Ţările Române s-au manifestat ca state feudale, conduse de voievozi (precum: Menumorut, Gelu şi Glad, Basarab I şi Bogdan I, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir). Voievozii (domnii) s-au condus după principii romanice (ei se considerau reprezentanţi ai intereselor statului; nu au confundat patrimoniul statului cu patrimoniul personal şi nu au considerat puterea ca un bun particular). Domnul era cel ce organiza administraţia şi serviciile publice, ca şi legea şi distribuirea justiţiei (nu exista ideea separaţiei puterilor în stat). Voievozii/domnii au avut două organe ajutătoare în îndeplinirea atribuţiilor sale: corpuri consultative pentru luarea hotărârilor şi agenţi de execuţie a hotărârilor luate
Cele trei ţări româneşti (prin organizarea lor iniţială: sec. XII – Transilvania, sec. XIV – Ţara Românească şi Moldova) pun în evidenţă unele aspecte politico-statale şi de administraţie de tipul monarhiei feudale centralizate.
După 1691, Transilvania trece sub suzeranitate habsburgică. Din 1711 (respectiv 1716) Moldova şi Ţara Românească intră în perioada domiilor fanariote care vor dura până în 1882, iar din 1828 vor fi trecute sub protectoratul Rusiei şi reorganizate pe baza Regulamentelor Organice.
Ca organe centrale (în perioada fără absolutism), Ţara Românească şi Moldova au avut:
- Domnul (voievodul),
- Soborul (Marele Sobor, Sfatul de obşte, Adunarea obştească) sau Marea adunare a ţării (ca organ reprezentativ cu atribuţii privind alegerea domnului şi judiciare):
- Sfatul domnesc – cu care domnul se sfătuia în probleme de cârmuire;
- Dregătoria (vornicul, logofătul, vistierul, spătarul, stolnicul, paharnicul, postelnicul, comisul – toţi având un anumit grad de subordonare între dânşii şi faţă de domn).
Odată ce absolutismul s-a amplificat, domnul concentra aproape toată puterea centrală, Divanul căpătând un caracter mai mult formal, iar Sfatul domnesc rezolva (împreună cu domnul) problemele vieţii politice, administrative şi judecătoreşti.
În viaţa statal administrativă din perioada premergătoare formării statului naţional unitar român, un loc aparte ocupă concepţiile lui Neagoe Basarab (ex.: guvernarea pe baza principiilor morale, organizarea administrativă centrată pe servirea oamenilor, pregătirea temeinică a celor ce urmau să servească ţara).
Regulamentul organic intrat în vigoare în Moldova (în ianuarie 1832) şi în Muntenia (în iulie 1831) nu a schimbat administraţia centrală. În regulament găsim geneza guvernului şi a ministerelor. Guvernul era denumit sfat administrativ, compus din marele vornic, marele vistier şi secretarul statului; se întâlnea de două ori pe săptămână şi analiza proiecte de legi. Acesta era sfatul administrativ ordinar; pentru rezolvarea problemelor de mai mare importanţă sub conducerea domnului era convocat sfatul administrativ extraordinar.