Administrație publică

II.1. Faza predicizională.

La momentul actual autorităţile administraţiei publice au ca prim obiectiv sarcina de a satisface interesele generale ale societăţii la cel mai înalt nivel, aceasta fie indirect prin stabilirea cadrului legal, fie prin asigurarea cu serviciile publice necesare. În acest context decizile administrative  care vor fi elaborate, adoptate de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale vor reprezenta acea „manifestare de voinţă” premărgătoare unei acţiuni sau inacţiuni, prin care se va opta pentru varianta cea mai optimă în realizarea principalului ei scop. Activitatea de elaborare şi adoptare a deciziilor administative ca şi întreaga activitate de conducere trebuie să fie supusă unor paşi concreţi de acţiuni, direcţie care i-ar asigura calitatea, dar aceştea pot varia în funcţie de situaţie şi complexitatea problemei.

Întregul proces decizional poate fi structurat în mai multe grupe de etape care urmează a fi derulate de organul administraţiei publice respective. Primul grup de etape sunt etapele predicizionale sau mai sunt numite activităţi pregătitoare adoptării deciziilor administrative.

În activitatea administraţiei publice de organizare a executării legii şi executare în concret a acesteia, necesitatea adoptării deciziilor administrative decurge, în unele situaţii din însăşi prevederele legii, astfel spre exemplu art. 32 din legea privind administraţia publică locală stabileşte că în exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu cracter normativ şi individual.[1] În acest context este firesc să ne punem întrebarea care sunt paşii necesari care trebuie săi cuprindă faza predicizională prin care şi-ar îndeplini rolul în cadrul întregului proces decizional.

            Primul pas în elaborarea unei decizii administrative este iniţierea acesteia, fapt care pune administraţia publică în situaţia de a stabili contacte cu diferite autorităţi administrative şi funcţionari publici, cu puterea politică, cu grupuri de presiune, cu alţi participanţi, inclusiv societatea civilă şi cetăţenii, pentru a cunoaşte sarcinile unora, cerinţele ori dorinţele altora, în vederea determinării obiectivului deciziei. Cu alte cuvinte, în cele mai multe cazuri, iniţiativa deciziei administrative o vom regăsi nu în interiorul administraţiei publice, ci în exteriorul ei.

            Iniţiativa deciziei, revine în primul rînd, puterii politice şi anume a puterii legislative care stabileşte cadrul legal în limitele căruia administraţia publică îşi derulează întreaga activitate, mai concret a competenţelor şi sarcinilor urmate a fi realizate prin intermediul unei decizii administrative.

            În al doilea rînd, iniţiativa deciziei aparţine autorităţilor executive, respectiv autorităţilor administrative publice centrale, Guvernului ca urmare a unor obiective strategice sau a programului de guvernare, care conduce la declanşarea procedurii de pregătire, elaborare şi avizare a deciziilor administrative. De asemenea, au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative, conform atribuţiilor şi domeniului lor de activitate: 1) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice aflate în subordinea Guvernului, precum şi autorităţilor administrative autonome; 2) organele de specialitate a administraţiei publice aflate în subordenea sau în coordonarea ministerelor sau departamentelor prin aceste autorităţi; 3) autorităţile unităţilor teritoriale autonome cu statut juridic special şi alte autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întîi şi nivelul doi.[2]

            În al treilea rînd, cetăţenii au dreptul de iniţiativă, un mod de participare ce este pe cale de generalizare în administraţia publică contemporană. Acest sistem prin care cetăţenii participă la viaţa politică este complex şi se materealizează nu numai prin dreptul de vot, ci şi se poate manifesta prin dreptul de petiţionare,[3] pe calea participării la referendum local, atât pentru probleme deosebite, cât şi pentru încetarea mandatului primarului şi, nu în ultimul rând, prin iniţiativă cetăţenească, adică prin promovarea unor proiecte de decizie administrative cu caracter normativ.

Autorităţile administraţiei publice locale pot în baza legei privind administraţia publică locală de a consulta în prealabil elaborării şi adoptării unei decizii administrative, ca exemplu serveşte articolul 8 al legii sus menţionate care spune că în problemele de importanţă deosebită pentru unitatea administrativ-teritorială, populaţia poate fi consultată prin referendum local, organizat în condiţiile Codului electoral.[4] Astfel se crează situaţia unei iniţiative indirecte din partea cetăţenilor unităţii administrative teritoriale respective.

Problemele care au o importanţă deosebită pentru unitatea administrativ-teritorială respectivă, spre exemplu problema revocării primarului[5] poate fi iniţiată de un grup de iniţiativă care trebuie să fie constituit din cel puţin 10 la sută din numărul cetăţenilor cu drept de vot care domiciliază pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective.[6] Grupu de iniţiativă trebuie să fie înregistrat în conformitate cu legislaţia în vigoare de către autorităţile administraţiei publice locale în termen de 5 zile de la prezentarea cererii de înregistrare, procesului verbal de constituire şi problemele formulate.[7]

Un factor empiric al procesului de luare a deciziei în perioada contemporană este activitatea grupurilor de presiune care de asemenea pot juca rolul de iniţiator a unor proiecte de decizii administrative. Lobbysmul moldovenesc contemporan nu este reglementat de vreun act normativ de aceea este lipsit de controlul din partea societăţii; respectiv, în cele mai dese cazuri activitatea lor se reduce la acte de corupţie, intrigi şi de lupte materiale compromiţătoare.

Experţii naţionali recunosc că în Republica Moldova există relaţii de influenţă a parlamentarilor şi funcţionarilor publici din administraţia publică centrală şi locală de către anumite grupuri de interese în vederea adoptării anumitor decizii.[8]

Orice iniţiativă posibilă se datorează apariţiei sau existenţei unei probleme, a unui interes şi în cazul prescripţiei legale pe care trebuie să o urmeze organul administraţiei publice respective într-un anumit domeniu prin elaborarea şi adoptare unei decizii administrative.

            Definirea şi analiza problemei este un pas imediat următor iniţiativei. După autorii Hogwood şi Gunn problema poate fi definită ca o etapă prin care odată ce a intrat pe agenda instituţională devine atenţia sau preocuparea organelor administraţiei publice şi persoanele interesate unde este exploarată, bine formulată şi chiar cuantificată. Problemei i se dă o definiţie acceptabilă în care sunt specificate cauzele apariţiei ei consecinţele pe care poate să le aducă şi componentele ei.[9] Rolul înţelegerii esenţei problemei are o mare importanţă, acest fapt va fi reflectat în deciziile ce se vor lua şi rezultatele lor în procesul rezolvării problemelor respective.

Anumite probleme au un caracter excepţional care necesită o rezolvare urgentă şi anume acele probleme care sunt generate sub influienţa diferitor factori spre exemplu factori de ordin natural ce se reflectă în calamităţi naturale sau spre exemplu probleme apărute din cauza unor conflicte care ar putea afecta securitatea statului. Cînd analizăm o problemă trebuie să identificăm şi oportunităţile acesteia, dacă problemele sunt adesea orientate spre ideea de menţinere (rezolvă, descurcă-te, repară) atunci oportunităţile unei probleme  sunt orientate spre dezvoltare. Ele aparţin viitorului şi adeseaori implică riscuri care cer să fie calculate în funcţie de un viitor care nu este todeuna ceva previzibil.

