Până în secolul al XIX-lea, în organizarea de stat a Romaniei nu se poate vorbi de aplicarea principiului separației puterilor în stat. Astfel, în întrega epocă feudală, ca în multe alte țări ale lumii, și în România, exercitarea funcțiilor statului era concentrată în mâna unui singur organ – Domnul – care exercita direct sau prin delegație toate funcțiile statului.
Începând însă cu regulamentele organice și în perioada următoare Revoluției de la 1848, treptat, exercitarea puterilor este încredințată unor organe speciale și separate. Astfel, prin Rgulamentele Organice s-a creat „Obicinuita Obștească Adunare”, parlament unicameral care-l alege pe domn, reprezentant al puterii executive.
Prin Regulamentele Organice care au fost adoptate în 1830 de către Adunările Obștești ale celor două Țări Românești s-a încercat, și partial s-a reușit, o limitare a puterilor domnului. De asemenea, tot în parte, s-a înlocuit sistemul organizării feudale, stabilindu-se o organizare statală dupa modelul Constituțiilor burgheze. Deși, în Regulamentele Organice nu apare nici o dispoziție referitoare la drepturile și libertățile fundamentale cetățenești, totusi s-au prevăzut reglementări referitoare la alegerea domnului și limitarea puterilor acestuia, reglementări referitoare la Adunarea Obștească, organizarea administrativă și judecătorească.
Principalele autorități statale erau:
-Domnul, care era ales de Adunarea Obștească Extraordinară compusă în majoritate din boieri, dar și din reprezentanți ai orașelor, țăranii nefiind reprezentați. Regulamentele consacrau domnia electivă și viagera. În caz de încetare a domniei sau de vacanță a ei, se instituia Vremelnica Ocârmuire, care era compusa din trei membri (caimacani), desemnați dintre dregătorii importanți ai țării.
Domnul nu mai avea dreptul de a mai judeca, iar visteria țării era acum separată de cămara domnească. El era competent să numească și să revoce funcționarii, acordă și revocă titluri de noblețe, grația și comuta pedepsele și avea inițiativa propunerii legilor în fața Adunării Obștești.
-Obicinuita Obștească Adunare executa dreptul de legiferare împreună cu domnul. Avea un mandat de 5 ani și lucra în sesiuni ordinare convocate de domn. Ea vota bugetul de venituri și cheltuieli ale statului, controla exercitarea bugetului, administrația, dar nu avea dreptul de jurisdicție, aceasta aparținând numai instanțelor judecătorești.
-Sfatul administrativ sau ordinar era compus din ministrul de interne, marele postelnic și ministrul finanțelor și conducea administrația și elabora proiecte de legi care, după aprobarea dată de domn erau supuse dezbaterii Adunării Obștești.
-Ministrele sunt înființate pentru prima dată de Regulamentele Organice. De asemenea tot pentru întâia oara funcționarii publici devin salariați ai statului primind leafa stabilită de domn și Adunarea Obștească.
-Instanțele judecătorești funcționau conform principiului „despărțirii puterilor cârmuitoare și judecătorească”.
Așadar, cu tot caracterul limitat al reformelor, Regulamentele Organice au constituit un pas important în procesul complex de creare a statului român modern. Ele au organizat statul românesc pe principiul separării tiparite, domnul era șeful puterii executive, iar instanțele judecătorești aplicau legea.
Se proclama forma de stat republicană cu domn ales pe timp limitat din toate straturile societății, responsabilitatea generală a șefului statului precum și a miniștrilor, regim reprezentativ prin crearea Adunării generale compusă din reprezentanți ai tuturor starilor.
Dupa înfrângerea Revolutiei de la 1848 s-a abrogat preverderea Regulamentului Organic în legătura cu eligibilitatea domnului, stabilindu-se numirea pe 7 ani a domnitorilor de către Sultan. De asemenea, s-a desfințat Obștesca Adunare ordinară și extraordinară, înlocuindu-se cu organizări ale marilor boieri și ale clerului.
În urma războiului Crimeei prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 se consacră suveranitatea limitată a Porții asupra Principatelor Române hotărându-se convocarea de îndată, în fiecare din cele două provincii a unui divan ad-hoc, alcătuite astfel încât să reprezinte cât mai fidel clasele și categoriile din acea vreme.
