bună a activităţii instituţiilor publice;
• o dezvoltare profesională mai accentuată şi o continuitate a perso­na­lu­lui, cadrelor în instituţiile publice;
• reducerea fenomenelor negative: incompetenţa, corupţia;
• creşterea autorităţii administraţiei publice şi a încrederii societăţii în ea;
• motivarea personalului, antrenarea şi stabilizarea persoanelor calificate în domeniul managementului;

Sub aspect cronologic, pot fi identificate trei perioade pe parcursul căro­ra în Republica Moldova s-au făcut eforturi de a crea un sistem nou de ad­mi­nistraţie publică.

Prima perioadă – 1991-1994 – care mai fost numită şi perioada de tran­zi­ţie sau preconstituţională.

A doua perioadă – 1994-1998 – etapa postconstituţională.

A treia perioadă – 1998-2003 – etapa (judeţelor) descentralizării.

A patra perioadă – 2003 – prezent – revenirea la raioane.

Majoritatea ţărilor dezvoltate acordă o atenţie deosebită noilor abordări teoretice referitor la natura şi funcţiile statului în societatea democratică contemporană. Esenţa lor se reduce la orientarea de a minimaliza funcţiile statului, de a transfera o parte din drepturi, obligaţiuni şi responsa­bi­li­tăţi privind adoptarea şi implementarea deciziilor la nivel local, acolo unde de fapt, aceste decizii în unele cazuri afectează direct interesele cetăţenilor şi unde ineficienţa lor este cel mai bine cunoscută. Problema trecerii de la con­du­cerea centralizată a statului la descentralizarea administrativă, la trans­mi­terea unei părţi din atribuţiile competenţele şi responsabilităţile guvernului, a organelor de specialitate a administraţiei publice centrale către autori­tă­ţi­le locale ale administraţiei publice.

Un document de o importanţă deosebită, elaborat de Consiliul Europei în anul 1985, în scopul apărării şi consolidării autonomiei locale în ţările euro­pene, este Carta Europeană „Exerciţiul Autonom al Puterii Locale”. Acest instrument legiferează autonomiei locale dreptul şi capacităţile colectivi­tă­ţi­lor locale de a soluţiona şi garanta în cadrul Legii, pe propria răspundere şi în favoarea populaţiei o parte considerabilă din treburile publice. Printre cele mai importante idei ale acestui document pot fi menţionate: fundamentarea şi consolidarea constituţională a principiului descentralizării puterii; exi­s­te­n­ţa în instituţiile administrativ-teritoriale a consiliilor alese şi, respectiv, a or­ganelor executive responsabile în faţa lor; instituirea unor forme de parti­ci­pare directă a cetăţenilor la adoptarea celor mai importante decizii; regle­me­n­tarea clară a competenţilor şi responsabilităţilor ce revin colectivităţilor lo­ca­le etc.

Evident necesitatea de a purcede la activitatea concretă de trecere de la sistemul administrativ de comandă la cel democratic a obligat noua con­du­ce­re politică a republicii şi a instituţiilor respective să grăbească procesul de pregătire a bazei juridice, sprijinindu-se în temei, pe prevederile Cartei Euro­pene referitor la descentralizarea puterii; recunoaşterea comunităţii loca­le ca subiect al autoadministrării; necesitatea consiliilor alese şi a organelor executive responsabile în faţa lor; deţinerea mijloacelor financiare de căt­re autorităţile locale.

Deci, fiind parte componentă a sistemului totalitar sovietic, administraţia publică locală în Republica Moldova pe parcursul a mai multor decenii a fost o administraţie supracentralizată. O dată cu păşirea Republicii Moldova spre reformele democratice s-a impus şi o reformă în administraţia publică. Ace­a­s­tă reformă a fost condiţionată de necesitatea schimbării structurii administ­ra­ţiei publice, de rolul, funcţiile şi criteriile noi pe care trebuie să le aibă atît ad­mi­nistraţia publică centrală, cît şi administraţia publică locală.

În sfera administraţiei publice locale se observă o tendinţă de a păstra mu­l­te lucruri neschimbate şi aceasta din cauza predominării viziunilor con­se­r­vatiste ale factorilor de decizie şi ale clasei politice, care frîna lansarea refor­melor preconizate pentru diferite aspecte ale organizării şi funcţionării admi­ni­straţiei publice locale. Aceasta a adus prejudicii serioase procesului de re­fo­r­mare a administraţiei publice în ansamblu[1]. 

În 1990, în Republica Moldova noul parlament, încearcă să facă o trecere de la sistemul totalitar la un sistem democratic. Această trecere putea fi posi­bi­lă numai o dată cu crearea unui cadru legislativ adecvat. Respectiv, în pri­mă­vara anului 1990 în Republica Moldova au loc alegerile locale. Modalita­tea de alegere a fost în conformitate cu legea sovietului suprem al  Republicii Moldova cu privire la alegerile de deputaţi în sovietele raionale şi săteşti ado­p­tată în anul 1989. Această lege prevedea alegerea deputaţilor (consilierilor) pe circumscripţii electorale, adică fiecare unitate administrativ-teritorială era împărţită în circumscripţii după numărul de deputaţi care trebuiau să fie aleşi. Dreptul de a candida îl avea orice cetăţean al acestei unităţi administrativ-te­ritoriale, dîndu-i dreptul candidatului să-şi aleagă orice circumscripţie doreş­te. Primarul în această perioadă era ales indirect, adică din rîndul deputaţilor (consilierilor), primarul concomitent era şi deputat (consilier) prezida şedin­ţe­le (sesiunile) şi semna hotărîrile adoptate.

