În mod obişnuit, în această accepţiune, a administra înseamnă a înfăptui o activitate specifică, care presupune a asigura condiţiile prielnice desfăşurării diverselor procese social-economice. În acest sens, guvernarea înseamnă administrarea realizată de către Guvern, alcătuind o activitate publică de administraţie, care se concretizează prin lucrări, decizii, acţiuni în serviciul (interesul) ţării, al statului respectiv.
În statele democrate funcţionează principiul separaţiei puterilor (legislativă, executivă, judecătorească), având la bază conţinutul specific al activităţilor desfăşurate sau funcţiunilor îndeplinite. În acest context, funcţiunea executivă (administraţia) realizată prin instituţiile administrative, este subordonată legislativului şi colaborează cu acesta. Astfel, activitatea specifică administraţiei publice constă, în principiu, în asigurarea condiţiilor şi punerea în aplicare a deciziilor (actelor normative) adoptate de puterea legiuitoare.
În mod firesc, nu este posibilă separarea sau delimitarea guvernării de administraţia statului, ale cărei misiuni sunt stabilite de puterea politică. Numai în cazul unor deficienţe de funcţionare ale organelor sau instituţiilor publice, administraţia de stat tinde să guverneze prin ea însăşi; “guvernarea birourilor administrative” sau “tehnocraţia” în administraţia publică semni-fică existenţa unei crize a societăţii respective.
În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării, adică administraţia ca activitate, constă dintr-o acţiune chibzuită, raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, în scopul obţinerii unor rezultate utile maxime, cu eforturi minime. Admi-nistraţia statului ca activitate concretă, reprezintă, deci, acţiunea prin care autorităţile publice se preocupă în a asigura satisfacerea cerinţelor de interes general (public) , utilizând în caz de necesitate prerogativele (atribuţiile) de putere publică.
Din punct de vedere juridic, administraţia se defineşte ca ansamblul resurselor umane şi materiale, care sub autoritatea Guvernului, are misiunea de a asigura executarea legilor şi de a le aplica, la cazurile concrete şi la cerinţele vieţii sociale. Această din urmă definiţie confirmă poziţia subordonată a administraţiei faţă de lege, ea, deţinând, totodată, prerogative de putere publică care îi permit să se impună voinţei individului (particularilor). Administraţia, însă, nu se confundă cu statul însuşi. Misiunile administraţiei nu sunt niciodată primare, ci secundare; ele constau în a îndeplini sarcinile pe care organele fundamentale ale statului i le încredinţează.
Conţinutul administraţiei publice, ca activitate concretă, trebuie inves-tigat în complexitatea cerinţelor vieţii social-economice, având menirea să satisfacă, raţional şi eficient, exigenţele din ce în ce mai mari ale cetăţenilor. Progresul ştiinţific şi tehnic impune necontenite îmbunătăţiri în desfăşurarea activităţilor specifice, respectiv în structura administraţiei, prin utilizarea unor tehnici şi metode moderne.
În societatea contemporană, administraţia nu mai poate soluţiona problemele din sfera sa, călăuzindu-se după precedente, bazându-se numai pe sisteme empirice; ea trebuie să fie dinamică, creatoare şi să realizeze operativ obiectivele urmărite. Acest conţinut a devenit mult mai complex, deoarece, în accepţiunea actuală, a administra implică mai întâi a prevedea, apoi a organiza, a conduce sau a coordona, precum şi a controla.
Ca urmare, este necesară punerea pe baze ştiinţifice a procesului complex al administraţiei, îmbunătăţirea conţinutului şi structurii acesteia, pentru a corespunde diverselor probleme ce reclamă o rezolvare promptă şi eficientă. Acest proces de administrare trebuie să răspundă exigenţelor mereu sporite ale oamenilor, favorizând reducerea costului diverselor activi-tăţi şi rămânând în permanenţă sub controlul opiniei publice.
Un domeniu de interes al administraţiei, ca activitate, constă în crearea cadrului organizatoric necesar producţiei bunurilor materiale şi spirituale ale societăţii, care influenţează rezultatele obţinute şi în sectorul privat. Producţia, în genere, nu este posibilă fără organizarea ei adecvată, iar prosperitatea societăţii însăşi, reflectată de calitatea vieţii zilnice a oameni-lor, este dependentă în bună parte de produsul creat.
Chiar în domeniul funcţiunilor legiuitoare şi judecătoreşti ale statului, pentru exercitarea competenţelor specifice, stabilite de legi, este necesar să se asigure o activitate judicioasă de administrare.
Aşadar, activitatea de administrare se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale. Se poate afirma că în societatea modernă, nu există persoană care nu a luat contact cu administraţia, în general, şi cu cea publică, în special, şi nu a resimţit, direct sau indirect, binefacerile sau exagerările ei (prin supradimensionarea birocraţiei şi a formalismului). De aceea, oamenii doresc ca administraţia publică să funcţioneze pe baze raţionale, ştiinţifice, astfel încât să servească eficient interesele generale, iar în relaţiile cu publicul, să soluţioneze în cel mai scurt timp, cererile acestuia. Pe un plan mai larg, îmbunătăţirea continuă a activităţii din sfera administraţiei, ca şi reducerea aparatului administrativ până la limita strictului necesar, constituie premise ale progresului social, în toată complexitatea sa.