            Problemele, de obicei, pot fi analizate. Efectele care se obţin în cazul în care se rezolvă sau nu problema, sunt dese ori mai previzibile. Analizînd problema totodată căutăm şi soluţii la ea, prin oportunităţi căutăm beneficii fiindcă luarea unei decizii se bazează pe un proces de gîndire asociat adesea cu a) raţionamentul şi b) rezolvarea problemei.

Organul competent în luarea deciziei administrative formează un grup de lucru în privinţa problemei ce necesită a fi rezolvată, aceasta poate fi una din comisiile ce lucrează pe lîngă consiliul local sau poate fi o comisie specială în dependenţă de natura problemei. Acest grup de lucru se ocupă de documentarea în vederea formulării decizii administrative, aceasta fiind al treilea pas al fazei predicizionale şi care se realizează prin mai mulţi paşi mărunţi dar importanţi. Necesitatea adoptării unei decizii administrative presupune un proces complex de culegere a unui volum mare de informaţii realiste. Cu cît acest proces este mai riguros şi mai detaliat cu atît va creşte şi calitatea deciziei. Fudamentarea deciziei administrative trebuie să se bazeze pe o amplă şi aprofundată documentare. Culegerea datelor prezintă o importanţă deosebită pentru organele administraţiei publice, întrucît în funcţie de rezultatele obţinute se propun şi soluţiile menite să conducă la satisfacerea nevoilor sociale, care de fapt au generat decizii administrative. În cadrul documentării se urmăreşte obţinerea informaţiilor care se referă la realizările în domeniu sau în domeniile conexe. Ele trebuie avute în vedere pentru alegerea celor mai eficiente mijloace de concretizare a obiectivului stabilit.

O atenţie deosebită în cadrul documentării trebuie să se acorde cunoaşterii exacte a condiţiilor obiective în care se va aplica decizia administrativă dar dacă procesul de documentare va oferi date incomplete sau, mai grav, inexacte rezultatul va fi adoptarea unei decizii eronate, care nu va conduce evident la rezolvarea  adecvată a problemii în cauză.[10]

Documentarea se realizează prin efectuarea diferitor studii, cercetarea a actelor normative existente, statistici, rapoarte, procese-verbale, dări de seamă, anchete, documentaţia străină pe problematica abordată (dacă este cazul).

▪ Studiile sînt operaţiuni de administraţie, folosite în deosebi la emiterea deciziilor administative cu caracter juridic. În acest scop, multe organe ale administraţiei publice au direcţii sau servicii de studii şi documentare bine organizate.[11]  Aceste operaţiuni se pot realiza deasemenea şi prin cercetarea unor lucrări ştiinţifice. Un exemplu aparte este efectuare studiilor sociologice în cazul documentaţiei de urbanism, astfel potrivit punctului 7 al Regulamentului privind consultarea populaţiei în procesul elaborării şi aprobării documentaţiei de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în cazul în care documentaţia este extrem de complicată, consultarea se poate face prin studii de sociologie urbană cu metode şi tehnici specifice de informare şi consultare definite în anexele nr.1 şi 2 la prezentul regulament.[12]

▪ Cercetarea actelor normative în vigoare deasemenea sunt operaţiuni administrative necesare, fiindcă viitoarea decizie administrativă trebuie să fie conformă cu legislaţia în vigoare, asigurîndu-i astfel legalitatea.

▪ Statisticile este o altă operaţie de administraţie, care se foloseşte mai ales la emiterea deciziilor cu caracter juridic. În aceste cazuri se utilizează statistici (pentru a se vedea frecvenţa anumitor fenomene), studii şi calcule statistice efectuate de servicii speciale şi chiar de organe de specialitate.

▪ Rapoarte, referatele, informările şi dările de seamă sînt operaţiuni foarte mult utilizate în pregătirea deciizilor administrative. Ele cuprind diferite date, aprecieri şi uneori propuneri, care, fiind utilizate în cunoştinţă de cauză, conduc la realizarea eficientă a scopului trasat de decizia administrativă. Propunerile care pot uneori interveni sînt măsuri pregătitoare ale deciziei administrative, prin care un organ al administraţiei publice sesizează organul competent să emită decizia în vederea luării acestei măsuri.

▪ Expertize şi unele procese verbale sînt, de asemenea, operaţiuni folosite în faza predicizională îdeosebi a deciziilor cu caracter individual. Expertizele au de regulă, un caracter individual tehnic şi se fac de către servicii speciale compuse din specialişti tehnicieni. Procesele verbale sunt acele acte care constată anumite situaţii de drept sau de fapt.

▪ Verificările, cercetările şi anchetele sunt, de asemenea, acte pregătitoare care se efectuiază în vederea emiterii deciziei administrative, menite să asigure o fundamentare a acesteia.

Al patrulea pas al fazei predicizionale este selectarea şi analiza informaţiilor culese. După ce s-a încheiat procesul de culegere a informaţiilor urmează două activităţi la fel de importante: selectarea doar a informaţiilor strict corelate cu obiectivul decizional şi analiza acestora.

Acestea sunt necesare, deoarece nu toate informaţiile obţinute prezintă aceiaşi însemnătate şi legătură cu tema descrisă de decizia administrativă care urmează a fi adoptată.

            Vor fi reţinute, cu precădere, acele date care să asigure o eficienţă sporită, obţinerea de rezultate maxime cu cheltuieli minime, în condiţiile satisfacerii depline şi optime a cerinţii sociale care a generat necesitatea deciziei administrative.

            Desigur că în această fază se folosesc metode şi tehnici complexe de prelucrare a datelor, de elaborare a variantelor decizionale şi se recurge frecvent la simulări pe calculator, acolo unde există suficiente date, o bază materială corespunzătoare şi personal calificat, bine pregătit în domeniul informaticii şi administraţiei publice. De exemplu conform articolului 45(44) al legii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar, procesul elaborării şi executării bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se reglementează conform legii privind finanţele publice locale.[13] Generarea variantelor alternative este etapa în care sunt formulate mai multe soluţii posibile pentru rezolvarea problemei, deoarece este necesar a preciza consecinţele fiecărui variant, costurile necesare, exploatoarea acestora depinde atît de experienţa persoanei care coordonează acest proces, cît şi de gradul în care este implicat colectivul sau grupul de lucru creat pentru problema respectivă.[14] Astfel, la această etapă se efectuează:

1. evaluarea variantelor posibile (alternativele) de soluţionare a problemei;
2. ierarhizarea alternativelor după priorităţi (criteriile de ierarhizare: tipul, resurse disponibile umane, financiare, materiale, informaţionale etc.).

Dacă proiectul de decizie necesită a fi supus avizării, grupul de lucru sau după caz conducătorul organului administraţiei publice va hotărî asupra uneia din variantele posibile.