Prima perioadă de reformare a administraţiei publice locale în Republica Moldova, cunoscută sub perioada de tranziţie avea drept scop eliminarea for­me­lor de supracentralizare de guvernare şi crearea condiţiilor necesare pentru implementarea unei administraţii publice locale moderne. Din punct de vede­re legislativ, reforma administraţiei publice locale în Republica Moldova a fost iniţiată de „Legea cu privire la bazele autoadministrării locale” adoptată de Parlament la 10 iulie 1991. această lege a fost concepută în baza prin­ci­pi­i­lor fundamentale ale administraţiei publice locale şi a iniţiat implementarea unui nou sistem de administraţie publică locală în două niveluri: la primul ni­vel – comune, oraşe; la al doilea nivel – judeţ.

Totodată se stabilesc şi autorităţile publice pentru fiecare nivel: consiliile comunale, orăşăneşti, primarii şi respectiv consiliile judeţene. Ca autorităţi exe­cutive erau stabilite comitetele la nivel de comună, oraşe şi respectiv pre­şedinţii consiliilor judeţene la nivel de judeţ. În această perioadă, Republica Moldova era divizată din punct de vedere admnistrativ în: sate, oraşe, orăşele, raioane şi prevederile acestei legi nu puteau fi implementate. Se cerea urgent adoptarea de Parlamentul Republicii Moldova a legii privind organizarea ad­mi­nistrativ-teritorială. Cu regret acest fapt nu s-a produs, dar s-a recurs la o al­tă cale. Tot la 10 iulie 1991 Parlamentul prin Hotărîrea nr.636-XII „privind aplicarea legii Republicii Moldova privire la bazele autoadministrării locale” stabileşte o perioadă de tranziţie spre noul sistem de administrare. Această ho­tărîre prevedea în prima etapă desfiinţarea raioanelor existente ca unităţi administrativ-teritoriale şi introducerea unui sistem tranzitoriu de adminis­tra­re locală pe baza unui unui regulament adoptat de Guvernul Republicii Mol­dova.

În etapa a doua se preconiza crearea şi introducerea propriu-zisă a noului sistem de administrare. Cît priveşte prima etapă, Guvernul Republicii Mol­do­va prin Hotărîrea nr.357 din 22 iulie 1991 adoptă „Regulamentul provizoriu privind funcţionarea organelor autoadministrării locale în Republica Moldova în perioada de tranziţie” (pînă la definitivarea noii împărţiri teritorial-admi­ni­s­trative); cît priveşte a doua etapă ea a eşuat deoarece atît primul Parlament (1990), cît şi cel de al doilea (1994) n-au creat un nou cadru teritorial-admi­ni­s­trativ. Chiar dacă regulamentul adoptat de Guvern în 1991 purta deter­mi­na­ti­vul provizoriu, el a avut aplicare pînă în decembrie 1994. Acest regulament nu vine să facă mari modificări în organizarea şi funcţionarea autorităţilor pu­b­lice locale. El face nişte modificări de ordin lingvistic, schimbă denumirea sovietului sătesc în primărie, preşedintelui sovietului sătesc în primar, depu­ta­ţii în consilieri, sesiunile în şedinţe ale consiliului şi poate cea mai mare gre­şeală este că se substituie funcţia de secretar cu cea de viceprimar. Astfel, ac­ti­vitatea autorităţilor publice era reglementată de vechile instrucţiuni şi regu­la­mente din perioada sovietică. Prima etapă de reformare a administraţiei pu­b­lice locale finalizează cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova la 29 iulie 1994.

Putem menţiona că în situaţia de instabilitate politică şi social econo­mi­că nu este uşor să vorbeşti despre o autonomie locală reală sau despre des­ce­n­tralizarea administrativă, deoarece ele nu corespund caracteristicilor esen­ţi­a­le întruchipate în categoriile autonomie, responsabilitate plenară, autoritate reprezentativă etc.

Dezacordurile existente în perioada preconstituţională au alimentat, la rîndul lor, criza autorităţilor locale în curs de constituire, lipsindu-le de o orientare şi măsuri concrete ce le-ar fi dat posibilitatea să gestioneze pe pro­p­ria răspundere interesele comunităţii locale.

A.Sîmboteanu evidenţiază un set de tendinţe ale reformei administraţiei publice locale în etapa preconstituţională:

• democratizarea sistemului politic creează condiţii favorabile pentru ini­ţierea şi desfăşurarea reformei;
• conştientizarea de către opinia publică a necesităţilor de reformare a ad­ministraţiei publice locale, inclusiv a organizării administrativ-teritoriale, pe de o parte, şi manifestarea unei rezistenţe dure din partea oponenţilor re­formei, pe de altă parte;
• păstrarea în temei a raporturilor tradiţionale, moştenite din trecut, între dministr administraţiei publice centrale şi administraţiei publice locale[2].

 

Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale

în perioada 1994-1998 (etapa postconstituţională)

Caracteristica perioadei a doua începe cu adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova la 7 decembrie 1994 a unui set de legi care vin să legife­re­ze modul de formare şi funcţionare a autorităţilor publice locale: 1) Legea privind administraţia publică locală; 2) Legea privind organizarea dministrative-teritorială a Republicii Moldova; 3) Legea cu privire la alegerile locale.

