După primul război mondial, odată cu reîntregirea teritoriilor româneşti, s-a pus problema armonizării legislaţiei tutror provinciilor care cunoscuseră regimuri cu totul deosebite. Legea din 24 iunie 1925 a fost prima lege a României Mari care a realizat unificarea administrativă prin extinderea legislaţiei vechiului regat şi în provinciile alipite. În anul 1929 a fost elaborată o reformă administrativă , care a urmărit o mai mare descentralizare administrativă.
Constituţia de la 1932 proclamă aceleaşi principii pentru organizarea administraţiei locale ca şi Constituţia de la 1866, dar precizează şi obligativitatea ca legile aferente administraţiei publice locale să aibă la bază descentralizarea.
Teritoriul României era împărţit în judeţe şi comune cu atribuţii specifice intereselor locale. S-a admis existenţa unor interese judeţene şi comunale distincte într-o anumită măsură de interesele generale ale ţării, fapt pentru care li s-au atribuit consiliilor locale calitatea de a reprezenta aceste drepturi. Organele judeţelor şi comunelor – în calitate de persoane morale de drept public – aveau drept de organizare şi reglementare; aceste organe erau pluripersonale- alcătuite din membri aleşi de către cetăţeni prin vot universal, egal, secret, direct, obligatoriu şi cu reprezentarea minorităţii.
Textele constituţionale referitoare la administraţia publică locală stabilesc principiile de bază:
- judeţele şi comunele au o sferă de atribuţii ce cuprinde interesele locale, asupra cărora organele lor au un drept de reglmentare şi de organizare;
- organele de decizie ale circimscripţiei administrative (în calitatea lor de persoane morale de drept public) sunt pluripersonale, alcătuite din membri aleşi de către cetăţenii din localitate prin vot universal, egal, secret, direct, obligatoriu şi cu reprezentarea minorităţii;
- instituţiile judeţene şi comunale sunt organizate prin legi ce au la bază descentralizarea administrativă;
- judeţele şi comunele au dreptul să stabilească impozite (până la nivelul unei limite maxime definite de legiuitorul ordinar);
- legiuitorul constituant a admis că există interese judeţene şi comunale distincte într-o anumită măsură de interesele generale ale ţării (reprezentarea acestor interese era atribuită consiliilor locale)
În spiritul Constituţiei de la 1932 apar şi alte acte normative ce reglementează judeţul ca unitate teritorială de bază a colectivităţilor locale, dotată cu personalitate juridică, ca zonă teritorială pentru serviciile descentralizate ale unor ministere. Această dublă calitate a judeţului se regăseşte şi în prezent în administraţia publică locală.
Primul act normativ ce a prevăzut o reală descentralizare administrativă a fost Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929, care stabilea că administraţia locală este încredinţată cetăţenilor înşişi sau reprezentanţilor lor aleşi. În opinia unor autori[1] această lege a fost considerată o utopie deoarece asigura:
- separarea netă a intereselor şi titularii cărora le reveneau aceste interese (prefectul pentru interesele generale şi preşedintele delegaţiei judeţene pentru interesele locale);
- dizolvarea consiliilor judeţene putea fi cerută de către autorităţile abilitate numai în faţa organelor jurisdicţionale şi numai în cazuri limitative prevăzute de lege;
- tutela administrativă jurisdicţională.
Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929 a fos abrogată odată cu apariţia Legii administraţiei din 1936, care a întărit centralismul şi regimul de guvernare prin funcţionari, ca reprezentanţi ai puterii centrale în administraţia locală. Primul funcţionar local era prefectul judeţului, funcţionar politic, care era reprezentantul guvernului în teritoriu şi şeful administraţiei judeţene (avea dreptul să controleze tote serviciile publice din judeţ). Pe lângă prefect se stabilea funcţionarea unui consiliu de prefectură (compus din şefii autorităţilor din judeţ) care avea rolul de a informa prefectul cu privire la întreaga activitate a judeţului (având rol organ consultativ pentru exercitarea atribuţiilor prefectului).
Constituţia din 1938 vine să limiteze descentralizarea şi că reducă autonomia locală, iar organizarea instituţiilor locale pierde caracterul constituţional, trecând în seama legiuitorului ordinar. Desconcentrarea administrativă s-a realizat prin organe (rezidentul regal, prefectul, pretorul şi notarul) instituite în circumscripţii administrative de control (ţinutul, judeţul, plasa şi comuna).
În fruntea comunei se afla un organ de dispoziţie numit pe 6 ani de prefectul judeţului sau de rezidentul regal, ca şef al administraţiei comunale şi preşedinte al consiliului comunal. Ţinuturile erau conduse de către un rezident regal şi de un consiliu ţinutal. Rezidentul era numit de către guvern (pentru 6 ani) la propunerea ministrului de interne şi era reprezentantul guvernului în ţinut. Consiliul ţinutal era format din membri aleşi (de consiliile comunale şi de camerele profesionale –agricolă, de comerţ, industrie şi muncă) şi membri de drept care erau desemnaţi de către Ministerul de Interne dintre şefii instituţiilor locale). Atribuţiile consiliului ţinutal erau: înfiinţarea veniturilor locale revăzute prin lege, votarea bugetului şi aprobarea conturilor anuale de gestiune şi gestionarea împrumuturilor.
În spiritul noului act normativ se impunea depolitizarea administraţiei în sensul că aceasta trebuia să fie condusă doar de funcţionari de carieră, pregătiţi special pentru misiunea administrativă. Pentru funcţionarii din administraţia publică locală se impunea o ierarhie pe grade şi clase, stabilindu-se totodată şi condiţiile de recrutare şi avansare în funcţie.
[1] Alexianu, George, Curs de drept constituţional, Editura Casei Şcoalelor, 1930