Republica parlamentară reprezintă a doua categorie de regimuri politice
întemeiate de principiul separației puterilor în care organul învestit cu puterea legislativă se găsește într-o poziție proeminentă fața de celelalte autorități de stat, dar în care, în ciuda acestui fapt, totuși cele trei puteri se caracterizează printr-o separație atenuată, aspect care facilitează colaborarea dintre ele. Aici pot fi cuprinse marea majoritate a statelor moderne între care : Germania, Italia, Grecia, Canada, Israel, Turcia, Australia, Noua Zeeleandă. Trăsături asemănătoare ale exercitării celor trei puteri că la aceste republici paralamentare regăsim și la cele mai multe monarhii occidentale: Marea Britanie, Belgia, Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Spania și chiar Japonia.
În mod obișnuit, în aceste regimuri politice întâlnim guvernări întemeiate pe coaliții de partide și mai puțin guverne monocolore care pot oricând pierde încrederea în parlament, în condițiile în care în urma alegerilor nici un partid nu a obținut majoritatea absolută în alegeri.
Astfel, în unele state federate funcția legislativă se împarte între Parlamentul federal și adunările fiecărui stat din federatie, ca de exemplu în Australia și Canada. În aceste state funcția legislativă este organizată în așa fel, încât, în unele domenii, activitatea de legifiere aparține Parlamentului federal, în altele este de competența exclusivă a statului respectiv.
În țările în care puterea legislativă este exercitată de adunări bicamerale, funcția legislativă se împarte între Parlament, puterea executivă și diverse alte organe, dar și între cele doua camere. În numeroase state, funcția legislativă se împarte egal între cele doua camere, care trebuie să aprobe, fiecare în parte, proiectul. Astfel este situația și în România.
În alte parlamente bicamerale, există o cameră superioară și una inferioară, acestea având puteri inegale în materie legislativă. De exemplu, în Olanda, Camera superioară nu poate amenda un proiect votat în Camera inferioară sau în Norvegia, unde proiectele de legi sunt supuse dezbaterii mai întâi în Camera inferioară.
Prima fază a elaborării legilor o constituie inițiativa legislativă care reprezintă dreptul ce este conferit anumitor organe ale puterii legislative sau executive de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege în scopul analizării și adoptării lor.
În situația în care funcția legislativă se împarte în mod egal între cele doua camere, examinarea proiectului de lege începe la oricare din ele.
În alte țări, de exemplu Anglia, s-a încetățenit ca, în legătura cu anumite domenii, cum ar fii legile care privesc activitatea juridică, proiectele să fie examinate mai întâi în Camera Lorzilor. Oricum, în majoritatea statelor, guvernul are inițiativa legislativă dispunând de resurse tehnice și de redacatare superioare Parlamentului. Pentru ca un proiect de lege să fie adopatat, el este supus discuției adunărilor, după discutarea lui amănunțită în comisii permanente, de regulă specializate.
În general etapele prin care trece dezbaterea unei legi sunt:
- prezentarea raportului comisiei (care este de obicei completat de o expunere de motive din partea guvernului);
- discutarea legii, examinarea fiecărui articol și amendament în parte
votul asupra ansamblului legi;
În Japonia procedura adoptării legilor presupune o singură lectură a textelor. În alte state se întâlnește formula a două lecturi în care prima este o lectură și dezbaterea asupra principiilor generale, iar a doua este însă sistemul a trei lecturi. Prima lectură privește forma și prezentarea textului, precum și autorizarea exprimării lor.
În a doua fază sunt stabilite limitele esențiale ale proiectului înainte de a interveni vreo comisie, fiind permise doar amendamentele care se referă la respingerea în ansamblu a proiectului. Apoi sunt discuțiile în comisie urmate de discutarea rezultatelor din comisie de către Adunare. În această a două fază numită și a raportului, amendamentele pot fi votate separat. În cea de-a treia lectură se dezbate conținutul proiectului de lege. Procedura celor trei lecturi o întâlnim în țări ca: Marea Britanie, Danemarca, Germania etc.
Sunt unsă și țări care adoptă o procedură de urgență pentru anumite legi. Astfel, a fost suprimată faza studierii în comisii (Japonia) sau a fost accelerată (Spania sau Olanda).
Regimul parlamentar pe care il examinăm are un executiv compus din două organe: șeful statului și guvernul. În mod obișnuit, responsabil în fața parlamentului este numai guvernul.
Președintele republicii parlamentare este ales de către organul legislativ pe o perioadă de 5 ani (Grecia, Israel, Germania) sau 7 ani (Italia). În cazul Germaniei președintele este ales de o Adunare federală compusă din membrii Bundestagului și un număr de delegați aleși prin scrutin proporțional de către parlamentele landurilor ce fac parte din componența republicilor.
În cadrul republicii parlamentare, președintele poate emite acte obligatorii numai contrasemnate de un membru al guvernului, în cele mai multe situații primul – ministru.
Tot președintele stabileste data alegerilor, are funcțiuni de reprezentare , promulgă legile (dar nu are drept de veto), convoacă sesiunile organului legislativ, exercită drepturile de grațiere, acreditează și primește pe reprezentanții diplomației, hotărăște dizolvarea adunărilor cu avizul primului – ministru.
Prin intermediul guvernului se realizează o strânsă colaborare între executiv și legislativ.
Miniștii sunt responsabili în fata Parlamentului atât personal cât și colectiv.
Primul – ministru are o poziție deosebit de puternică atât în cazul guvernelor monocolore, cât și a celor de coaliție, prin înfâptuirea programului partidului de guvernâmânt sau al partidelor ce formeazâ coaliția.
În virtutea rolului său, el alcătuiește cabinetul, în care intră principalii miniștri care- i sunt colaboratori mai apropiați, menține legătura cu șeful statului controlând practic activitatea desfășurată de miniștri etc.
Așadar, primul – ministru conduce politica generală a țării, respectiv a guvernului și răspunde de realizarea ei mai ales în domeniile apărării, finanțelor și politicii externe.
O practică constituțională des folosită în tot mai multe state este aceea a legislației delegate constând în dreptul executivului de a edicta dispoziții cu forța de lege, în temeiul unei legi speciale, votată de parlament în acest scop.
În ceea ce privește puterea judecătorească, constituțiile țărilor de tip parlamentar consacră faptul că judecătorii sunt inamovibili, supunându-se numai constituției și legilor țării, împotriva voinței lor nu pot fi revocați, suspendați, mutați, pensionați înainte de expirarea duratei legale a funcției ce o îndeplinesc.
În multe state, au un rol deosebit în cadrul puterii judecătorești il au tribunalele constituționale.
În Spania, de exemplu, această instanță judecă cererile prin care cetățenii consideră neconstituționale unele prevederi legale, conflictele de competență între organele statului precum și cele dintre acestea și colectivitațile teritoriale. În Germania, tribunalul constituțional judecă apelurile la contestațiile priviind legalitatea alegerii deputaților, conflictele între organele constituționale ale federației, judecă înalții funcționari ai republicii și pe oricine abuzează de exercițiul libertății, presei, întrunirilor, a dreptului de asociere și a altor drepturi politice.
Tot astfel, Curtea Constituționala Italiană judecă conflictele între organele statului și cele ale regiunilor, pe înalții funcționari ai statului precum și admisibilitatea referendumurilor abrogative pornite din inițiativa populară.