Importanţa acestor legi constă în faptul că ele încearcă să redea unele mo­dalităţi de efectuare a reformei administraţiei publice locale prin:

• independenţă în adoptarea deciziilor;
• participarea cetăţenilor la procesul decizional,
• autonomie în stabilirea relaţiilor între unităţile administrativ-terito­ri­a­le;
• rezolvarea sub propria responsabilitate, în limitele competenţilor sale stabilite prin lege a problemelor de interes local;
• alegerea prin vot direct pe baza pluralismului politic a autorităţilor pu­b­lice locale;
• asigurarea autogestiunii financiare şi economice;

Adoptarea acestor legi bazate pe prevederile constituţionale art. 109-113 vin să completeze reglementările existente, asigurînd funcţionarea autorită­ţi­lor administraţiei publice locale. Timpul ne-a demonstrat că chiar dacă aceste legi pornesc de la unele principii democratice, scopul principal preconizat la început: transferul competenţelor de la centru la periferie – autorităţilor celor mai aproape de cetăţean n-a fost realizat pe deplin. „Legea privind orga­ni­za­rea administrativ-teritorială” nu vine să realizeze prevederile „Legii cu privire la bazele autoadministrării locale” şi a hotărîrii Parlamentului nr.636-XII din 10 iulie 1991 „privind aplicarea legii Republicii Moldova cu privire la bazele autoadministrării locale”.

Cu anumite rezerve am putea considera că această lege nu a introdus ce­va nou în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Republicii Moldova, le­giferînd de fapt vechea structură administrativ-teritorială cu 40 de raioane moştenite, plămădite în perioada sovietică[3].

Ceea ce a introdus nou legea mai sus menţionată, este faptul că s-a li­chi­dat noţiunea de orăşel pentru fostele centre raionale şi a unor localităţi mai dez­voltate din punct de vedere a industriei prelucrătoare (Ghindeşti, Bucovăţ, Biruinţa, Costeşti), denumindu-le oraşe. De asemenea, prin art.4, alin.2 la Le­gii se legiferează noţiunea de comună „două sau mai multe sate se pot uni şi forma o singură unitate administrativ-teritorială numită comună”. Este o de­nu­mire corectă, specifică pentru Republica Moldova din punct de vedere is­to­ric, dar nu este în concordanţă cu art.110 din Constituţie care specifică că teritoriul Republicii Moldova sub aspect administrativ este organizat în sate, oraşe şi raioane[4].

Tot în această lege se introduce o nouă denumire a unor oraşe cu un rol deosebit în viaţa economică, social-culturală, ştiinţifică şi administrativă a re­pu­blicii – cea de municipiu. Art.7 al Legii stipulează că „statutul de muni­ci­piu li se atribuie oraşelor Chişinău, Bălţi, Bender, Tiraspol”[5]. Nejustificat pa­re faptul că se stabileşte crearea unităţilor administrativ-teritoriale desine­s­tă­tătoare de o 1000 locuitori.

Legea privind administraţia publică locală adoptată la 7 decembrie 1994 de către Parlament, putem menţiona că ea reflectă principiile constituţionale stipulate în art.109 al Constituţiei Republicii Moldova reglementînd cadrul de funcţionare al autorităţilor din unitatea administrativ-teritorială. Legea pre­ve­de că autorităţile reprezentative ale administraţiei publice locale constituie un sistem din două niveluri: primul – consiliile săteşti, comunale, orăşăneşti, al doi­lea – consiliile raionale şi municipale. De asemenea, în unitatea administ­ra­tiv-teritorială de ambele niveluri erau constituite şi autorităţi executive, în sate, comune, oraşe, municipii autorităţile reprezentative erau primăriile for­mate din primar, viceprimar, secretar şi alţi membri consilieri. Primăriile ca autorităţi executive, lunar se convocau în şedinţă punînd în discuţie probleme ce reeşeau din deciziile consiliului adoptînd pe marginea lor decizii. Deciziile adoptate de primărie puneau în aplicare deciziile consiliului.

La nivel de raion, organul executiv era comitetul executiv raional (CER). Comitetul executiv raional ca şi primăria se convoca lunar în şedinţă şi ado­p­ta decizii.

Legea privind administraţia publică locală nu face o delimitare strictă a competenţelor între nivelul I şi II. Unele articole ale acestei legi şi a Legii cu privire la alegerile locale încălcau flagrant principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale. Acest lucru se referă la alegerea preşedintelui co­mitetului executiv raional (se alegea la propunerea Guvernului şi de ase­me­nea, la numirea şi demiterea din funcţie a primarului prin decret pre­zi­de­n­ţial în caz dacă în al doilea tur de scrutin nu a fost ales).

Paradoxul acestor prime două etape (preconstituţională şi postconstitu­ţi­o­nală) a constat în faptul că forţele reformatoare, declanşînd procesul, n-au con­ştientizat complexitatea lui, n-au elaborat un program bine definit cu eta­pe, sarcini, principii şi particularităţi. N-au pregătit un personal apt de a con­ti­nua reformele într-o formă mai dură şi competentă[6].

 

Reforma administrativ-teritorială din 1998 –

 un pas ferm spre democraţia locală şi descentralizare

Perioada a treia în reformarea administraţiei publice locale se caracte­ri­ze­ază prin adoptarea cadrului legislativ adaptat la noile condiţii social eco­no­mi­ce de dezvoltare a societăţii. Ea porneşte o dată cu adoptarea de către Par­la­mentul Republicii Moldova la 6 noiembrie 1998 a Legii privind adminis­t­raţia publică locală şi a Legii privind organizarea administrativ-teritorială Re­publicii Moldova adoptată la 12 noiembrie 1998 şi modificată prin legea nr.292-XIV din 19 februarie 1999.