            Avizele şi acordul constitue al cincelea pas al fazei pregătitoare, acestea au importanţă atît teoretică cît şi practică. Avizul nu produce el însuşi efecte juridice, dar fără el, atunci cînd se cere, actul administrativ nu este valabil. Avizele sunt opinii ale unei autorităţi a administraţiei publice, solicitate de o altă autoritate a administraţiei în legătură cu o anumită problemă asupra căreia autoritatea care îl solicită urmează să se pronunţe prin emiterea unui act administrativ.[15]

            Avizele pot fi:

• facultative – atunci organul emitent are dreptul de a hotărî să ceară sau nu părerea altui organ şi, dacă a cerut-o să ţină sau nu cont de această părere;
• consultative – atunci cînd organul emitent are obligaţia să solicite avizul altui organ, dar nu este obligat să se conformeze acestuia;
• conforme – atunci cînd organul emitent are atît obligaţia de a solicita, cît şi de a se conforma acestor avize.

Avizele, la fel, sînt manifestări unilaterale de voinţă, care condiţionează sau, după caz fundamentează manifestarea unilaterală de voinţă a organului emitent, dar, cu toate acestea, nu produc ele însele efecte juridice, deşi fără ele, atunci cînd sînt conforme, decizia administrativă nu este valabilă.

            Acordul constituie consemţămîntul unui organ administrativ, dat pentru emiterea deciziei administrative de un alt organ şi, la rîndul său, poate fi: prealabil şi posterior.[16]

            Acordul prealabil se deosebeşte de un aviz conform prin faptul că efectul juridic, în cazul deciziei emise cu acordul prealabil al altui organ, este rezultatul manifestării dorinţei, lucru caracteristic deciziilor administrative complexe. În cazul acordului posterior, ne aflăm în situaţii asemănătoare cu cea a aprobăriilor propriu-zise, adica a manifestărilor de voinţă a unui organ superior, stabilit de lege, prin care acesta se declară deacord cu actul emis de un organ inferior (fiind necesar după ce decizia administrativă a fost adoptată). De regulă, organul al cărui acord se cere este unul ierarhic superior celui emitent sau este un organ care se situiază cel puţin pe o treaptă similară.

            Atît acordul, cît şi aprobarea nu obligă organul care emite decizia administrativă să-l pună în executare nu îi acoperă viciile pe care le are iar în cazul acţiunii de anulare, în letigiu va trebui să figureze ca pîrît atît organul care la emis, cît şi cel care şi-a dat acordul.[17]

            După examinarea avizelor primite, decidenţii vor prelua toate propunerile înaintate şi, în cazul în care vor considera necesar, vor opera modificările de rigoare în proiectul deciziei administrative respective. După definitivarea proiectului de decizie va fi întocmită nota explicativă şi o scrisoare de însoţire cu care vor fi expediate Guvernului spre examinare. Nota explicativă va conţine argumentele necesare, prognozele social-economice şi consecinţele realizării lor, materialele informative şi analitice. Totodată, în nota explicativă se vor indica autorii proiectului şi organele care au efectuat expertiza lui. Proiectul deciziiei administrative ce se prezintă Guvernului spre examinare vor fi coordonate în mod obligatoriu cu Ministerul Justiţiei, iar cele ce conţin norme referitoare la dezvoltarea economiei, programele şi chestiunile bugetului de stat şi administrare de stat, vor fi coordonate de asemenea cu Ministerul Finanţelor şi cu Ministerul Economiei.[18] La nivel local de exemplu autoritatea executivă a unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi prezintă, printr-o dispoziţie, cel tîrziu la data de 15 noiembrie a anului în curs, proiectul bugetului local pe anul următor spre examinare şi aprobarea consiliului local.[19]

            După cum observăm faza predicizională se finisează cu înaintarea proiectului de decizie spre examinare organelor competente.

            În concluzie putem menţiona că fazele predicizionale ca parte componentă a procesului decizionale îşi are importanţa ei şi poate că cea mai mare fiindcă construieşte structura viitoare decizii administrative, act ce este îndreptat spre soluţionarea diverselor probleme şi necesităţi cu care se confruntă organele administraţiei publice, de evoluţia şi succesul acestei faze depinde in întreagă măsură optimicitatea următoarelor faze care au ca final adoptare şi în cele din urmă executare deciziei.

II.2. Faza decizională.

Fiind cunoscute scopul principal şi stabilite obictivele care trebuie să ducă la realizarea lui, precum şi informaţiile culese, selectate şi interpretate, se trece la adoptarea propriu-zisă a deciziei. Aceasta reprezintă faza decizională a procesului decizional şi ea naştere prin prezentarea proiectului de decizie administrativă,[20] sau pot fi prezentate mai multe proiecte de decizii, propuneri care sunt discutate cu argumente pro şi contra în cadrul deliberării.

În legătură cu momentul manifestării de voinţă, trebuie să arătăm că în administraţia publică subiectul decedent poate fi un grup (colectiv) sau o persoană. Indiferent de natura organului trebuie să fie competent în luarea unei sau altei decizii, această cerinţă o deducem din art. 44, al. 1.[21]

Competenţa reprezintă ansamblul atribuţiilor conferite de lege persoanelor administrative.[22] Competenţa în adoptarea deciziilor administrative este în legătură directă cu funcţia pe care o îndeplineşte autorul competenţei, nu de persoana acestuia. Exerciţiul competenţei este, în acelaş timp, un drept şi o obligaţie a autorului deciziei administrative. Competenţa este permanentă, nu se epuizează prin exercitarea acesteia şi poate fi teritorială şi materială.

Competenţa terirtorială desemnează limitele în spaţiu în care pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege. Astfel avem organe centrale care îşi desfăşoară competenţa pe întreg teritoriul ţării, şi organe locale – în limitele unităţii administrativ teritoriale deservite. Importanţa competenţii teritoriale rezultă din faptul că aceasta este determinată de valabilitatea deciziei. Nerespectarea cerinţilor de competenţă conduce la nulitatea deciziei administrative.

Competenţa materială determină organul sau persoana din cadrul autorităţilor administraţiei publice care poate să emită o decizie administrativă. Aici determinăm competenţa generală, adică în toate domeniile. De competenţă materială generală dispune Guvernul, consiliile locale şi competenţă materială specială cum ar fi spre exemplu ministerele, departamentele, inspecţiile şi inspectoratele de stat. Aşadar, nici o autoritate cu competenţe speciale, într-un anumit domeniu, nu va putea emite o decizie administrativă adoptarea căreia necesită un organ cu competenţă materială generală. De asemenea, nici o autoritate cu competenţă specială într-un domeniu nu va putea emite decizii administrative din alt domeniu.[23] Un exemplu în acest sens serveşte al. 5 al art. 9, Cod Vamal conform cruia nici o autoritate publică, cu excepţia Parlamentului şi a Guvernului nu este în drept să emită decizii cu privire la competenţa organelor vamale, să le modifice atribuţiile, să le impună alte funcţii sau să intervină în activitatea lor.[24]

În toate czurile de nerespectare a cerinţelor faţă de competenţă ne confruntăm cu fenomene negative cum ar fi spre exemplu abuzul de putere sau abuzul de serviciu, excesul de putere sau depăşire atribuţiilor de serviciu, fapte ce nu trebuie admise şi care se sancţionează de legea penală. Spre exemplu analiza unor petiţii înaintate Curţii Constituţionale în anii 1996-1997 evidenţiază un şir de devieri şi anume unele decrete prezidenţiale depăşeau prerogativele Preşedintelui, Guvernul apela la modificări în bugetul de stat, deşi doar Parlamentul poate adopta decizii referitoare la rectificarea lui, uneori chiar adotptînd decizii ce ţin de competenţa Parlamentului. Puteri enorme sunt concentrate în mînile Preşedintelui, care numeşte şi demite de facto membrii Guvernului, judecătorii, controlează procurorii şi organele represive.