Dupa aceea, după statul dezvoltator al Convenției de la Paris din 1858 (care se autodefinea ca fiind legea fundamentală a Romaniei) se stipulează că Puterile Politice erau încredințate Domnului, unei Adunări Ponderatice și Adunării Elective. Adoptând sistemul bicameral, statutului prevede că Puterea Legiuitoare se exercită de Domn, Adunarea Ponderatică și Adunarea Electivă.
Inițiativa legislativă aparținea numai Domnului, proiectele de legi fiind pregătite cu concursul Consiliului de Stat, organ consultativ al guvernului, creat prin legea din 8(20) ianuarie 1864. Domnitorul cumula așadar, atribuții executive și legislative, putând emite decrete fără consultarea celor două camere.
Adunarea electivă avea competența de a dezbate și vota proiectele de legi, fiind compusă din deputații aleși.
În ce privește natura juridică a Senatului, aceasta este un act politico-juridic cu valoarea constituțională.
În 29 iunie 1866 Adunarea electivă votează noua Constituție, inspirată masiv după cea mai liberă Constituție a Europei – Constituția belgiană din 1831. Structura pe 8 titluri cu 133 articole, Constituția din 1866 proclama câteva principii caracteristice a dezvoltării moderne a țării: principiul guvernământului reprezentativ, al separației puterilor în stat, al suveranității naționale, al monarhiei erditare și irevocabilității monarhului, al supremației Constituției fiind înscrise, de asemenea, drepturile publice sau libertățile civile din Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789.
Aceasta constituie menținerea bicameralismul parlamentar. Deputații erau aleși de un corp electoral organizat pe 4 colegii după avere, iar senatorii erau o parte de drept și o parte aleși.
Legea fundamentală prevedea monarhia ereditară pe principiul masculinității și progeniturii din familia Hohenzollern-Sigmaringen. Monarhul era inviolabil, el nerăspunzând pentru actele personale. El numea și revoca miniștrii dintre membri parlamentului care câstiga alegerile, dar au fost situații când această regulă a fost încălcată.
Așadar, potrivit Constituției din 1866 activitățile statale legislativă, executivă, judecătorească erau încredințate la trei categorii de organe declarate independente una față de cealaltă.
Așa cum s-a arătat în literatura vremii, noțiunea de putere are trei sensuri:1
- Într-un prim sens, prin cuvântul „putere” se desemnează noțiunea de funcțiune, atunci când spre exemplu, se spunea că „Puterea legislativă este exercitată în mod colectiv de Rege și Reprezentarea Națională”.
- În al doilea sens cuvântul „putere” vizează noțiunea de organ, atunci când se afirma, de exemplu că puterea executivă a încălcat domeniul puterii legislative.
- În al treilea sens, cuvântul „putere” desemnează elementele constituitive ale voinței naționale.
Puterea legislativă se exercită colectiv de rege și de „reprezentațiunea națională”. Regele sancționa și promulga legile putându-și exercita dreptul de veto prin refuzul de a le sancționa.
Deși formal, parlamentul avea rolul principal, în fapt datorită reglementărilor constituționale, regele avea prerogative mari. Astfel, el avea dreptul de amnistie în materie politică, de numire sau confirmare în toate funcțiile publice de convocare în sesiune extraordinară a Parlamentului, de dizolvare ori de amânare a lucrărilor acestuia, de a emite regulamente pentru executarea legilor.
Legea fundamentala putea fi revizuită de puterea legiuitoare numai cu majoritate calificată de 2/3.
Tot astfel, Constituția din 1923 prevede un regim parlamentar democratic dar în realitate era vorba de un primat al executivului. Regele numea ori confirma în funcții publice potrivit legilor, întocmea regulamente pentru executarea legilor, era capul armatei, conferea grade militare, reprezenta țara, numea și revoca miniștrii, promulga legile etc.
Regele era inviolabil, miniștrii săi fiind răspunzători de toate actele Regelui, acestea fiind producătoare de efecte juridice numai dacă erau contrasemnate de miniștri.