Aceste legi se includ totalmente în programul de reformare necesar cre­ă­rii unui stat de drept bazat pe principii democratice, pluralism politic şi or­ga­ni­zarea economică pe principii noi. Accentele sunt puse pe modernizarea ad­mi­nistraţiei publice care include scopuri şi obiective caracteristice unei refor­me atît structurale, cît şi funcţionale. Una din ideile dominante ale acestei re­forme este transferul pe plan local de la aparatul centrul, a chestiunilor ce ţin de interesele social-economice ale unităţii administrativ-teritoriale pornind de la de la principiul descentralizării. O importanţă deosebită o are faptul că în le­gile adoptate se face o delimitare a competenţelor ce revin autorităţilor de nivelul I (sate, comune, oraşe şi municipii) şi a celor de nivelul II (judeţe şi municipii). Ca şi-n legea precedentă, legea privind administraţia publică lo­ca­lă stabileşte şi reglementează modul de organizare şi funcţionare a auto­ri­tă­ţi­lor administraţiei publice locale: în sate, comune, oraşe, municipii – consiliile locale ca autorităţi deliberative şi primarii ca autorităţi executive. La nivel de judeţ – consiliul judeţean ca autoritate deliberativă şi biroul permanent ca autoritate executivă.

Raporturile dintre autorităţile publice judeţene şi cele locale au la bază principiile autonomiei locale, legalităţii şi colaborării în rezolvarea proble­me­lor comune. Trebuie de remarcat faptul că acest legi în comparaţie cu cele pre­cedente porneşte de la stabilirea competenţelor fiecărui consiliu în parte (lo­cal şi judeţean), a modului de formare şi funcţionare a acestuia. Pentru evi­tarea posibilităţii ca una şi aceeaşi persoană să fie şi într-o autoritate deli­be­ra­tivă şi executivă, funcţia de primar este incompatibilă funcţia de consilier. S-a lichidat primăria ca autoritate executivă şi comitetul executiv raional funcţiile acestuia revenindu-le primarilor şi aparatului primăriei, şi respectiv biroului permanent al consiliului judeţean. Legea prevede că în localităţile cu o popu­la­ţie mai mare de 7000 locuitori va fi numit de către consiliul local un vice­primar, remunerat din bugetul local.

În localităţile din componenţa unei comune, oraş, municipiu din care nu au fost aleşi consilieri în consiliul respectiv, legea prevede alegerea unui de­le­gat sătesc. De asemenea, în lege se stabileşte instituirea în fiecare judeţ a pre­fecturii ca instituţie publică cu drept de persoană juridică menită să cont­ri­buie la asigurarea realizării pe plan local a strategiei şi obiectivelor cuprinse în programul de activitate a Guvernului pe perioada respectivă. În fruntea fie­că­rei prefecturi se află un prefect – reprezentantul Guvernului pe plan local nu­mit prin hotărîre de Guvern şi confirmat de preşedintele Republicii Mol­do­va.

O perioadă lungă de timp teritoriul Republicii Moldova a fost împărţit în unităţi administrativ-teritoriale mici care nu erau în stare să-şi asigure exis­te­n­ţa independentă. Majoritatea din cele 40 de raioane existente pînă în 1998 nu-şi acopereau cheltuielele din veniturile proprii nici la 30%.

Ratificarea de către Parlamentul Republicii Moldova a Cartei Europene „Exer­ciţiul Autonom al Puterii Locale” necesita o strictă delimitare a compe­te­nţelor între organele administraţiei publice locale de nivelul I şi II, respectiv nivelul central şi cel local.

Una din ideile dominante a reformei administrativ-teritoriale a fost dez­vo­l­tarea echilibrată a teritoriului republicii. Mult timp în Republica Moldova dezvoltarea socio-economică, culturală, politică a fost orientată doar spre unele unităţi administrativ-teritoriale (Chişinău, Bălţi, Tiraspol etc.), neglijîn­du-se dezvoltarea altor regiuni. Ca rezultat tot potenţialul economic, social, cul­tural, politic s-a concentrat în aceste unităţi. Periferiile au fost uitate şi res­pectiv procesul de dezvoltare socio-economică a acestor unităţi administrativ-teritoriale nu putea corespunde cerinţelor populaţiei. Fostele centre raionale erau puţin mai mari ca satele şi fără şansede a deveni centre politico-admi­ni­s­t­rative.

Trecerea la noua structură a pus începutul dezvoltării în Republica Mol­do­va a unor unităţi administrativ-teritoriale (judeţele) capabile să satisfacă in­te­resele populaţiei. Ca rezultat al reformei administrativ-teritoriale în Repu­b­lica Moldova au fost instituite 13 unităţi administrativ-teritoriale de nivelul al doilea:

Nr.	Judeţul	Centrul judeţean
1	Bălţi	Mun. Bălţi
2	Cahul	Mun. Cahul
3	Chişinău	Mun. Chişinău
4	Edineţ	Mun. Edineţ
5	Lăpuşna	Mun. Hînceşti
6	Orhei	Mun. Orhei
7	Soroca	Mun. Soroca
8	Taraclia	Mun. Taraclia
7	Tighina	Mun. Căuşeni
10	Ungheni	Mun. Ungheni
11	Mun. Chişinău	Chişinău
12	UTA Găgăuzia	Comrat
13	Localităţile din stînga Nistrului	Tiraspol

 

La baza comasării fostelor raioane s-a pus principiul echilibrării unită­ţi­lor dministrative-teritoriale. La elaborarea noii structuri dministrative-te­ri­to­ri­a­le au fost luate ca bază următoarele caracteristici: teritoriul, dezvoltarea in­du­strială, agricultura, transportul, drumurile, baza financiar-bugetară, sfera so­cial-culturală.

