Caracteristic republicilor din această categorie (Portugalia, Finlanda, Austria, Irlanda, dar mai ales Franța) este faptul că au trăsături comune atat cu republici parlamentare cât și cu republici prezidențiale, preponderente fiind cele din urmă.
Astfel, președintele este ales direct prin vot direct de Corpul electoral în doua tururi de scrutin (Franța, Portugalia, Austria, Irlanda). Finlanda are din acest punct de vedere un sistem asemănător celui nord – american, președintele fiind ales de 300 electori, aleși de popor.
În majoritatea țărilor din această categorie, președintele are puteri întinse, uneori, ca în cazul Franței, chiar mai mari decat cel al unei republici prezidențiale.
Așa, de exemplu, președintele poate apela la referendum, își poate asuma puteri excepționale etc.
Pe de altă parte, asemănător republicii paralamentare, miniștrii sunt responsabili în fața parlamentului care îi poate determina să demisioneze prin intermediul votului de neîncredere.
La rândul său, președintele poate dizolva parlamentul.
În Finlanda, președintele are inițiativă legislativă, dar proiectele de legi sunt elaborate de guvern. De asemenea, președintele își poate manifesta dreptul de veto la promulgarea unei legi, care ar putea fi rediscutată și adoptată numai în urma unor alegeri când Camera o adoptă fără modificări, cu majoritatea voturilor exprimate. În mod asemănător, președinții Franței și Portugaliei pot solicita parlamentului o nouă examinare a unei legi primite spre promulgare, dar dacă rediscutând-o, parlamentul votează din nou textul inițial președintele nu se mai poate opune.
Totuși, Constituția portugheză prevede că, în anumite domenii (apărare, politica externă, operațiuni electorale, stabilirea limitelor dintre tipurile de proprietate etc.), parlamentul trebuie să voteze legea cu majoritate de 2/3 pentru ca ea să poata fi înaintată din nou spre promulgare, președintelui.
Președinții Franței și Finlandei sunt aleși pe 6 ani, cel al Portugaliei pe 5 ani, iar în Franța pe un mandat se 7 ani.
În Franța, Austria și Portugalia președintele Republicii numește și revocă primul – ministru.
Președintele Austriei nu poate recurge la referendum decât cu asentimentul adunării genarale, iar cel al Finlandei poate emite ordonanțe cu caracter administrativ.
Deci, față de presedintele republicii parlamentare, rolul și funcțiile președintelui în republica prezidențială îi conferă o pozitie superioară în raporturile sale cu guvernul.
Excepție de la această regulă o constituie Austria, unde rolul președintelui este mai atenuat, pentru că liderul activității executive este și cancelar (prim - ministru) și totodată șeful partidului majoritar în parlament.
În ce privește raporturile cu puterea executivă, trebuie arătat că unele acte ale președintelui necesită contrasemnarea de către primul – ministru sau ministrul de resort. Altele sunt exceptate de la această obligație dând și mai multă autonomie funcției prezidențiale, numirea membrilor guvernului la propunerea primului – ministru, consultarea poprului pentru referendum, mesajul în fața parlamentului, exercitarea unor drepturi excepționale în anumite situații etc.
Președintele republicii este șeful armatei și prezidează diverse organisme militare superioare.
Guvernul, în frunte cu primul – ministru răspunde de activitatea de executare a legilor.
În Franța, el poate convoca parlametul în sesiuni extraordinare și este titular al dreptului de inițiatvă. În Finlanda primul – ministru are, de asemenea, atribuții însemnate: înlocuiește pe președintele ,țării când acesta nu-și poate îndeplini funcțiile, pregătește elaborarea bugetului, ia măsuri pentru înzestrarea și mobilizarea armatei, numește anumite categorii de funcționari etc.
Puterea legislativă aparține parlametului care este bicameral în Franța, Irlanda, Austria si unicameral in Finlanda și Portugalia.
În Franța, camera inferioară a parlamentului – Adunarea Nationala este aleasă pentru 5 ani, iar senatorii au un mandat de 9 ani, camera reprezentanților din Finlanda și camera inferioară din Austria sunt alese pe 4 ani ca și Adunarea republicii portugheze, iar cele doua adunări din Irlanda pentru o perioada de 5 ani. Parlamentul ratifică tratatele internaționale încheiate de seful statului, declară război, dezbate moțiunile de cenzură, alege membrii înaltei curți de justitie etc.
Așa cum am arătat în practica constituțională franceză întâlnim o proeminentă clara a executivului asupra legisltivului. Astfel, guvernul decide practic dacă și când orice proiect de lege se va discuta în parlament. El poate emite, de asemenea, acte normative în orice domenii care exced sferei legislativului (enumerate limitativ în constituția franceză).
Este adevărat că pentru exercitarea controlului executivului, parlamentul are la îndemână comisiile parlamentare de anchetă, dar în practică, acestea sunt rar folosite, utilizarea lor fiind supusă unor norme prohibitive. Mai des folosită este metoda întrebărilor adresate membrilor guvernului de către deputați în ședinte speciale.
Cea de-a treia putere în stat sunt tribunalele constituționale.
Cel al Franței are competență largă în materie de contencios electoral, conflicte între puterile politice la nivel național și între acestea și cele de nivel local precum și în problema constituționalității legilor. Numărul judecătorilor este de 9 și sunt numiți în mod egal de preșeintele republicii și cei ai camerelor exercitându-și mandatul pe o perioada de 9 ani.
Tribunalul constituțional portughez și Curtea Constituționala austriacă îndeplinesc atribuții asemănătoare, ambele fiind competente și în litigii de natură administrativă.
Potrivit Constituției franceze, președintele republicii este garantul independenței autorității judiciare, iar magistrații sunt inamovibili.
Consiliul superior al magistraturii este condus tot de președintele țării și are atribuții însemnate legate de numirea și sancționarea magistratilor.