Potrivit Constituției din 1923, miniștri exercită puterea executivă în numele Regelui, care-i numea dacă avea susținerea majorității parlamentare.
Instituirea Regentei, în perioada 1927-1930 și după aceea aducerea lui Carol al II-lea al României marchează, încet dar sigur, începutul crizei regimului parlamentar. La 10 februarie 1938 acesta instaurează regimul său de dictatură personală numind un guvern național compus din foști președinți de Consiliu de Miniștri, iar la 27 februarie după organizarea unui simulacru de plebiscit, Constituția este sancționată prin Înalt Decret Regal. Ea consfințește confuziunea puterilor statului în persoana regelui, restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești fundamentale, reglementarea centralismului birocratic și autoritar în administrația de stat, introducerea unor principii constituționale ale legislatiei cooperatiste italiene.
În ciuda faptului că legea fundamentala păstra principiul conform căruia toate puterile statului emană de la națiune, prin dispozițiile sale, dar mai ales prin diverse acte normative de aplicare a ei, se asigură o conducere autoritară a regelui și supremația executivului. Parlamentul are mai mult de un rol format devenind un auxiliar al regelui, iar miniștrii au devenit funcționari ai regelui având răspunderea numai față de el, nu și față de parlament.
În plus, la 30 martie 1938 s-a înființat Consiliul de Coroană, ca organ consultativ al regelui, format din membrii numiți de el în timp ce în articolul 30 se prevedea expres că regele este „capul statului”. În această calitate el exercita întrega putere executivă prin guvernul său, dar exercitat alături de Reprezentanța Naționala, și puterea legislativă.
Regele mai avea ca prerogative sancționarea și promulgarea legilor, inițiativa revizuirii Constituției, dreptul de a convoca adunările legiuitoare și pronunțarea închiderea sesiunii lor și chiar dreptul de a dizolva ambele deodată sau numai una din ele.
În cadrul administrației au fost create o serie de noi ministere și organisme centrale pentru a permite intervenția efectivă în viața economică. La 14 august 1938 prin legea administrativă s-au pus bazele principiului centralismului birocratic și organizării autoritare a administrației locale, Ministerul Economiei Naționale, Ministerul Înzestrării Armatei etc.
După 1940, dictatura militaro-antoneșciana a însemnat trecerea monarhiei, în ce privește eleborarea deciziilor importante privind conducerea statului, pe o poziție secundară și concetrarea puterii în ce privește problemele economice, sociale și politice ale staului în mâinile lui Antonescu, el reușind practic să cumuleze prerogativele legislative cu cele executive. În acest sens el alcătuia bugetul statului (având și supravegherea executării lui), încheia tratate și convenții cu statele străine, numea și revoca miniștri, subsecretari de stat, numea și revoca ceilalți funcționari publici, declara război și încheia pacea.
După 23 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituița din 1923 cu o monarhie consituțională, parlamentul fiind însa desființat. Prin Decretul 1626/31 august 1944 s-a prevăzut abrogarea decretelor din 1940 prin care Președintele Consiliului de Miniștri era investit cu puteri depline și se restrângeau prerogativele regale. Puterea legislativă se exercita de rege, la propunera Consiliului de Miniștri.
În perioada 23 august 1944-decembrie 1947 au funcționat în România trei guverne „urmărindu-se infiltrarea în acestea a elementelor comuniste, prosovietice, care să acționeze pentru distrugerea tradiției democratice românești și aservirea față de Moldova”.1
Abdicarea regelui la 30 decembrie 1947 a încheiat prima etapa a
instaurării comunismului în România. Prin Legea 363/1947 se crează un nou organ de stat.
„Prezidiul Republicii Populare Române”, organ colegial format din membrii aleși de Adunarea Deputaților dintre personalitățile vieții publice.
La 13 aprilie 1948 apare prima Constituție din istoria republicii care consacră parlamentul unicameral.
În perioada 1948-1965 s-a extins proprietatea de stat și cooperatistă, s-a desființat practic proprietatea privată, iar partidul comunist îsi asumă conducerea politică a societății, dar și pe cea statală. La 28 martie 1974, Ceaușescu, secretarul general al partidului devine și Președinte al Republicii. Încet, dar sigur, își asumă prerogativele puterii absolute.