Făcînd o analiză a situaţiei ce s-a creat după adoptarea legii privind orga­ni­zarea dministrative-teritorială putem conchide că nu s-au respectat întocmai principiile propuse de organismele europene. Astfel, teritoriul judeţului Orhei e cu mult mai mare ca cel a Cahului, Tighinei, Taracliei. Acelaşi lucru se po­a­te spune şi la capitolul populaţiei. Dacă în judeţul Bălţi şi Orhei populaţia es­te de peste 400 mii locuitori, atunci în judeţul Tighina e aproximativ de două ori mai mică. Taraclia nu atinge nici cifra de 50000. Cît priveşte uni­tă­ţi­le administrativ-teritoriale de nivelul I (sate, comune, oraşe, municipii) inc­lu­se în componenţa judeţelor şi aici e o disproporţie considerabilă de la 251 în judeţul Bălţi, la 81 în judeţul Tighina şi chiar 26 în Taraclia.

Trecerea în 1998 la noua structură administrativ-teritorială a pus înce­pu­tul dezvoltării în Republica Moldova a unor unităţi administrativ-teritoriale (judeţele) capabile să satisfacă necesităţile populaţiei. De aceea, schimbarea structurii administrativ-teritoriale se includea totalmente în cerinţele unui stat de drept. Noul decupaj administrativ-teritorial permitea dezvoltarea echilib­ra­tă a teritoriului Republicii Moldova. Organele administraţiei publice locale ca­re funcţionau în aceste unităţi administrativ-teritoriale pot mai uşor să re­zo­l­ve problemele de interes local fără ingerinţa organelor ierarhic superioare.

Cele 13 unităţi administrativ-teritoriale de nivelul II, organizate în urma reformei din 1998 pot fi divizate în patru categorii: 1) 10 judeţe; 2) mun. Chi­şi­nău; 3) UTA Găgăuzia; 4) localităţile din stînga Nistrului. Împărţirea în ace­ste patru categorii rezultă din faptul că fiecare din ele au o structură ad­mi­ni­strativă diferită autorităţi diferite.

După 1998 putem mentiona urmatorii factori care au influenţat realizarea reformei administrativ-teritoriale:

3. Presiunea externă – Consiliul Europei a fost sursa pentru cadrul cons­ti­­tu­ţional a structurei de bază a noului sistem administrativ. În 1994, Consiliul Europei a înfiinţat Congresul Autoritatilor Locale şi Regionale din Europa, re­­prezentînd un organ consultativ care a devenit vital pentru implementarea re­­formelor administrative în statele fostului bloc socialist. Mai mult de cît atît, Consiliul Europei, Banca Mondială, Organizaţia pentru Cooperare Eco­no­­mică şi Dezvoltare şi alţi donatori, prin intermediul variatelor sale prog­ra­me de asistenţă au avut o influenţă decisivă în implementarea acestei refor­me.
4. Guvernul – majoritatea democratică din Parlament, formată după ale­ge­rile din 1998, care avea una din priorităţi reformarea sistemului ad­mi­nis­t­raţiei publice locale, a garantat voinţa politică pentru implementarea ace­stei re­forme.
5. Societatea civilă şi autorităţile locale – unul din sondaje sociologice efe­ctuate în 1997 de către Fundaţia IDIS “Viitorul”a arătat că numai 5% din­t­re respondenţi au dat o apreciere pozitivă sistemului administrativ existent, iar 60% de re­spondenţii simpli şi 85% din totalul primarilor şi consilierilor locali s-au pro­nunţat pentru schimbarea sistemului administrativ existent. În unele cazuri o influenţă decisivă asupra implementării reformei au avut-o eli­tele locale sau autorităţile locale alese care nu erau în stare să administreze se­r­viciile publice locale în condiţiile unui sistem vechi, ceea ce a născut re­s­pi­ngere din partea cetăţenilor faţă de autorităţile locale.

 

Organizarea funcţională şi instituţională

a administraţiei publice locale

în urma contrareformei din 2003

Negru B., Orlov M. Consideră cele modificările introduse prin ultima re­formă drept “o reformă a reformei care abia demarase”[7]. Pentru a argu­me­n­ta această concluzie, vom analiza în continuare Legea privind organizarea ad­ministrativ-teritorială a Republicii Moldova din 2001 şi Legea pentru mo­di­ficarea şi completarea Legii nr.186-XIV din 6 noiembrie 1998 care au fost se­sizate la Curtea Constituţională. Drept consecinţă unele prevederi din ace­s­te legi au fost declarate neconstituţionale.

Legea nr.764-XV reglementează nu atît organizarea, cît reorganizarea ad­ministrativ-teritorială, reanimînd structura statală de pînă la 1999. Astfel, în loc de 11 unităţi administrativ-teritoriale (judeţe) de nivelul al doilea au fost constituite 32 (raioane). Curtea constituţională a apreciat drept cons­ti­tu­ţi­onală divizarea teritoriului ţării în 32 raioane. De fapt, atît timp cît Con­s­ti­tu­ţia, la art.110, pentru unităţile administrative de nivelul al doilea statuia­ză termenul « raion », este firesc ca organul de jurisdicţie constituţională să se pronunţe pentru utilizarea acestui termen în legea organică specială.

Legea Supremă nu reglementează numărul unităţilor administrativ-te­ritoriale de nivelul al doilea, deci el urmează să fie stabilit prin lege or­ga­ni­că, ţinîndu-se cont de criteriul oportunităţii şi eficienţei economice, dar nu de ambiţiile politice.

Menţionăm că nici în cadrul reorganizării din 1999 (cînd în loc de 36 raioane au fost formate 11 judeţe) şi nici în cazul reorganizării curente, nu s-a luat în calcul teritoriul din stînga Nistrului, unde se ignoră legile Republicii Moldova.