Mass-media, deşi are o anumită autonomie faţă de putere, totuşi întîmpină dificultăţi în ce priveşte accesul la informaţie, uneori nefiind admisă sau chiar expulzată de la şedinţele oficiale ale puterii. Unor critici au fost supuse şi alegerile, în special alegerile locale din 2003 şi alegerile parlamentare din 2005, cînd au fost utilizate, mai mult sau mai puţin, resursele administrative, tot un rezultat al puterii deţinute de forţele politice şi abuzul de competenţe, profitarea la maxim de ea în interese de partid (nu i-am dat denumirea fiindcă o cunoaştem toţi).

Deşi, din anul 2000, Republica Moldova a devenit o republică parlamentară, datorită faptului că partidul de guvernare este un partid cu disciplină internă rigidă, regimul a devenit practic superprezidenţial, în cadrul căruia orice ramură a puterii poate fi şi este influienţată de deciziile Preşedintelui[25] (aceasta vorbeşte despre cantitatea competenţelor pe care şi le-a asimilat instituţia respectivă, dar totodată contravine totalmente cu forma de republică parlamentară)

În administraţia publică există situaţii cînd titularul competenţei este în imposibilitate de a o realiza, iar continuitatea realizării acesteia este necesară. În aceste cazuri legea prevede posibilitatea suplinirii şi delegării competenţii.

Suplinirea este nu alt ceva decît înlocuirea titularului competenţei cu o altă persoană pe timpul cît aceasta n-o poate realiza. De exemplu, un ministru, un director sau un primar sunt înlocuiţi de adjuncţii acestora pe perioada absenţei lor, exercitînd toate competenţele acestora.

Delegarea constă în desemnarea unei alte persoane pentru a exercita anumite competenţe ce-i revin titularului de competenţă. Delegarea este necesară mai ales în situaţii în care decidenţii sunt persoane individuale, deoarece:

• creşte în ansamblu eficienţa compartimentului de lucru în care activează cel care deleagă şi, în acelaş timp, se realizează o motivare corespunzătoare;
• creşte numărul problemelor rezolvate operativ;
• se stimulează creşterea responsabilităţii colaboratorilor şi a creativităţii în general;
• se contribuie la formarea unor funcţionari publici capabili să preia activităţi de conducere.[26]

Adoptarea decizilor administrative de către autorităţile deleberative, colegiale se face în urma analizei efectuate în cadrul şedinţei de lucru, la care trebuie să participe de regulă, cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor acestei autorităţi. În contextul în care vorbim despre un decident colegial trebuie să acordăm o mare atenţie activităţii de decizie a acestor tip de organe, avînd în vedere atît avantajele, cît şi dezavantajele posibile în adoptare în colectiv a deciziilor.

Printre avantaje amintim:

• experienţa tuturor participanţilor, dar mai ales a specialiştilor;
• realizarea unei informări mai complete asupra problemei în discuţie şi asupra căreia urmează a se decide;
• coordonarea (sincronizarea) eforturilor tuturor participanţilor la luarea deciziei;
• constituirea unui climat de colaborare, care va fi temelia motivării tuturor celor ce urmează să participe nu numai la adoptarea deciziei, ci şi la exercitarea acesteia; posibilitatea apariţiei unor idei noi, chiar mai valoroase ca cele avute iniţial;
• realizarea unui schimb de experienţă în probleme de decizie (se realizează un climat de şcoală de formare a managerilor pentru administraţia publică).

Decizia administrativă luată în colectiv presupune o pregătire corespunzătoare a şedinţei în care urmează a se decide. O pregătire necorespunzătoare poate determina grave dezavantaje, printre care:

• consum mare de timp (citirea materialelor, documentarea în timpul şedinţii etc.);
• insuficienţa cunoaşterii problemii asupra căreia urmează a se decide;
• blocarea unor importanţi factori de decizie din alte unităţi;
• posibilitatea diluării responsabilităţilor (în unele situaţii decizia în colectiv are influienţe negative asupra responsabilităţilor individuale);
• subliniem, de asemenea, tentaţia de a se concentra luarea deciziei în colectiv tocmai cu scopul de a se dispersa răspunderile. 

Autorii participanţi la dezbateri pot fi deacord cu proiectul de decizie administrativă, pot propune modificarea sau chiar îl pot respinge. După dezbateri, proiectul se pune la vot şi dacă întruneşte numărul necesar de voturi, el este adoptat. Modalitatea de votare poate avea loc prin vot secret, dacă este stabilit de consiliu respectiv sau prin vot nominal adica în formă deschisă, acest fapt trebuie numaidecît să fie consemnat în procesul verbal al şedinţii.

            Printre condiţiile procedurale concomitente o deosebită importanţă o prezintă cvorumul, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului, motivarea, redactarea, semnarea şi contra semnarea.

            Cvorumul reprezintă numărul de membri care trbuie să fie prezenţi pentru adoptarea deciziei, număr raportat la totalul membrilor unui organ colegial, astfel spre exemplu deciziile privind aprobarea bugetului local, administrarea bunurilor proprietate a satului (comunei), oraşului (municipiului), stabilirea cuantumului, taxelor şi impozetelor locale, planificarea dezvoltării localităţilor şi amenajării teritoriului, asocierea cu alte consilii, instituţii publice din ţară sau din străinătate se adoptă cu votul majorităţii consilierilor aleşi.[27]

            Majoritatea necesară poate fi, după caz, simplă (jumătate din membrii prezenţi), absolută (jumătate din membrii aleşi sau 3/5), sau calificată (2/3 din membrii organului colegial). De exemplu o majoritate calificată adica 2/3 este necesară în cazul deciziei privind iniţierea revocării primarului. Şedinţele consiliului local sunt deliberative dacă sunt prezenţi majoritatea consilierilor aleşi. Şedinţele consiliului local sunt publice.[28] În activitatea practică consiliilor locale sau raionale poate apărea o asemenea problemă la capitolul majoritatea necesară, de exemplu sa luăm o localitate care are o populaţie pînă la 1500 respectiv consiliul local este format din 9 consilieri (conform legii privind administraţia publică locală) şi este necesar adoptarea deciziei cu privire la taxele şi impozitele locale ceea ce necesită în conformitate cu legea o majoritatea calificată adica cel puţin 6 consilieri. Problema: daca 5 consilieri a consiliului respectiv sunt în acelaş timp şi agenţi economici în localitae, respectiv lor li se aplica limitarea dreptului la vot adica au interes faţă de decizia în cauză, întrebarea cum va fi adoptată această decizie? Legislaţia care este la moment nu reglementează aşa relaţii deşi ele sunt foarte practice.