Aceasta, în ciuda faptului că potrivit Constituției din 1965 Marea Adunare Națională și Consiliie Populare formau baza întregului sistem de organe ale statului, fiind alese prin vot universal, egal, direct și secret.
Frontul Democrației și Unității Socialiste care era îndreptățit să depună candidaturi pentru deputați era condus de Partidul Comunist.
Dreptul de inițiativă legislativă revenea C.C al PCR și Consiliului Național a F.D.U.S, dar cele doua organisme erau conduse de secretarul general care era în același timp și Președinte al Consiliului de Stat, acesta având competența să emită decrete cu putere de lege între sensurile Mării Adunări Naționale.
De asemenea, Președintele, numea și revoca membrii guvernului, judecătorii Tribunalului Suprem, procurorul general era și conducătorul suprem al forțelor armate.
În concluzie, se poate afirma cu temei că în perioada dictaturii comuniste se renunța formal la principiul separației puterilor statului, se consacra principiul unicității puterii, toate organismele staului fiind, practic, subordonate față de partidul comunist unic, care-l avea în frunte pe secretarul său general Nicolae Ceaușescu, care a înaintat spre un regim dictatorial.
La 22 decembrie 1989, urmarea ridicării spontane a maselor populare și a revoluției române se încheie și dictatura comunistă.
Frontul Salvării Naționale, organ nou constituit ce avea ca obiective pragmatice abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat, alegerea tuturor conducătorilor politici, în mod democratic și pentru unul sau cel mult două mandate, resturarea economiei bationale pe criterii de eficiență și rentabilitate și eliminarea metodelor centraliste de conducere a acesteia, promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea sectoarelor economice, etc.
Prin Decretul de Lege nr. 2/27 decembrie 1989 s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale și Consiliile teritoriale ale acestuia. Ca organ suprem al puterii de stat, Consiliul Frontului Salvării Naționale avea atribuții destul de largi: numea și revoca primul-ministru, aproba competența guvernului, numea și revoca Președintele Curtii Supreme de Justiție și procurorul general, reglementa sistemul electoral, aproba bugetul de stat, acorda grațierea și comuta pedeapsa cu moartea, ratifica și denunța tratatele internaționale, declara starea de război etc.
Între sesiuni, atribuțiile consiliului erau exercitate de Birolul Executiv format dintr-un Președinte (care era și Președintele Consiliului), un prim – vicepreședinte, 2 vicepreședinti, un secretar și 6 membri. Președintele Consilului Frontului Salvării Naționale avea atribții specifice sefului de stat.
Prin Decretul-Lege nr. 81/9 februarie 1990 s-a constituit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, format în proporție de 50% din câte 3 reprezentanți ai partidelor politice ce se constituiseră până atunci, cealălaltă jumătate aparținând Frontului Salvării Naționale care s-a transformat în partid politic.
Cu precădere, C.P.U.N a lucrat în perioada scurtă cât a ființat ca un veritabil parlament, adoptând numeroase decrete-legi strict necesare perioadei post-comuniste.
La 14 martie 1990 a fost adoptat Decretul – Lege nr. 92 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României care a fost o lege electorală, dar și o „mini-constituție”, prin prevederile sale asigurându-se trecerea de la structurile provizorii de putere spre structuri organizate prin legi.
Parlamentul bicameral în urma alegerilor din 20 mai 1990 a desfășurat și o bogată activitate legislativă, dar se transforma și în Adunarea Constituțională pentru adoptarea Constituției în termen de cel mult 18 luni de la constituirea acesteia.
Prin Constituția de la 21 noiembrie 1991 se revine la organizarea constituțională a statului de drept întemeiat pe principiul separației puterilor în stat. Deși nu exista un text care să prevadă în mod expres acest principiu, ansamblul reglementarilor din Constituție demonstrează cu prisosință afirmarea lui, coordonatele și garanțiile funcționarii democratice ale unui stat de drept. Astfel, dintre dispozițiile constituționale care pot fi considerate repere pentru consacrarea principiului separației puterilor de drept enumeram pe acelea care se refera la:
- exercitarea suveranității de către națiune;
- asigurarea participării poporului la rezolvarea printr-un sufragiu universal, eventual prin referendum, precum și prin intermediul unui organ legiuitor autentic reprezentativ;
- împărțirea, partajarea prerogativelor autorităților publice, colaborarea și controlul reciproc între aceste autorități;
- descentralizarea administrativă, pluralismul social etc.
