În funcţie de diferitele filozofii de abordare a scopului şi întinderii sferii serviciilor publice şi a funcţiei publice, s-au cristalizat în decursul timpului mai multe concepţii asupra rolului funcţionarului public, precum şi asupra pregătirii profesionale pe care acesta trebuie să o aibă. Administraţia publică are o istorie care se confundă cu evoluţia formelor de guvernământ deoarece unele forme au apărut cu primele sisteme de conducere ale societăţii. În Europa imperiile au fost administrate, controlate, dintr-un centru prin reguli şi proceduri. Dezvoltarea elementelor statului modern în Evul Mediu s-a făcut concomitent cu apariţia structurilor birocratice.
Formele timpurii ale funcţiei publice în administraţie erau personalizate, bazate pe loialitate faţă de o persoană (regele, un nobil sau mai târziu, politicienii care erau la putere) în loc să fie dominate de principiu impersonalităţii, în virtutea căreia activitatea administraţiei se baza pe legalitate şi pe loialitatea faţa de stat. În aceste condiţii clientelismul, nepotismul şi cumpărarea posturilor într-o funcţie publică era o politică comună, foarte cunoscută.
În Franţa, definirea funcţiei publice este exprimată prin două elemente caracteristice: permanenţa funcţiei şi integrarea într-o ierarhie administrativă. În sistemul german al funcţiei publice se resimte forţa tradiţiei şi mutaţiile intervenite în administraţia publică de-a lungul timpului. Constituţia Germaniei (art. 35, alin. 5) obligă legiuitorul să reglementeze dreptul funcţiei publice ţinând cont de principiile tradiţionale ale funcţionariatului.
În unele ţări din Asia dispoziţiile constituţionale în materie de funcţie publică reglementează: principiul supunerii şi responsabilităţii funcţionarilor statului în faţa poporului; legalitatea funcţiei publice prevăzând că atât statutul funcţionarilor cât şi imparţialitatea lor politică sunt reglementate prin lege. Constatăm că legea fundamentală din aceste ţări concepe funcţia publică într-un mod care exclude influenţa politicului. În Japonia, de exemplu, Constituţia prevede că regimul funcţiei publice, în acest stat, rezervă, ca titularul să aibă dreptul de-a fi numit şi revocat doar de către popor.
Reformele din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, precum şi sistemul existent de la jumătatea secolului al XIX-lea în Prusia au condus la un model consistent care a fost adoptat în majoritatea ţărilor europene în prima parte a secolului al XX-lea. Modelul consta în numirea în funcţii publice a unui profesionist, recrutat şi numit pe baza de merit, neutru din punct de vedere politic, care va rămâne în funcţie indiferent de schimbările intervenite la guvernare.
În Constituţia Statelor Unite ale Americii nu se regăsesc dispoziţii în materia funcţiei publice; aceasta reglementează doar norme cu caracter general, care pot fi luate în discuţie într-o formă implicită şi la această materie sau în ceea ce priveşte regimul anumitor funcţii (funcţii politice, elective sau orice altă funcţie civilă sau militară în serviciul S.U.A sau al unui stat al acestora).
În America a fost practicat iniţial un sistem prin care funcţiile publice erau transformate în mobil al luptelor electorale. Ideea de bază era ca funcţionarii să nu ocupe o funcţie decât pentru o scurtă perioadă, ei urmând soarta partidului lor. În acest caz, funcţia publică federală este şi a fost tot timpul un serviciu într-un regim liberal.
În S.U.A, funcţiile publice sunt clasificate în servicii şi grade: serviciul profesional şi ştiinţific, care cuprinde nouă grade; serviciul personal cuprinde opt grade; seviciul clerical administrativ şi financiar care cuprinde zece grade; serviciul de gardă cuprinde zece grade şi serviciul mecanic care cuprinde patru grade. Nu există o reţea specială pentru formarea funcţionarilor publici cu excepţia şcolilor militare şi navale. Dar în universităţile americane a fost introdusă pregătirea în materie de administraţie, orientată spre funcţile publice dar şi spre administraţia particulară.
După cel de-al doilea război mondial, odată cu extinderea rolului statului şi cu înmulţirea serviciilor pe care acesta îl face cetăţenilor, sarcinile administraţiei şi a celor care deţin funcţii publice au crescut în mărime şi complexitate. Recrutarea funcţionarilor publici nu a mai fost la voia întâmplării. S-a organizat astfel un sistem, mai întâi de formare, apoi de perfecţionare a funcţionarilor acestor servicii publice.
Francezii şi nord americanii au fost primii care au impus ca persoanele ce vor candida în funcţii administrative trebuie să fie absolvenţi ale unor şcoli de înaltă pregătire cum ar fi Ecole Nationale d‘Administration (în Franţa) şi Şcoala Superioară de Administraţie Publică (Harvard-America).
Dorinţa britanicilor de-a se mândri cu rezultate comparabile celor din S.U.A în domeniul ştiinţei administraţiei n-a putut face abstracţie de problema pregătirii profesionale a celor ce ocupă funcţii publice. Astfel, s-a creat cea mai renumită şcoală de administraţie din această ţară – Colegiul Serviciilor Civile.
În ţări ca Spania, Italia, Luxemburg se observă puternice influenţe ale modelului francez, iar în Irlanda, Grecia, Belgia, ale celui britanic, dar există şi sisteme proprii tradiţionale de recrutare ale celor care ocupă funcţii publice, cum ar fi cel din Germania, unde se practică o soluţie liberă pe mai multe etape, însă majoritatea candidaţilor au studii juridice.
Gestiune resurselor umane şi a funcţiilor publice, în general, este organizată şi realizată, în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice, de către un compartimnet specializat în domeniu, care colaborează cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
Începând cu secolul al XX-lea, cu unele dificultăţi, sistemul de merit începe să se generalizeze, marcând victoria sistemului şi consacră neutralitatea, în ansamblu, a funcţiilor publice, excepţie făcând înaltele funcţii, adică demnităţile publice care nu pot fi detaşate de influenţa politicului.
În contemporaneitate, funcţionarul public este tratat ca un cetăţean obişnuit, faţă de care toţi ceilalţi sunt absolut egali. Concepţia americană despre funcţia publică demonstrează că aspiraţiile de egalitate care caracterizează societatea americană în ansamblul său sunt fundamentate, iar pentru americani, este imposibil de tolerat, că unii dintre ei, şi anume cei care îndeplinesc o funcţie publică, ar putea avea un regim privilegiat.