            Motivarea este operaţiune administrativă prin care  se expun considerentele de fapt şi de drept care justifică emiterea/adoptarea unei decizii administrative. Motivarea deciziei administrative se face în temeiul notelor de fundamentare, rapoartelor, referatelor, avizelor sau alte asemenea cerinţe procedurale întocmite de iniţiatorul proiectului de decizie ori de compartimentele de resort. Motivarea se aduce la cunoştinţa solicitantului la cerere, fie integral fie în rezumat, ori se comunică din oficiu în condiţiile legii.

Redactarea deciziilor administrative se face într-un stil concis, clar şi neechivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi ortografice. Această cerinţă este reglementată de Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, care în art. 47 stabileşte că în actul normativ se expun mai întîi dispoziţiile generale, urmate de cele concrete, în legătură logică între ele, normele actului trebuie să fie exprimate laconic, evitîndu-se atît formulările generalizate, vagi, cît şi cele excesiv detaliate. Titlu actului, denumirile părţilor, titlurilor, capitolelor şi ale secţiunilor se formulează laconic, astfel încît să reflecte esenţa reglementărilor.[29]

Semnarea deciziei administrative se face după caz, de conducătorul persoanei administrative ori de către împuterniciţii acestuia, după care va avea loc înregistrarea, numerotarea şi ştampilarea actului. Semnarea actelor administrative este condiţia de formă obligatorie prin care se atestă autenticitatea acestora. Procedura emiterii deciziei administrative de către o singură persoană este mai simplă decît în cazul organelor colegiale, dar cuprinde totuşi luarea avizelor necesare, de care trebuie să ia cunoştinţă şi să ţină cont organul emitent.

În contextul celor spuse decizia administrativă trebuie să conţină toate rechizitele necesare care îi conferă structura cerută de lege:

1. data, anul adoptării (emiterii) – de exemplu, 5 februarie 2008;
2. numărul de înregistrare, de exemplu 23 - A;
3. denumirea autorităţii publice şi locul adoptării, de exemplu, Consiliul Local Mateuţi;
4. ştampila autorităţii publice respective;
5. semnătura preşedintelui şedinţii şi secretarului consiliului local, în caz de adoptare a deciziei consiliului local, sau semnătura primarului, în cazul emiterii dispoziţiei;
6. termenul executării şi persoanele responsabile de executare.

Conform legii privind administraţia publică locală deciziile consiliului local se semnează, în cel mult 5 zile de la data desfăşurării şedinţei lui, de preşedintele acesteia şi se contrasemnează de secretarul consiliului. Deciziile privind numirea şi eliberarea din funcţie a secretarului consiliului nu se contrasemnează. Pentru fiecare şedinţă consiliul desemnează un consilier care va semna decizia consiliului.[30] Deoarece secretarul consiliului asigură legalitatea deciziilor administrative el poate în cazul în care consideră că decizia este ilegală, este în drept să nu o contrasemneze şi să solicite reexaminarea deciziei respective. Astfel cînd consiliul local este obligat să revie prin dezbateri asupra aceleiaşi probleme.

De exemplu dacă luăm ca reper activitatea consiliului local atunci ordinea de adoptare a deciziilor administrative începe prin convocarea consiliului local care se desfăşoară cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare şi cu cel puţin 3 zile înaintea şedinţelor extraordinare. În caz de maximă urgenţă, pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunităţii locale, convocarea consiliului local se face de îndată. Convocarea se face în scris prin dispoziţia primarului. Invitaţia la şedinţă va conţine ordinea de zi, data, ora şi locul desfăşurării acesteia. În cazul în care primarul nu emite dispoziţia respectivă, consiliul se întruneşte în şedinţa ordinară, extraordinară sau urgentă, la cererea a cel puţin o treime din numărul consilierilor aleşi în termenul stabilit de lege. Ordinea de zi se aduce la cunoştinţa locuitorilor comunităţii locale respective prin presa locală sau prin alt mijloc de publicitate.[31] În general eficienţa procesului de adoptare a deciziilor depinde de două condiţii fundamentale: 1)este pregătirea judicioasă sau corespunzătoare a şedinţii; 2) condiţia indispensabilă unor dezbateri fructuase este atmosfera de permisivitate care trebuie să domnească într-o şedinţă de lucru. Principala metodă de lucru în faza decizională este cea a brainstorming-ului, adică metoda dezbaterilor în consiliu. O altă metodă mai sofisticată este metoda Delphi, care necesită mai multă pregătire şi este practică mai mult la organele colegiale mari sau foarte mari. Adoptarea deciziei administrative trebuie să fie susţinută de voinţa ca decizia să fie adoptată. Din punct de vedere procedural şi al metodelor operaţionale pentru ca adoptare deciziei administrative să fie fundamentată ştiinţific trebuie să se mai respecte următoarele principii:

1. principiul definiţiei – se poate adopta o decizie eficientă dacă problema ce urmează a fi soluţionată este precis definită stabilindui-se exact conţinutul şi ce anume trebuie de rezolvat;
2. principiul justificării suficiente (sau motivarea ca cerinţă despre care am vorbit mai sus);
3. principiul identităţii la adoptarea deciziilor – este necesară de a fi analizată în cadrul dezbaterii posibilile variante cu faptele de referinţă şi să nu fie primit între timp altă semnificaţie realizate la data şi locul adoptării, fiincă există riscul de a se lua o decizie care în alte situaţii a dat sau ar fi dat rezultate eficiente dar în noile condiţii este necorespunzătoare de aceea trebuie verificată similtitudinea faptelor, a circumstanţelor de loc şi de timp, a tuturor împrejurărilor ce pot modifica semnificaţiile problemelor precum şi natura soluţiilor. 

 Apoi organul respectiv trebuie să respecte toate condiţiile procedurale concomitente despre care am vorbit mai sus.

Un moment nu mai puţin important de respectat în cadrul dezbaterii unei probleme şi pronunţarea asupra ei prin adoptarea unei decizii, este cazul situaţiei incompatibilităţii, spre exemplu primarul nou ales deţine funcţia de director sau altă funcţie în cadrul unei societăţi comerciale sau alt tip de instituţie, el este obligat conform legii ca în termen de 30 de zile să lichideze situaţia de incompatibilitate. Un alt moment care ar asigura echitatea şi legalitatea viitoarelor decizii este cazul limitării dreptului de vot. Conform articolul 21 al legii privind administraţia publică locală stipulează că consilierul poate fi prezent la şedinţa consiliului, însă nu participă la adoptarea deciziilor în condiţiile existenţei unui conflict de interese, atunci cînd:

1. el personal, soţia (soţul), copiii, părinţii săi au interes patrimonial în problema supusă dezbaterii;
2. este conducător sau membru al organelor de conducere ale itreprinderii, instituţiei, organizaţiei sau ale filialelor şi reprezentanţelor acestora, în a căror privinţă se adoptă decizia;
3. se află în situaţii de incompatibilitate, conform prezentei legi şi Legii privind statutul alesului local, iar incompatibilitatea durează mai mult de 30 de zile de la data apariţiei.[32]

Făcînd o mică concluzie la cele relatate mai sus putem spune că adoptarea deciiziilor administrative nu este altceva decît o sinteză efectuată asupra intregului matereial colectat anterior referitor la una sau mai multe probleme, această sinteză se manifestă prin decizia adoptată. Adoptarea deciziei pe lînga efectele juridice trebuie să genereze aşa efecte şi consecinţe care privesc eficacitatea, utilitatea, raţionalitatea sau justificarea deciziei.

