Separația puterilor în stat a devenit principiul fundamental al democrațiilor moderne și o garanție esențială a libertății societății și protecției individului în raporturile cu puterea. Având un rol decisiv în instaurarea sistemului politic reprezentativ ( specific democrațiilor burgheze ) care au pus capăt dominației absolutismului feudal, teoria și principiul separației puterilor în stat are rădăcini adânc înfipte în istoria gândirii juridice, filozofice și politice.
În stadiul actual de dezvoltare al celor mai mult state moderne ale lumii, exercitarea funcțiilor statului nu mai este concentrată în mâna unui singur organ, cum era monarhului în statele absolute, care exercita direct sau prin delegație toate funcțiile statului. Astăzi, ca o garanție a respectării libertăților individuale împotriva tendințelor despotice, exercitarea lor este încredințată unor organe speciale și separate, corespunzând fiecare câte uneia dintre cele trei funcții fundamentale :
- edictarea regulilor generale – funcția legislativa;
- aplicarea sau executarea acestor reguli – funcția executivă;
- rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor – funcția jurisdicțională;
Exercitării fiecărei funcții îi corespunde o „putere” : puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. La rândul său fiecare putere este încredințată unor organe diferite : puterea legislativă – Parlamentului; puterea executivă – șefului statului și Guvernului; puterea judecătorească – organelor judecătorești.
Dar, „separația” nu poate fi o dogmă rigidă fiindcă se poate vorbii în același timp de un alt principiu și anume cel al colaborării sau al echilibrului puterilor. Aceasta înseamnă o distribuire judicioasă a atribuțiilor între aceste „puteri” și controlul lor reciproc stăvilind tendința uneia sau alteia de a acapara întreaga putere și a abuza de ea. Controlul reciproc al puterilor într-o societate organizată în mod efectiv și real pe baza sistemului reprezentat, constituie una din măsurile cele mai potrivite pentru a preveni crizele politice, loviturile de stat etc., el implicând soluționarea pașnică și legală a unor astfel de conflicte.
În afară de controlul reciproc, colaborarea între puteri se realizează și prin alt mijloc; astfel, în foarte multe cazuri la exercițiul unei funcțiuni sunt asociate organe care aparțin și altei puteri. Spre exemplu, Președintele sau regele (reprezentant al puterii executive) este și factor legislativ sau Parlamentul (organ legiuitor ) este chemat a face și acte de administrare (aprobarea bugetului, a unor împrumuturi, recompense, etc.)
Deci, nu se poate vorbi în sensul strict al cuvântului de o „separație” absolută a puterilor, ci de o relativă autonomie și dependența reciprocă a lor.
Principiul separației puterilor în stat este cunoscut încă din antichitate. Astfel, cel care a fost considerat o adevărată enciclopedie a gândirii antice. Aristotel, în lucrarea sa „Politica” referindu-se la statul atenian, arată că în organizarea sa se regăsesc urmatoarele categorii de organe cu o competență bine determinată.
Adunarea generală care are ca atribuții: deliberarea asupra afacerilor publice; rezolvarea problemelor vitale ale statului atenian; declararea războiului și a păcii; încheierea și ruperea tratatelor; aplicarea pedepsei cu moartea a exilului:
Corpul funcționarilor – atribuții de executare și aplicare în practica a hotărârilor Adunării generale.
Corpul magistraților: judecătorilor.
Aristotel distinge cele trei părți ale statului în care, odata bine organizate, statul întreg este, în mod necesar, bine organizat el însusi.
Cea dintâi din aceste trei părți este Adunarea generală care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraților, căruia trebuie să se hotărască natura, atribuțiunile și modul de numire; a treia este „Corpul judecătoresc”.1
Deși în forme incipiente și nesistematizate, dovezi și reflecții despre organizarea puterilor și începutul divizării acestora în Sparta, și cu deosebire în Atena, ne-au lăsat și istoricii Herodot, Tucidide și Xenofon și chiar tragicii greci Eschil, Sofocle si Euripide.
În orânduirea feudală nu se poate pune problema principiului separației puterilor în stat deoarece monarhul conducea în mod absolut, în conformitate cu voința sa.
Dar, paternitatea neîndoielnică a principiului separației puterilor în stat aparține gânditorilor „Epocii Luminilor”: John Locke și Montesquieu.
În lucrarea sa, „Schița privind guvernarea civilă” filozoful și juristul englez John Locke susține teoria diviziunii puterilor în stat, care în concepția sa ar fi:
- Puterea legislativă, care aparține Parlamentului și a cărui principală atribuție este de a elabora legile.
- Puterea executivă, care consta în aplicarea în practică a actelor emise de puterea legislativă.
- Puterea federativă, constând în activitatea de rezolvare a problemelor păcii și războiului, încheierea tratatelor etc.[1]
Gruparea puterilor în stat făcută de John Locke pleca de la realitatea existentă în statul englez. Limita esențială a gândirii sale consta în aceea că în stat nu ar putea exista putere judecătorească.
În pofida acestei limite esențiale, meritoriu este că John Locke se pronunța clar împotriva încredințării puterii legislative și executive în mâna unui singur organism sau unei singure persoane fiindcă „ puterea legislativă este aceea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie încredințată forța statului pentru a proteja comunitatea și membrii săi. Tentația de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleași persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini și puterea și a le face să le execute, căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac.”1
Cu toate progresele făcute, limitele esențiale și inconsecvența gândirii sale ne îndreptățesc să afirmăm că John Locke nu fundamentează principiul separației puterilor în stat din mai multe considerente :
- nu realizează o corectă și clară identificare a celor trei puteri în stat
(legislativă, executivă și judecătorească );
- deși recunoaște distincția dintre puterea executivă și cea federativă, admite
totuși acestea s-ar putea concentra, în mod excepțional la o singură persoană ( în mâna monarhului ) ceea ce nu înseamnă separare;
- el s-a mărginit să explice situația organizării statului având ca model pe
cel englez și mai puțin să elaboreze, în sensul strict al cuvântului, o doctrină a separației puterilor în stat.