Este important de menţionat că dacă opţiunea Curţii Constituţionale pe­n­tru unificarea terminologiei juridice este absolut clară, atunci pronunţarea constituţionalităţii numărului 32 raioane ne devine absolut neclară.

Legea nr.764-XV a fost adoptată în regim de urgenţă, fără a se consulta la faza de proiect populaţia, autorităţile publice locale, organismele interna­ţi­o­nale la care Republica Moldova este parte. Nu s-a luat în consideraţie nici experienţa altor state, care au efectuat reforma administrativ-teritorială şi care au constatat că unităţile administrative nici nu sînt eficiente din punct de vedere al managementului public.

Unul din argumentele invocate de guvernanţi în favoarea restructurării ad­ministrative a fost că prin formarea unui centru judeţean în locul a 43 cen­t­re raionale, s-au îndepărtat serviciile publice de populaţie. Acest argument este absolut eronat, deoarece serviciile publice de strictă necesitate trebuie să fie amplasate în imediata apropiere a populaţiei, în unităţile administ­ra­ti­ve de nivelul întîi şi nu în centrele unităţilor administrative de nivelul al doilea. Astfel, cetăţenii sînt scutiţi de a se deplasa după servicii la auto­ri­tă­ţi­le de nivelul doi, indiferent de faptul că se află la 30 sau 60 km distanţă de localitatea lor.

După cum am menţionat, Legea nr.781-XV, prin modificările şi comp­le­tările operate în Legea nr.186-XV « Privind administraţia publică locală », n-a făcut decît să reanimeze sistemul autorităţilor publice locale de pînă la 1999. Astfel, a fost lichidată instituţia prefectului funcţiile acestuia fiind atri­bu­ite Preşedintelui raionului.

Preşedinte al consiliului raional exercită şi funcţia de reprezentat al Gu­vernului în teritoriu care are obligaţia de a promova politica şi intere­se­le acestuia în teritoriu. De asemenea. Astfel, preşedintelui raionului i-au fost atribuite funcţiile prefectului. Trebuie să precizăm că acesta, de fapt, po­a­te exercita doar conducerea serviciilor desconcentrate ale ministerelor. Referitor la funcţia de reprezentant al Guvernului în teritoriu am relevat deja că acesta prevedere a fost declarată neconstituţională. Preşedintele raionu­lui este abilitat cu funcţia de control al legalităţii actelor emise sau ado­ptate de către autorităţile publice locale. Rămîne de văzut cît de judi­ci­oa­să este această prevedere şi cum e posibil să verifice legalitatea propriilor ac­te administrative, precum şi a celor adoptate de către consiliul care te-a ales în funcţie.

Legea nr.781-XV din 28 decmbrie 2001 a exclus cuvintele “descent­ra­li­za­te şi desconcentrate” din sintagmele “servicii publice descentralizate” şi “servicii publice desconcentrate”, fapt prin care se aduce atingerea principii­lor democratice de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice locale. Ast­fel, art.3 din Legea nr.186-XV, din care a fost omis cuvîntul descent­ra­li­za­re are următorul conţinut: “administraţia publică din unităţile administra­tiv-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, ale serviciilor publice, ale eligibilităţii....”, distanţînd cu art.109 din Constituţie care consacră principiile administraţiei publice. Excluderea acestor cuvinte din lege nu este de ordin terminologic, ci conceptual, excluzîndu-se de fapt prin­cipiul autonomiei locale, or, descentralizarea şi desconcentrarea serviciilor publice locale constituie unicul instrument de realizare a autonomiei locale.

În ceea ce priveşte relaţia Guvern – autorităţile publice locale, se poate menţiona că Guvernul ţine sub control activitatea autorităţilor publice de ni­ve­lul al doilea şi poate interveni, atunci aceasta încalcă legea. Această extra­po­lare constituie o expresie a continuităţii “aparente” a atribuţiilor Guver­nu­lui pe verticală a existenţei unei structuri rigide executive organizate pe ver­ticală, care ar trebui să contribuie la eficientizarea activităţii de admini­st­rare a treburilor publice. Acest model este caracteristic pentru sistemul to­ta­litar de comandă, în care domină un singur partid, activităţile autorităţilor publice fiind subordonate principiului “centralismului democratic”, care de­te­rmină raporturile acestora pe verticală executivă.

Se creează impresia că prin modificările menţionate se urmăreşte insti­tu­irea raporturilor de subordonare dominante în perioada totalitară, sovietică.

La 18 martie 2003 a fost adoptată noua Lege privind administraţia pub­li­că locală. Prin această lege s-au menţinut modificările operate în dece­m­b­rie 2002, cu excepţia sesizărilor făcute de Curtea Constituţională. Un interes deosebit prezintă exercitarea controlului de către Aparatului Guvernului. Co­n­form art.68(3) controlul dministrative include:

1. controlul de legalitate;
2. controlul de oportunitate;
3. controlul dministrat[8].

Prin implicarea Aparatului Guvernului în efectuarea controlului se ob­se­rvă caracterul de subordonare a administraţiei publice locale faţă de cea de stat.

Se poate trage concluzia că: ultima reformă a administraţiei publice lo­ca­le nu este decît o reformă a reformei, realizată prin măsuri antireformă, cu o vădită tentă de nostalgie pentru vechiul sistem administrativ de comandă.

