Constituţia de la 1866 reglemetează modul de organizare al administraţiei publice locale şi a instituţiilor judeţene şi comunale (întăreşte principiul descentralizării administraţiei şi cel al autonomiei locale). Teritoriul României era împărţit în judeţe, plăşi (circumscripţie administrativ-teritorială intermediară între judeţ şi comună) şi comune. Dintre cele trei unităţi administrativ-teritoriale doar judeţul şi comuna aveau personalitate juridică. Administrarea intereselor judeţene şi comunale se realiza prin consiliile judeţene şi comunale, iar legile ce reglementau funcţionarea acestor instituţii trebuia să aibă la bază descentralizarea administrativă şi independenţa comunală. Dar, tot prin Constituţie, erau definite şi limitele acestei autonomii locale în sensul că se impunea intervenţia autorităţilor tutelare în ceea ce priveşte impozitele stabilite de consiliile judeţene şi comunale (pentru aceasta era necesară confirmarea din partea puterii legiuitoare şi întărirea Domnului).
La nivel comunal activau consiliul comunal şi primarul, iar la nivel de judeţ organele administraţiei publice locale consiliul judeţean şi prefectul.
Pentru a caracteriza această a treia perioadă, considerăm relevantă opinia profesorului Paul Negulescu[1], care afirma: instituţiile judeţene şi comunale exercitau atribuţii de putere politică în vederea soluţionării şi satisfacerii intereselor locale, prin investire constituţională, însă în limitele stabilite de lege şi subordonate statului.
[1] Negulescu, Paul, Constituţia României în “Enciclopedia României”, p. 185