II.3. Faza postdecizională.

Decizia administrativă, în sine, este un act care n-ar putea deveni o realitate juridică, decît dacă va fi executată. Aceasta întrucît calitatea oricărei decizii este evaluată în funcţie de rezultatele obţinute prin aplicarea sa şi prin raportarea la performanţele construcţiei sale teoretice. Mai întîi de toate imediat după adoptare sau emiterea deciziei administrative este necesar să fie învestit cu forţă juridică, adică să între în vigoare. De regulă deciziile administrative întră în vigoare la data publicării lor. Publicarea actelor, ca o condiţie de valabilitate, este extinsă asupra deciziilor cu caracter normativ.

 Pentru a căpăta forţă juridică, actele emise de Guvern, ministere şi departamente, trebuie publicate în Monitorul Oficial. Conform legii privind acele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi publice centrale şi locale, articolul 68 (1) toate actele normative se aduc la cunoştinţa publică prin publicare sau afişare în locuri autorizate, în condiţiile legii; (2) toate actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi administraţiei  publice centrale se publică, în condiţiile legii, sub responsabilitate conducătorilor acestora, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.[33]

            O altă cotegorie de decizii administrative, şi anume actele cu caracter individual, n-au obligaţia de a fi publicate ca o condiţie de valabilitate. Ele pot întra în vigoare, adica produc efecte juridice, din momentul comunicării lor subiectului căruia îi sunt adresate.[34] Sunt şi excepţii de la această regulă este de exemplu decretul preşedintelui ţării cu privire la acordarea cetăţeniei, deşi decizia are un caracter individual este necesar de a fi publictă în Monitorul Oficial.

În vederea executării, organele administraţiei publice adoptă o serie de măsuri organizatorice, privind mobilizarea şi utilizarea mijloacelor materiale, financiare şi umane necesare executării.

            Realizarea sau organizarea realizării deciziei administrative constituie, de fapt, conţinutul propriu-zis al activităţii ce o desfăşoară administraţia publică. În acest sens distingem: executarea directă (administraţia publică realizează nemijlocit decizia, prin mijloacele de care dispune) şi executarea indirectă (cînd sarcina executării cade pe seama unor agenţi economici ori instituţii specializate, sau cazul cînd decizia are un caracer individual). În mod normal executarea indirectă are loc benevol dar în cazul unei decizii cu caracter de sancţiune are loc executarea silită, efectuată de organe competente (de exemplu de poliţistul de sector). În acest context putem menţiona că orice act sau fapt administrativ (activitate) constituie întotdeauna, în ultima instanţă, executarea unei decizii. Important de menţionat este faptul că deşi procesul organizării şi procesul executării decurg simultan totuşi trebuie să facem deosebire între ele. Executarea este procesul care urmează să fie condus şi din acest motiv spre deosebire de organizare nu face parte din procesul managerial. Prin organizare şi, după cum vom vedea, prin control, se face trecerea dintre cele două planuri: planul conducerii şi planul execuţiei. Comparînd organizarea executării cu programarea sau planificarea, o putem defini ca tactică a procesului managerial, deoarece ea stabileşte cum se face realizarea.

            Organizarea executării este momentul care reliefează imperativul ca executarea deciziei administrative să constituie o obligaţie nu numai a executanţilor, ci şi a conducătorilor - decidenţi.[35] Spre exemplu articolul 30 al legii privind finanţele publice locale reglementează că executorii de buget sunt: primarii satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor), preşedinţii raioanelor, Guvernatorul unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, primarul general al municipiului Chişinău sînt executori (ordonatori) principali de buget ai bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale.[36] Ca sancţiune a executării necorespunzătoare a bugetului se poate recurge la sistarea finanţării bugetare a primăriei respective, blocarea de acreditive, vărsare la buget a sumelor disponible din conturile curente.

            Referindu-ne la conţinutul activităţii de executare a deciziei administrative şi reamintindu-ne că procesul de organizare, de cele mai multe ori, se desfăşoară simultan cu procesul executării, nu putem fi de acord cu părerea că ”aportul intelectual al funcţionarilor publici este dintre cele mai reduse”, din cel puţin două motive, şi anume:

• împletirea organizării executării cu executarea propriu-zisă este specifică pentru activitate majorităţii funcţionarilor din administraţia publică. Aceasta fiind realitaea, trebuie acceptată ideea necesităţii unui aport intelectual remarcabil al acestor funcţionari în executarea deciziilor administrative;
• revoluţia tehnico-ştiinţifică, progresul general contemporan, au determinat amplificarea, multiplicarea şi diversificarea proceselor de execuţie în general şi, implicit, a celor din domeniul administraţiei publice. Acest lucru presupune un aport intelectual imens al agentului chemat să execute decizia administrativă, cu atît mai mult cu cît realitatea confirmă faptul că efortul uman într-o execuţie creatoare este cel puţin la fel de mare ca cel ce are loc în procesul conducerii.

            Unii autori consideră că un rol foarte impotant în faza de îndeplinire a deciziei este latura psihologică care constă în special, în alegera persoanei sau persoanelor cărora li se va încredinţa executarea deciziei administrative. Aceasta presupune o temeinică cunoaştere a subordonaţilor, a potenţialului lor intelectual, moral,fizic şi a stării lor de spirit.[37]

            Reuşita dispoziţiilor de executare a deciziilor depinde pe de o parte de modul în care acestea sunt transmise personalului de execuţie şi pe de altă parte de modul în care au fost percepute de către aceştea. Astfel prin aceasta are loc evaluarea calitativă şi prealabilă a procesului de executare. În procesul de executare a deciziilor administrative funcţionarii publici sunt supuşi totodată realizării funcţiei de antrenare a personalului (ceea ce le perfecţionează abilităţile de serviciu).

Conţinutul funcţiei de antrenare, se referă la ansamblu activităţilor, prin care funcţionarul contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor programate concomitent cu luarea în considerare a factorilor motivanţi în activitatea fiecărui funcţionar public. Necesitatea antrenării personalului în paralel cu motivarea acestuia, rezidă din corelarea gradului de satisfacere a necesităţilor şi intereselor personalului cu realizarea obiectivelor şi sarcinilor personalului. Motivarea personalului poate fi pozitivă şi negativă. Motivarea pozitivă se bazează pe acest grad de satisfacţie a personalului, datorită participării la activitatea productivă şi îndeplinirii sarcinilor repartizate, în condiţiile în care nivelul sarcinilor obligatorii de realizat este accesibil pentru majoritatea persoanelor de execuţie. Aceasta se mai manifestă şi prin acordarea stimulentelor materiale (aceasta implică mai multă gîndire şi interes în procesul executării). Motivarea negativă se bazează prin indiferenţa faţă de personalul executor, remunerarea proastă.