Va merge însă mai departe filosoful francez Montesquieu, considerat părintele principiului separației puterilor în stat. Maxima sa „ le pouvoir arrette le pouvoir ” denota că între cele trei puteri se realizează un echilibru și un sistem prea mare în dauna celorlalte doua și a libertăților publice și individuale.
În cartea sa fundamentală „ Spiritul Legii ”, Montesquieu arăta că „totul ar fi pierdut dacă același om sau același corp de fruntași, fie ei a nobililor, fie ei ai poporului ar exercita aceste trei puteri : pe cea de a face legii, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obștești și pe cea de a judeca minciunile sau litigile dintre particulari.2
Spre deosebire de John Locke, iluministul francez are meritul de a fi abordat într-o manieră aparte teoria separației puterilor, așezând cele trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) într-un echilibru de forțe bazat pe ideea de libertate politica.
Aceasta din urmă nu se poate realiza decât prin obstacole în calea arbitrariului la care este tentat să se dea orice individ sau orice organ al statului care ar avea posibilitatea să concentreze în mâinile sale toate parghiile puterii.
Astfel, „atunci când în mâinile aceleiași persoane sau aceluiași corp de dregători, puterea legislativă este întrunită cu puterea executivă, nu exista libertate, deoarece poate naște teama ca același monarh sau același senat să facă legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic”. Mai mult, separarea puterii legislative de cea executivă nu este suficientă fiind obligatorie separarea acestora și de cea judecătorească: „Dacă ar fi îmbinată puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertăților cetățenilor ar fi arbitrara, căci judecatorul ar fi și legislativ. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forța unui agresor ” .1
Totuși, deși se vorbește de o egalitate a puterilor, atunci când le analizează pe fiecare în parte, acorda preponderența executivului asupra legislativului. „Dacă nu ar exista Monarh și dacă puterea ar fi încredințată unui anumit număr de persoane luate din sânul corpului legislativ atunci nu mai exista liberate pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleiași persoane participând uneori și putând să participe mereu și la una și la cealaltă. Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi inițiativelor Corpului legislativ, acesta ar fi despotic deoarece atribuindu-și toata puterea pe care o poate dori, va anihila toate celelalte puteri”.2 Acest drept de veto asupra legislativului revenea, evident, monarhului, care era titularul puterii executive.
Pentru aceasta el a fost aspru criticat de J.J Rousseau care se pronunța clar pentru limitarea puterii monarhului, pentru îngrădirea absolutismului și despotismului în general.
Ulterior, principiul separației puterilor își regășește reflectarea, în maniere relativ, asemănătoare și în America de Nord, unde primele constitutii burgheze ale statelor Massachusenths, Maryland sau Virginia cuprind prevederi care se referă implicit sau explicit la acest principiu.
De altfel, începând din secolul al XVIII-lea la acest principiu este înscris la loc de frunte în mai toate Constituțiile statelor moderne apreciindu-se îndeobște ca aplicare în organizarea societății a unui astfel de principiu constituie o „regulă de artă politică”, un mod de „bună organizare a puterilor”.
[2] În epoca actuală, chiar dacă această teorie își mai păstrează forța sa de atracție rămânând o dogmă politica constituțională, totuși valoarea ei explicativă scade. Aceasta pentru că, oricât ar fi de frumoasă teoria, realitatea demonstreză că e mult mai bogată și complexă nelăsându-se înghiesuită în scheme teoretice preelaborate.
Astfel, separația puterilor are drept criteriu rolul organelor statului în raport cu legea: unele o edictează, altele o aplică, iar cea de-a treia categorie, rezolvă conflictele. Dar aceasta nu înseamnă nici independența puterilor nici controlul reciproc sau echilibrul lor, ci mai degraba un mod de repartizare a funcțiilor.
Faptului că acest principiu semnifică o interdicițe a cumului funcțiilor fundamentale în stat și nu o separație propriu-zisă a puterilor așa cum a fost ea concepută de Montesquieu i s-au adus argumente în doctrina de specialitate:1
- Puterea este individuală și aparține poporului. Deși nu se poate vorbi de „împărăția puterilor” , ci de repartizarea funcțiilor pe care le implică exercitarea puterii;
- Suveranitatea statului este indivizibilă. Dacă admitem că există mai multe „puteri independente și distincte”, ar trebui să admitem și posibilitatea constituirii unor „cote-părți egale” de suveranitate care ar urma să fie atribuite fiecărei puteri, ceea ce este inadmisibil.
- Delimitarea între puteri este convențională din momente ce însuși parlamentul „executa, aplica legea” (Ex: aplicarea constituției prin emiterea de legi ordinare) sau organele executive au la rândul lor activitate normativă; deși, s-ar putea vorbi de o „partajare a puterii de a reglementa”.
- Este de neconceput ca funcția să fie în echilibru cu funcția executivă pentru că este în afară de orice îndoiala că executarea legii este subordonată legifierii. Puterea care are poziție proeminentă fața de celelalte este cea legislativă, care constă în edicatarea unor reguli generale de drept, cărora li se conformează – pentru aplicare – puterea executivă, iar în caz de litigiu, puterea judecătorească.
[1] Aristotel, Politica, București, 1924.pag 241