Retragerea aureliană dincolo de Dunăre (anii 271-275) s-a făcut prin înţelegere cu primul dintre popoarele migratoare – geţii – astfel încât aceştia devin aliaţi ai imperiului roman. În lipsa administraţiei de ocupaţie, au căpătat o importanţă tot mai mare vechile obşti săteşti. În măsura consolidării lor sub forma unor uniuni (sau confederaţii) ce cuprindeau 12-15 obşti săteşti dintr-o anumită zonă (conduse de un mare sfat – cu comptenţa de unire a eforturilor productive, de rezolvare a a litigiilor dintre obştile componente şi de apărare a satelor), s-au creat premisele organizării statelor de tip feudal – cnezatele şi voievodatele (atestate abia în secolul al X-lea).
Împreună cu formaţiunile statale numite ţări (ex.: Ţara Oaşului, Ţara Bârladului, Ţara Bolohovenilor) cnezatele şi voievodatele domină forma de organizare statal-administrativă din se. al. X-lea până în sec. al XIV-lea, când procesul formării Ţării Române devine un fapt istoric.
Procesul îndelungat al formării Ţărilor Române ca state feudale de sine stătătoare (determinat în bună măsură de cele trei valuri ale migraţiei popoarelor barbare: sc. III-VI; VI-X; X-XIII) evidenţiază multiple aspecte ale organizării statal-administrative în toate teritoriile locuite de români.
Aceste aspecte, împreună cu autonomia administrativă menţinută fără întrerupere – conturează ceea ce avea să se producă la 1541 – transformarea voievodatului Transilvaniei în principat autonom, condus de un principe, după legi proprii (dar aflat în situaţia de vastal faţă de Imperiul Otoman).