O altă teză necesar a fi discutată, este ceea că „în executarea deciziilor administrative un rol tot mai important îl are aparatul profesionist”, participarea directă a colectivităţii în această fază fiind limitată. Realitatea şi experienţa unor ţări avansate în planul democraţiei statale confirmă, totuşi, că necesitatea specializării unor participanţi la executarea deciziei administrative nu înlătură dezvoltarea şi diversificarea formelor participative a tuturor cetăţenilor la realizarea deciziilor administrative. Ambele tendinţe, considerăm a fi laturi ale aceluiaş proces dialectic de perfecţionare a activităţii administraţiei publice.

Paralel cu realizarea prin diferite forme (pregătire, formare, specializare, perfecţionare) a unui spor de calificare a funcţionarilor administraţiei publice, se doreşte şi se obţine o participare din ce în ce mai mare a cetăţenilor la concretizarea deciziilor administrative.

Fără a intra în amănunte, trebuie să arătăm că executarea deciziei administrative este determinată de o serie de factori de influienţă, printre care:

• capacitatea administraţiei de a mobiliza forţa de muncă şi mijloacele materiale necesare;
• capacitatea administraţiei de a asigura o bună organizare, înţelegînd prin aceasta stabilirea ştiinţifică a începerii acţiunii; fixarea unor ritmuri raţionale; stabilirea exactă a metodologiei de coordonare şi control;
• capacitatea personalului chemat să execute decizia administrativă; motivarea acestuia în vederea unei execuţii de calitate.

Toţi aceşti factori de influienţă se concretizează în acte şi fapte administrative, subliniind din nou importanţa deosebită a administraţiei publice, gradul ei de autonomie absolut necesar aplicării creatoare a deciziilor pe care le are de realizat.

O importanţă foarte mare în procesul de executare a deciziilor o are faptul dacă în faza predicizională au participat şi cetăţenii la elaborarea deciziei, fiindcă în acest caz la cetăţenii participanţi apare sentimentul de apartenenţă la decizie ceea ce îi motiveaza sa participe la realizarea deciziei astfel au interesul ca ea să se realizeze. Literatura de specialitate chiar recomandă ca administraţia publică să antreneze cetăţenii în procesul de executare a deciziilor, în această situaţie administraţia are rolul de stimulare, de ordonator, gestionar şi de controlor. În acest sens, de altfel, se impune să menţionăm că prima regulă a activităţii de executare a unei decizii administrative este eficacitatea, iar criteriul său este cel al conformităţii rezultatului cu scopul urmărit.[38]

            Cu privire la executarea deciziei administrative cu ajutorul, sau împreună cu cetăţenii, trebuie, însă, să arătăm că există şi unele aspecte negative, cum sunt cele referitoare la tendinţa anumitor forţe de a paraliza executarea sau de a o influenţa într-un sens care să-i fie favorabil. Şi iarăşi revenim la forţele politice sau grupurile de presiune ori de influenţă care nu au participat la pregătirea deciziei, mai ales dacă scopul nu corespunde intenţiilor estimate sau le apare ca inaplicabil, ei se opun executării sau tendinţei de modificare (dacă se acceptă modificare aici observăm iarăşi caracterul ciclic al procesului decizional) a măsurilor luate, chiar şi atunci cînd se impun. Această atitudine o putem observa de exemplu în relaţiile dintre puterea legislativă şi puterea executivă care, uneori, poate contracara pur şi simplu voinţa legiuitorului: astfel, actele de aplicare sau unele decizii ale acestora pot fi contrare celor prevăzute de lege şi pot produce anumite efecte juridice nedorite, dacă nu sunt eliminate cît mai repede cu putinţă prin mijloace legale puse la dispoziţie de legislaţie în vigoare.

            Dar, împotrivirea cetaţenilor sau a unor grupuri de influenţă în vederea realizării deciziilor administrative poate avea şi un caracter pozitiv fiindcă de multe ori administraţia publică văd greşit unele situaţii în vederea cărora au adoptat o decizie care pot fi atît ilegală cît şi inoportună, sau poate urmări nişte interese a unor funcţionari publici, aceasta s-ar putea solda cu consecinţe negative pentru cetăţeni.

            De multe ori unele decizii considerate a fi bune, calitative cel puţin la acel moment acestea nu-şi ating scopul din cuza neexecutării la timp fie realizarea ei a fost tergiversată. De aceea mulţi specialişti în domeniu consideră că un element deosebit de important al executării este oportumitate acesteia. Aşa cum aratam mai înainte, o întîrziere în executare poate avea uneori consecinţe deosebit de grave, de natură să aibă ca rezultat chiar imposibilitatea executării. Ca să se poată realiza în condiţii optime scopul urmărit prin decizia administrativă, aceasta trebuie executată la momentul oportun, adica nici prea tîrziu, cînd decizia devine inutilă, dar nici prea devreme, cînd nu sunt întrunite toate condiţiile pentru cea mai bună executare.

            Conform legislaţiei deciziile administrative se aplică fără limite de timp, dacă în textul lui nu este prevăzut altfel. O parte a actului poate avea aplicare temporară. În acest caz, în textul actului se indică termenul de aplicare ori evenimentul la a cărui survenire decizia sau o parte din ea îşi încetează acţiunea.[39] Acţiunea deciziei încetează dacă este abrogată; este declarat neconstituţional sau ilegal prin hotărîre defenitivă a instanţei competente; a ajuns la termen; s-a consumat; a devenit caduc. Totodată, important este să se impună un control riguros şi permanent al modului în care este executată decizia administrativă, spre a se evita eventualele abateri, întîrzieri, chiar incorectitudini. O dată cu aceasta are loc evaluarea deciziei în toate aspectele sale. Controlul şi evaluarea sunt necesare şi pentru a se verifica în ce măsură decizia corespunde situaţiei de fapt, spre a se putea interveni la timp cu corectările de rigoare. Cu ajutorul acestor două instrumente pot fi puse in lumină o serie de elemente, care în cele din urmă duce la formarea practicilor în domeniul executării deciziilor.

            În procesul executării deciziilor administrative, este posibil să se constate că o decizie nu reuşeşte să ofere cea mai bună rezolvare problemelor care au generat-o. În acest caz organul administraţiei publice o poate modifica sau chiar anula printr-o altă decizie, care să corespundă acelei împrejurări. Atît cît şi controlul pot pune în evidenţă mai multe aspecte. Astfel, acesta poate învedera fie că scopul şi obiectivul nu au fost bine stabilite, nu corespundeau unei cerinţe sociale reale, fie că modul de realizare a scopului şi obiectivului, mijloacele alese sau felul cum s-a efectuat executarea au prezentat defincienţe, ceea ce avut urmări negative în ceea ce priveşte nevoile sociale ce trebuiau satisfăcute.

