Domnia lui Al. I. Cuza, deşi de scurtă durată, a însemnat mult pentru începutul fiinţării statului naţional român. Măsurile sale reformatoare, legile progresiste – Statutul lui Cuza (Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din mai 1864) care înlocuia sistemul unicameral cu sistemul bicameral – i-au permis domnitorului să obţină recunoaşterea internaţională a Statului naţional unitar român.
Administraţia publică centrală era reprezentată de guvern (termenii guvern şi prim-ministru s-au folosit pentru prima dată în Statutul dezvoltăror al Convenţiei de la Paris; funcţia de prim-ministru a fost ocupată pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu). Acelaşi act normativ (considerat prima Constituţie a României) prevedea că puterile publice erau exercitate colectiv de Domn, Adunarea ponderatoare şi cea electivă, care constituiau adunările legiuitoare.
După aducerea lui Carol I în fruntea ţării şi promulgarea Constituţiei (1 iulie 1866), statul român cunoaşte două momente esenţiale:
- cucerirea independenţei depline (10 mai 1877);
- actul unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei (acţiune finalizată la 1 decembrie 1918).
Perioada 1859-1918 a evidenţiat România ca stat de tip burghez având forma de monarhie constituţional-parlamentară (la 14 martie 1881 România devine Regat). În aceeaşi perioadă, Transilvania cunoaşte dualismul austroungar, Bucovina luptă săşi menţină autonomia ca ducat al aceluiaşi imperiu, Basarabia luptă spre constituţionalitate şi autonomie, iar Dobrogea revine la patria mumă. Numitorul comun al acestor acţiuni se conturează în jurul ideii de unire cu ţara.