Republica prezidențială are ca prototip organizarea și practica constituțională a Statelor Unite ale Americii în vot direct, și majoritatea statelor din America Latină. Caracteristica acestei forme de guvernământ este că, în principiu, cele două puteri (legislativă și executivă) posedă o legimitate practic egală în sensul că atât președintele republicii, ca exponent al executivului, cât și parlamentul, prin care se înfăptuiește puterea legislativă sunt aleși de către popor, prin vot universal.
Așa de exemplu, în U.S.A cetățenii fiecărui stat federativ desemnează un număr de electori (după apartenența lor la un anumit partid) care, ulterior, aleg președintele țării, dintre candidații propuși de partidele politice. Chiar dacă nu este o alegere directă, de popor, a președintelui, totuși se poate afirma, cu deplin temei, ca legimitatea alegerii președintelui este dată de votul popular pentru că electorii sunt aleși din rândul partidelor politice și ca urmare fiecare va vota în favoare canditatului propriului partid. Prin prisma acestui considerent, opțiunea electorilor exprimată în ședința solemnă la aproape două luni de la alegerea lor, are un caracter formal pentru ca, practic, fiecare elector va vota în favoarea candidaților partidului pe care îl reprezintă.
La acest procedeu, al alegerii indirecte s-a renunțat în majoritatea statelor americane unde s-a instituționalizat practica alegerii prin vot direct, în două tuturi de scrutin.
Vicepreședintele este ales odata cu președintele, iar mandatul lor este de 4 ani. Prevederile Constituției americane limitează la două numărul mandatelor pe care le poate avea președintele.
Legimitatea alegerii celor două organe direct de către popor le conferă puteri aproape egale. Practi, nici președintele nu poate dizolva Congresul dar nici Congresul nu poate să-l demită pe președinte.
Președintele țării este și șeful executivului, S.U.A. neavând un prim-ministru al guvernului. Miniștrii nu sunt aleși de parlament, dar confirmarea numirii lor de președinte necesita încuviințarea principalei Camere a Congresului – Senatul, care este dată în urma audierii și a cercetărilor întreprinse de către comisiile permanente ale acestei camere. Din acest motiv, Președintele recurge la numirea unor consilieri ai săi, pe diverse domenii de activitate care scăpa confirmării Senatului și care au adesea puteri mai întinse chiar de miniștri.
Deputații celor doua Camere ale Congresului sunt aleși prin vot universal, direct astfel, senatorii pe o perioada de 6 ani, iar membrii Camerei Reprezentanților pentru 2 ani, odata cu alegerile pentru Camera reînoindu-se și mandatul a o treime din senatori.
Atribuțiile președintelui sunt mai întinse în domeniul politicii externe, dar ,și aici senatul are posibilitatea să refuze ratificarea tratatelor internaționale încheiate de șeful executivului. Tot astfel, dreptul președintelui de a declara război nu se poate exercita fără aprobarea senatului. Cu toate acestea, în practica, prerogativele puterii executive și mai ales ale președintelui sunt incontestabile, exercitându-se în cele mai diverse domenii: numirea membrilor Curții Supreme, politica de apărare, exercițiul dreptului de amnistie și grațiere etc. Între acestea, un loc aparte îl reprezintă mesajele asupra stării ununii- adevărate programe legislative de perspectivă și dreptul de veto prezidențial, care este un eficient mijloc prin care președintele se poate opune intrării în vigoare a unei legi votate de parlament. El nu poate fi înlăturat decât în situația în care, la reluarea dezbaterii legii, cele două Camere ale Congresului o aprobă cu o majoritate calificată de 2/3.
Vicepreședintele are un rol mai puțin însemnat, el îndeplinind doar acele misiuni care îi sunt încredințate de președinte.
Parlamentul are ca atribuție esențială adoptarea legilor. De asemenea, el aprobă creditele necesare înfăptuirii politice economice precum și bugetul țării.
În S.U.A. inițiativa legislativă aparține membrilor Congresului, în practic, acesta nefiind decât o formalitate deoarece orice propuneri de lege făcute de deputați sunt încredințate spre examinare comisiilor permanente speciale pe domenii de activitate.
Ca organ de exercitare a puterii legislative, Parlamentul păstrează numeroase parghii de control asupra executivului. Printre acestea deosebit de puternice sunt comisiile speciale de anchetă care pot investiga și interoga orice persoană (inclusiv președintele țării) pentru a da lămuririle necesare într-o situație dată. Tot astfel, prin procedura gravă a legilor, îndepărtarea unor membri a executivului, inclusiv a președintelui.
Puterea judecătoreasca este înfăptuită de tribunale.
Un rol de seamă în justiția americană il are Curtea Suprema, compusă din 9, judecători inamovibili, numiți pe viață de președinte și confirmați de către Senat. Ea judeca constituționalitatea legilor și nu se subordonează nici Congresul și nici Parlamentelui. În cazuri grave, totuși judecătorii pot fi puși sub acuzare de către Senat, la fel ca oricare alți funcționari de stat.