            Executarea unei decizii administrative poate scoate la iveală aspecte noi ale realităţilor sociale, care vor trebui avute în vedere de către organele legislative, în vederea stabilirii unor valori politice noi, care la rîndul său vor antrena alte decizii administrative. În procesul executării, se poate învederă deasemenea faptul că obiectivul în cauză s-ar fi putut realiza cu alte mijloace, mai ieftine şi mai eficiente, într-un timp mai scurt etc. Toate acestea vor constitui o experienţă utilă pentru organele administraţiei publice, atunci cînd vor adopta alte decizii.

            Concluzii importante se pot desprinde în legătură cu faptul dacă procedura folosită a fost cel mai bine aleasă, dacă nu a fost cumva prea complicată sau prea lentă, dacă nu s-au făcut cheltuieli prea mari cu operaţiile de documentare, dacă timpul şi personalul s-au utilizat în mod raţional şi eficient, etc., fapte de natură să îndemne organele administraţiei publice la reflecţie şi la adoptarea măsurilor necesare pentru sporirea eficienţei activităţii administrative. În finalul realizării executării deciziilor administrative, adica reeşind din rezultatele obţinute depistăm două tipuri de decizii:[40]

Decizii bune, adica corecte, justificate, logice, raţionale şi responsabile înbunătăţesc rezultatele administraţiei publice în conducerea eficientă a treburilor publice creîndu-şi astfel o imagine pozitivă în faţa populaţiei administrate.

Decizii rele au drept consecinţă mărirea costurilor financiare, scăderea calităţii programelor şi serviciilor prestate, degradarea sistemului a cărui funcţionare are ca principal scop existenţial satisfacerea cerinţelor, nevoilor şi intereselor privind înbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor şi creşterea neîcrederii populaţiei în aleşii politici, în principiile şi conceptele democratice.

 În concluzie putem menţiona că  oricît de bună ar fi o decizie administrativă sau cel puţin s-ar considera că este o decizie eficientă ea nu-şi va atinge nicodată scopul în lipsa unei minuţioase organizări a executării ei de către funcţionarii executori care trebuie să deruleze această activitate ca o continuitate a fazelor decizionale anterioare, avînd ca finalitate îndeplinirea scopului stabilit.

[1]    Lege privind administraţia publică locală,  nr. 436 – XVI din 28.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35/116 din 09.03.2007, art. 32.

[2]    Lege privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale,  nr. 317 – XV din 18.07.2003, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 208-210/783 din 03.10.2003, art. 29.

[3]    Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27 august 1994, publicată în Monitor Oficial nr.1 din 12.08.1994, art. 52

[4]    Lege privind administraţia publică locală, nr. 436 – XVI din 28.12.2006 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35/116 din 09.03.2007, art. 8.

[5]    Codul Electoral al Republicii Moldova nr. 1381 – XIII din 21.11.1997, publicat în Monitorul Oficial nr. 81/667 din 08.12.1997, art. 177, al. 2.

[6]    Codul Electoral al Republicii Moldova nr. 1381 – XIII din 21.11.1997, publicat în Monitorul Oficial nr. 81/667 din 08.12.1997, art. 180, p. d.

[7]    Ibidem art. 181, al. 2

[8]    Moşneaga Valeriu, Rusnac Gh., Saca Victor (coordonatori), Manual de Politologie,  Editura CEP USM, Chişinău 2007, p. 149.

[9]    Miroiu A., Rădoi M., Zulean M., Politici Publice, Editura POLITEIA – SNSPA, Bucureşti 2002, p. 76.  

[10]   Androniceanu Armenia, Management Public, Editura Economică, Bucureşti 1999, p. 151.

[11]   Rusu I., Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001, p. 132.            

[12]   Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Regulamentului privind consultarea populaţiei în procesul elaborării şi aprobării documentaţiei de amenajare a teritoriului şi de urbanism, nr. 951 din 14.10.97, publicat în  Monitorul Oficial nr. 76/787 din 20.11.1997.

[13]   Lege privin sistemul bugetar şi procesul bugetar, nr.847 – XII din 24.05.96, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 19-20/197 din 27.03.1997, art. 45.

[14]   Popa Victor, (coordonator), Ghidul Primarului, Editura Arc, Chişinău 2001, p. 45.

[15]   Prisăcaru V., Actele şi faptele de Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001, p. 276.

[16]   Trăescu A., Drept Administrativ, Editura All BECK, Bucureşti 1996, p. 158.

[17]   Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, Editura All BECK, Bucureşti 1996, p. 158.

[18]   Creangă Ion, Curs de Drept Administrativ, volumul I, Editura EPIGRAF, Chişinău 2004, p. 229.

[19]   Lege privind finanţele publice locale, nr. 397 – XV din 16.10.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 248-253/996 din 19.12.2003, art. 20.

[20]     Lege privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, nr. 317 – XV din 18.07.2003, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 208-210/783 din 03.10.2003, art.44.

[21]   Ibidem al.1.

[22]   Orlov Maria, Belecciu Ştefan, Drept Administrativ, Editura „Elena – V.I. ”, Chişinău 2005, p. 187.

[23]   Prisăcaru V., „Tratat de Drept Administrativ”, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003, p. 98.

[24]   Codul Vamal al  Republicii Moldova nr. 1149 XIV din 20.07.2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 160-162/1201 din 23.12 2000

[25]   Moşneaga Valeriu, Rusnac Gh., Saca Victor (coordonatori), Manual de Politologie,  Editura CEP USM, Chişinău 2007, p. 103.

[26]   Ioan Alexandru; Administraţia Publică, Teorii, Realităţi, Perspective; Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999, p. 483-484.

[27]   Lege privind administraţia publică locală nr. 436 – XVI din 28.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Modova nr. 32-35/116 din 09.03.2007, art. 19, al. 4

[28]   Popa Victor, (coordonator), Ghidul Primarului, Editura Arc, Chişinău 2001, p. 56.

[29]   Lege privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, nr. 317 – XV din 18.07.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 208-210/783 din 03.10.2003.

[30]   Lege privind administraţia publică locală nr. 436 – XVI din 28.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35/116 din 09.03.2007.

[31]   Popa Victor, (coordonator), Ghidul Primarului, Editura Arc, Chişinău 2001, p. 55.

[32]   Lege privind administraţia publică locală nr. 436 – XVI din 28.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35/116 din 09.03.2007.

[33]   Lege privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, nr. 317 – XV din 18.07.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 208-210/783 din 03.10.2003.

[34]   Creangă Ion, Curs de Drept Administrativ, volumul I, Editura EPIGRAF, Chişinău 2004, p. 233.

[35]   Ioan Alexandru, Administraţia Publică, Teorii, Realităţi, Perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999, p. 489.

[36]   Lege privind finanţele publice locale, nr. 397 – XV din 16.10.2003 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 248-253/996 din 19.12.2003.

[37]   Lăcătuş Viorel Dorin, Rolul factorului uman în luarea deciziilor, Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr. 1/2003, p.111.

[38]   Androniceanu Armenia, Management Public, Editura Economică, Bucureşti 1999, p. 149.

[39]   Lege privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, nr. 317 – XV din 18.07.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 208-210/783 din 03.10.2003, art.18.

[40]   Popa Victor, (coordonator), Ghidul Primarului, Editura Arc, Chişinău 2001, p. 39.