Aşa cum apreciază profesorul Ioan Muraru în lucrarea Drept constituţional şi instituţii publice (1997), Statutul lui Cuza a reprezentat prima constituţie a României. Statutul recunoaşte principiile descentralizării ca ca principii de organizare a statului Român. Legea comunală (1864) şi Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene (1b64) sunt primele acte normative ce reglementează organizarea administraţiei locale din această perioadă. Potrivit acestor legi, comunele şi judeţele erau declarate circumscripţii teritorial-administrative, investite cu personalitate juridică, având atribuţii cu caracter patrimonial şi de putere publică. Comunele (rurale şi urbane) erau conduse de un consiliu comunal şi de primar, ambele organe alese de locuitorii comunei (primarul era executor al deciziilor consiliului comunal). Judeţele erau conduse de un consiliu, având în frunte un prezident, ales dintre membrii săi.
Astfel, judeţele şi comunele erau administrate de consilii alese şi reprezentau interesele locale ale colectivităţilor respective. La nivel de judeţ erau numiţi – de către autoritatea centrală – un prefect (şi subprefecţi). Prefectul era comisar al guvernului şi executor al deciziilor consiliului judeţean.
Această a doua perioadă s-a caracterizat printr-o autonomie oarecum limitată a autorităţilor locale, fapt ce reiese şi din cele două legi menţionate:
- prefectul era numit în fruntea Consiliului judeţean;
- membrii Consiliului judeţean erau aleşi;
- primarii comunelor rurale erau aleşi şi confirmaţi în funcţie;
- primarii comunelor urbane erau numiţi.
Majoritatea actelor acestor autorităţi locale trebuiau să fie aprobate de autoritatea tutelară (în cazul comunelor) sau de tutela administrativă (în cazul judeţelor). Tot ca particularitate apare şi faptul că durata mandatului primarilor era destul de redusă (2 ani) ceea ce nu permitea asigurarea continuităţii în activitatea administrativă.
În opinia multor autori, această perioadă istorică este considerată perioada în care s-au pus bazele organizării administrative moderne. Legile administrative din 1864, cu toate modificările ulterioare, au reprezentat scheletul pe care se va aşeza întreaga organizare ulterioară a administraţiei locale a statului modern.[1]
[1] Apostol, Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 24