Legea privind administraţia publică locală adoptată la 18 martie 2003, a preluat în majoritatea sa toate prevederile Legii adoptate în 1998, renunţînd de la principiul “verticalei puterii”. Dar credem că este necesar de a evidenţia două deosebiri esenţiale. Prima – desfiinţarea instituţiei prefectului şi prevede ca oficiile teritoriale ale Aparatului Guverbului va organiza controlul admi­ni­s­trativ al legalităţii actelor adoptate şi a activităţilor autorităţilor locale. A doua diferenţă şi cea mai importantă este instaurarea unei “noi” împărţiri te­ritorial-administrative în 32 de raioane în loc de 10 judeţe, consfinţite în le­gea din 1998.

Factorii şi grupurile ce au influenţat realizarea şi implementarea reformei din 2001-2003:

3. Administraţia centrala. Dacă analizam interesele Guvernului este evi­dent că acesta urmăreşte direct sau mai puţin direct întărirea cont­rolului cent­ra­lizat asupra unităţilor teritoriale. Principala cauză şi, totodată, scop a Gu­ve­r­nului este suprimarea treptată a autonomiei locale. Unităţile teritoriale destul de mari sînt autonome şi capabile să-şi rezolve independent prob­le­me­le, în principiu nu au ne­voie de puterea de stat, lucrul cel mai important este cît de eficient este imp­le­mentat mecanismul de protecţie şi garantare a acestei auto­nomii. S-au micşorat unităţile territorial-administrative, neluîndu-se în consi­de­raţie faptul cu valoare de axiomă în administraţia publică locală că co­­mu­ni­tă­ţile mici nu pot exista în mod autonom deoarece în permanenţă vor depinde de asi­stenţa financiară a statului. Astfel, prin dependenţa financiară, unităţilor lo­cale li este impusă şi dependenţa politică faţă de centru.
4. Opoziţia politică şi societatea civilă. Opoziţia politică formată atît de partidele inter-parlamentare cît şi de cele extra-parlamentare, nu au participat în elaborarea acestei reforme dar au avut un impact administrativ asupra imple­men­ta­­rii ei, organizînd proteste de masă împotriva recentralizării şi pe­ti­ţio­nînd Cu­r­tea Constituţională şi Consiliul Europei asupra caracterului cont­ra­di­c­toriu a reformei. Societatea civilă, prin intermediul manifestărilor de ma­să, a mij­lo­a­celor mass-media şi a fost un constant grup de presiune asupra Gu­ver­nu­lui.
5. Autorităţile publice locale, prin crearea a unor organizaţii de profil şi organizînd întilniri atît la nivel local cît şi naţional au încercat de a participa la elaborarea reformei, formulînd unele recomandări şi analize a urmărilor ace­­stei reforme. Acest grup a fost în mare masură în opoziţie faţă de re­formă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Concluzii

• reforma administrativ-teritorială în Republica Moldova a reprezentat un proces dificil şi contradictoriu, chiar dacă sînt elaborate şi adoptate actele necesare, problemele operaţionale nu întîrzie să apară ceea ce a sfidat incon­te­stabil succesul implementării reformelor în administraţia publică atît centra­lă, cît şi locală;
• reforma administrativ-teritorială nu a fost materializată pînă la sfîrşit din cauza lipsei înţelegerii necesităţii reformei sistemului administraţiei pub­li­ce locale;
• reforma administrativ-teritorială nu a fost realizată eficient din cauza in­existenţei unei concepţii de stat şi a unei strategii de reformare perpetuă a administraţiei publice locale din Republica Moldova;
• o influienţă substanţială asupra organizării şi funcţionării admi­nist­ra­ţi­ei publice locale a avut-o factorul extern, exprimat prin afirmarea Republicii Moldova în relaţiile cu statele lumii şi cu organismele internaţionale, dar şi prin necesitatea de racordare a administraţiei publice locale la standardele euro­pene;
• procesul de refomare administrativ-teritorială a Republicii Moldova nu a fost în totalitate un proces raţional şi eficient deoarece reorganizările ad­mi­nistrativ-teritoriale aveau loc destul de frecvente şi calitatea joasă a pro­ce­su­lui electoral au reprezentat nişte obstacole importante în calea reformei ad­mi­nistrativ-teritorial în Republica Moldova;
• măsurile de reformă a administraţiei publice sînt realizate în practică de alte persoane şi instituţii decît cele care le-au conceput sau au participat la elaborarea proiectelor de reformă;
• reforma administrativ-teritorială în Republica Moldova nu a avut efe­c­tul şi consecinţele scontate din cauza lipsei la nivel de stat a unei autorităţi pentru monitorizarea şi coordonarea reformelor iniţiate în administraţia pub­li­că;
• procesul de refomare administrativ-teritorială a Republicii Moldova nu a avut continuitate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

Constituţia Republicii Moldova. – Chişinău, Moldpres, 2004;

Legea privind taxele locale, nr.186-XIII din 19 iulie 1994. // Ghidul funcţi­o­narului public. – Chişinău, 2000;

Legea privind organizarea dministrative-teritorială a Republicii Moldova, nr. 191-XIV, din 12 noiembrie 1998. // Ghidul funcţionarului public. – Chi­şi­nău, 2000;

Legea privind organizarea dministrative-teritorială a Republicii Moldova, nr. 764-XV din 27 decembrie 2001. // Ghidul funcţionarului public. – Chi­şi­nău, 2000;

Legea privind statutul alesului local, nr.768-XIV din 2 februerie 2000. // Cu­le­gere de acte normative în domeniul funcţionării autorităţilor administ­ra­ţiei publice locale. – Chişinău, Guvernul Republicii Moldova, 2004;

Legea privind organizarea dministrative-teritorială a Republicii Moldova, nr. 764-XV din 27 decembrie 2001. // Monitorul Oficial, nr.16/53 din 29 ianuarie 2002;