Potrivit Constituției, Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării.
El este bicameral, fiind alcătuit din camera deputaților și senat, care sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe o perioada de 4 ani. De regulă, ele lucrează în ședințe separate, dar pot funcționa și în ședință comună, în următoarele situații primirea mesajului președintelui, aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale, suspendarea sau încetarea ostilităților militare etc.
Potrivit Constituției, camera deputaților și senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor.
Calitatea de deputat sau de senator este incompatibila cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția cele de membru al guvernului.
Deputații și senatorii nu pot fi reținuți, arestați, percheziționati sau trimiși în judecată penală, ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care fac parte. Competența de judecată aparține Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Ei pot fi totuși reținuți sau supuși percheziționării în caz de infracțiune flagrantă.
Parlamentarii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandadtului. De remarcat că ambele camere sunt egale, astfel că examinarea proiectului de lege poate începe la oricare din ele. Dacă acestea adoptă texte diferite, proiectul se transmite la comisia de mediere. În situația în care nici acesta nu ajunge la un acord în legătură cu problemele aflate în divergență în termenul stabilit, textul de lege în divergență e supus dezbaterii în ședința comună a celor două camere, sub conducerea succesivă a președintelui Adunării Deputaților, respectiv a președintelui Senatului, iar hotărărea va fi adoptată cu votul majorității membrilor prezenți. Legile pe care le poate adopta parlamentul sunt constituționale (cele de revizuire a Constituției), organice și ordinare. Articolul 72, alineatul 3 stabilește domeniile în care se adoptă legi organice:
- sistemul electoral;
- organizarea și funcționarea partidelor politice;
- organizarea și funcționarea referendumului;
- organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
- regimul stării de asediu și a celei de urgență;
- infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestuia;
- acordarea amnistiei sau a grațierii colective;
- organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministrului Public și Curții de Conturi;
- statutul funcționarilor pubici;
- contenciosul administrativ;
- regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;
- regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele și protecția socială;
- organizarea generala a învățământului;
- regimul general al cultelor;
- organizarea administrației locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;
- modul de stabilire a zonei economice exclusive;
- celelalte domenii pentru care, în Constituție, se prevede adoptarea de legi organice.
Președintele României este ales prin vot universal direct, simbolizând voința națiunii în magistratura supremă pe care o exercită. El reprezintă statul român, este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării și veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autoritătilor publice în care scop exercită funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate.
Mandatul de președinte al României este de 5 ani și el nu poate fi reînoit decât o data.
Am văzut că principala diferențiere între republica parlamentară și cea prezidențiala constă în aceea că în cadrul primeia, președintele este ales de parlament (Italia, Grecia, Ungaria) sau de o adunare compusă din parlamentari și alți reprezentanți (Germania), iar în cea din urmă alegerea a președintelui se face de popor, fie direct, fie prin intermediul unei adunări de electori. Dar, diferențierea dintre cele două regimuri politice constă nu numai în modul de desemnare a președintelui, ci și în raportul între puteri. Astfel, în republica parlamentară, guvernul, deși numit de președinte este responsabil în fața parlamentului, în timp ce, în republica prezidențială, în general, nu există șefi de guvern (funcția fiind încredințată șefului statului) și nici răspunderea guvernamentală în fața parlamentului. Evident că puterea prezidențială în această categorie de republici este mai întinsă, iar demarcația între executiv, legislativ și judecătoresc mult accentuată.
După al doilea razboi mondial s-a conturat un alt tip de republică, având trăsături ce se regăsesc fie în regimul parlamentar, fie în cel prezidențial, de unde și denumirea lui semiprezidențial.
În această ultimă categorie se încadrează și republica noastră, chiar dacă față de alte țări din aceeași categorie (mai ales în Franța) asistăm la o „îngradire” a funcțiilor prezidențiale.
Deci, regimul nostru politic poate fi caracterizat ca un regim semiprezidențial „atenuat” sau “parlamentarizat”, în sensul sporirii aportului celorlalți factori de putere și cu precădere al parlamentului, în viața politică a țării.
Constituția a prevăzut două cazuri de incompatibilitate pentru Președinte: unul de natură politică și altul profesional. Astfel, pe timpul mandatului, Președintele nu poate fi membru al unui partid și nici nu poate îndeplinii o altă funcție publică sau privată. Cu privire la numirea guvernului, articolul 85 din Constituție prevede că:”Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acord de Parlament”.
În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului. Președintele revocă și numește,la propunerea primului-ministru, pe unii membrii ai guvernului.
Din analiza textului constituțional rezultă că Președintele nu numește pe primu-ministru, ci persoana care candidează pentru această funcție. Organul abilitat să-l numească pe primul-ministru este Parlamentul, ca organ suprem reprezentativ al țării.
Votul parlamentar privește acceptarea în bloc a două elemente: lista guvernului și programului de guvernare. Învestitura nu are caracter individual, ci colectiv, parmanentul neaprobând componența nominală a Guvernului, ci echipa ministerială care-si asumă obligația înfăpturii programului.
Odată însă realizată învestitura, eventualele modificării (prin revocare sau numire a unor noi membrii în caz de vacanța postului sau de remaniere guvernamentală) le va putea face președintele la propunerea primului-ministru. Acesta este de natură să determine o relativă stabilitate care să asigure înfăptuirea programelor acceptate de adunările legiuitoare.
Președintele poate lua parte la ședințele de guvern în situația în care dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice etc.
El poate dizolva parlamentul, după consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare, dacă organul legiuitor nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare , după respingerea cel puțin a două solicitări de învestitură.
Atribuțiile Președintelui sunt întinse mai ales în domeniul politicii externe: încheierea de tratate internaționale și asigurarea legăturilor diplomatice ale României cu alte state. Dar și în acest domeniu valabilitatea tratatelor încheiate de Președintele este supusă unor condiții:
- ele trebuie, în prealabil, negociate de Guvern;
- tratatele, odată semnate, nu intră în vigoare decât după ratificarea lor Parlament;
- supunerea spre ratificare trebuie facută în termen de 60 de zile de la data semnării acestora.
În calitate de șef al statului Președintele României este și comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare al Țării.
El poate declara, cu aprobarea prealabilă a parlamentului, mobilizarea generală a forțelor armate. De asemenea poate institui starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară sau în unele localității.
Președintele îndeplinește și alte atribuții:
- conferă decorații și titluri de onoare;
- acordă gradele de mareșal, general și amiral;
- numește în funcții publice în condițiile prevăzute de lege;
- acordă grațiere individuală.
Deși Președintele se bucură de imunitate, totuși, în cazul unor fapte grave de încălcare a prevederilor Constituției el poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale.
Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, iar după aprobarea ei în cel mult 30 de zile se organizează referendum pentru demiterea Președintelui.
Guvernul României asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. El este alcătuit de primul-ministru, miniștrii și alți membri stabiliți prin legea organică.
Rolul politic al Guvernului se înfăptuiește atât prin activitatea sa executivă, concretă, internă și externă, cât și prin colaborarea cu celelalte autorități publice,din care hotărârea este activitatea sa în domeniul puterii legislative prin exercitarea inițiativei legislative și modalitățile de conlucrare cu Camerele Parlamentului.
Ca autoritate publica centrală, Guvernul are rolul de înfăptui conducerea generală a administrației publice, principala sa atribuție fiind aceea de a asigura organizarea executării și executarea în concret a legilor de către autoritățile administratiei publice.
Așa cum am arătat, votul Parlamentului are ca obiect lista Guvernului și Programul său de guvernare, astfel că odată acceptat de forul legislativ, programul de guvernare devine obligatoriu pentru Guvern, răspunzând în exclusivitate de îndeplinirea lui. Evident, în realizarea acestui program, Guvernul trebuie să coopereze cu organismele sociale interesate – sindicat, patronat, partide.