Legea privind administraţia publică locală, nr.123-XV din 18 martie 2003. // Monitorul Oficial din 19 martie 2003;

Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterii locale. // Culegere de acte nor­mative în domeniul funcţionării autorităţilor administraţiei publice lo­cale. – Chişinău, Guvernul Republicii Moldova, 2004;

Alexandru I. Administraţia Publică. – Bucureşti, Lumina Lex, 2001;

Creangă I., Uţică O. Organizarea administrativă a teritoriului. – Chişinău, Uni­versitatea de studii umanistice din Moldova, 2003;

Costea M. Introducere în administraţia publică. – Bucureşti, Economica, 2000;

Deliu T. Administraţia Publică Locală. – Chişinău, AAP,1998;

Didencu V. Democraţie şi Administraţie Publică Locală. – Chişinău, AAP, 1998;

Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.II. – Bucureşti, Lu­mi­na Lex, 2000;

Furdui V. Ghidul juridic al alesului local. – Chişinău, TISH, 2004;

Ghidul funcţionarului public. – Chişinău, Cartier,1997;

Iftimoaie C. Relaţiile externe ale administraţiei publice locale. – Bucureşti, Economică, 2000;

Ionescu C. Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I. – Bucureşti, Lumina Lex, 1997;

Iorgovan A. Tratat de drept dministrative. – Bucureşti, Nemira, 1996;

Manda C. Drept administrativ. – Bucureşti, Lumina Lex, 1999;

Manda C., Manda C.C. Dreptul colectivităţilor locale. – Bucureşti, Lumina Lex, 2002;

Materialele conferinţei ştiinţifico-practice “Administraţia publică: teorii, practice, perspective”din 21 mai 2002. – Chişinău, AAP, 2002;

Mocanu V. Descentralizarea serviciilor publice locale. – Chişinău, Tish, 1999;

Negoiţă A. Drept adminisrativ. – Bucureşti, SYLVI, 1998;

Orlov M., Negru B. „Quo vadis Moldova. – Chişinău, Tipografia Centrală, 2002;

Orlov M. Drept Administrativ. – Chişinău, Epigraf, 2001;

Platon M. Introducere în ştiinţa administraţiei publice. – Chişinău, AAP,  1999;

Platon M. Reforma administraţiei publice – etapa crucială în istoria statului moldovenesc. – Chişinău, AAP, 2000;

Platon M., Sîmboteanu A., Popescu T., Deliu T. Reforma administraţiei publ­ice în Moldova: realizări şi perspective. – Chişinău, AAP, 2001;

Popa E. Autonomia locală în România. – Bucureşti, ALL BECK, 1994;

Popa E. Corelarea principiului autonomiei locale cu alte principii de drept. – Bucureşti, Fundaţia Decebal, 1995;

Popa V. Drept public. – Chişinău, AAP, 1998;

Popa V. Lecţiile descentralizării. – Chişinău, TISH, 2003;

Popa V., Manole T. Administraţia publică locală, comentarii legislative. – Chişinău, Museum, 2000;

 Popa V. Ghidul primarului. – Chişinău, Arc, 2001;

 Popa V., Munteanu I., Mocanu I. De la centralism spre descentralizare. – Chi­şinău, Cartier, 1998;

Popescu  C.-L. Autonomia locală şi integrarea europeană. – Bucureşti, All Beck, 1999;

Popescu T. Evoluţia reformei administraţiei publice locale: realizări şi pers­pe­ctive. – Chişinău, AAP, 2001;

Preda M. Autorităţile administraţiei publice. – Bucureşti, Lumina Lex, 1999;

Preda M. Curs de drept dministrative. – Bucureşti, Calistrat Hogaş, 1995;

Priorităţile şi mecanismele descentralizării în Moldova. Materialele con­ferin­ţei ştiinşifico-practice. – Chişinău, Tish, 2002;

Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român. – Bucureşti, Lumina Lex,  1993;

Profiroiu M. Managementul strategic al colectivităţilor locale. – Bucureşti, Eco­nomica, 1994;

 Sîmboteanu A. Reforma administraţiei publice în Republica Moldova. – Chi­şi­nău, Museum, 2001;

Statul de drept şi administraţia publică. – Chişinău, Cartier, 1999;

Stelian I., Bădescu M., Neagu A. Administraţia publică. – Bucureşti, Lumina Lex, 2002;

Vida I. Puterea executivă şi administraţia publică. – Bucureşti, Tipografia Mo­nitorului Oficial, 1994.

 

 

 

[1] Sîmboteanu A. Reforma administraţiei publice în Republica Moldova. - Chişinău, Museum, 2001, p.67

[2] ibidem, p.68

[3] Popa V., Munteanu I., Mocanu I. De la centralism spre descentralizare. - Chişinău, Car­­tier, 1999, p.70

[4] Con­s­tituţia Republicii Moldova. – Chişinău, Moldpres, 2004, art.110;

[5] Legea privind organizarea administrativ-teritorială din 7 decembrie 1994. // Cule­ge­re de acte normative în domeniul funcţionării autorităţilor administraţiei publice lo­cale. – Chişinău, 2004, art.7;

[6] Popescu T. Evoluţia reformei administraţiei publice locale: realizări şi perspective. – Chişinău, AAP, 2001, p.24

[7] Negru B., Orlov M. „Quo vadis Moldova?” - Chişinău, TACIS, 2002, p.50

[8] Legea privind administraţia publică locală nr.123-XV, din 18 martie 2003. // Moni­to­rul Oficial, nr.49 (1142) din 19 martie 2003, art.68.