Funcția de membru al Guvernului este incapabilă cu exercitarea oricărei alte funcții publice de autoriate, cu excepția aceleia de deputat sau de senator.
De asemenea, ea este incapabilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop comercial.
Scopul acestor icompatibilități este asigurarea obiectivității în îndeplinirea acestei funcții publice.
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, Guvernul emite Hotărâri și Ordonanțe, care se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația puterii lor în executare.
Prin hotărâri, în mod obișnuit Guvernul reglementează relații sociale care sunt prin natura lor, inferioare ca importanță față de cele reglementate de lege.
Spre deosebire de acestea, prin Ordonanțe, care sunt date în temeiul unei delegări legislative, se depășește sfera strictă a conducerii generale a administrației publice, fiind o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative.
Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Totodată, fiecare membru răspunde politic solidar cu ceilalți membrii pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia.
Capitolul al VI – lea al titlului III al Constituției este consacrat celei de-a treia puteri în stat – autoritatea judecătorească.
Conform Constituției, Justiția se înfăptuiește în numele legii, ceea ce înseamnă că actul de justiție izvorăște din normele legale și forța lui executorie derivă din lege.
În articolul 123 al Constituției se proclamă că Justiția se înfăptuiește în numele legii și se statuează principiul potrivit căruia, judecătorii sunt independenți, și se supun numai legii.
În afara acestui principiu nici nu se poate vorbi de o autentică activitate de înfăptuire a justiției. De asemenea, Constituția proclamă inamovibilitatea judecătorilor și prevede că promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii.
Justiția română se înfăptuiește prin judecători, tribunale, curți de apel, Curtea Supremă de Justiție, instanțe militare potrivit competențelor date prin lege.
Curtea Constituțională este un organ politico – jurisdicțional a cărui menire este de a asigura respectarea Constituției. Ea se compune din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate prelungi sau înnoi. Trei judecători sunt numiți de Cartea Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României.
Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de justițiabili, în apărarea drepturilor și libertăților lor, veghează la respectarea procedurii privind alegerea Președintelui României, avizează suspendarea din funcție a acestuia, hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
Concluzionând cu privire la aplicarea principiului separației în statul nostru de drept, chiar dacă nu găsim o consacrare expresă după cum nici în alte constituții ale statelor democrate din lume nu e menționat – se poate spune cu deplin temei că el se regăsește constant în substanța textelor constituționale. Astfel, autoritățile publice enumerate – Parlament, Președinte, Guvern. Administrația publică, autoritatea judecătorească sunt “puteri” distincte, fiecare fiind separată de cealălaltă, bebeficiind de o organizație de sine stătătoare, de funcții și atribuții proprii.
Constituția României nu numai că nu a încredințat aceste trei puteri unei singure persoane sau unei singure autoritați statale, dar, în consonanță cu normele dreptului constituțional contemporan, a operat demarcații clare chiar înăuntrul fiecărei puteri. Astfel, puterea legislativă nu este apanajul unui singur corp legiuitor, ci unui parlament bicameral: Senatul și Camera Deputaților. Puterea executivă este încredințată Președintelui României, Guvernului și Administrației publice. Puterea judecătorească aparține Curții Supreme de Justiție și celorlalte instanțe, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public și al Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru a releva că fiecare dintre cele trei puteri nu poate „acapara” pe celelalte, trebuie arătat că legile adoptate de Parlament sunt obligatorii pentru toate puterile din stat și pentru cetățeni, fie ei romăni sau străini.
În situația în care Președintele Romăniei sau Guvernul nu respectă aceste legi, sancțiunea poate fi maximă, respectiv demiterea sau acordarea votului de încredere . Pe de altă parte dacă organele executive emit acte neconforme cu legea poate interveni controlului judecătoresc. Totodată, instanțele judecătorești sunt în afara influiențelor executivului, ele subordonându-se numai legii.
De asemenea, trebuie arătate că nici puterea legislativă nu este nelimitată, ea fiind ținută să se manifeste numai în cadrul legii fundamentale, sub sancțiunea neconstituționalății ce se poate pronunța Curtea Constituțională.
Putem conchide, așadar că întregul eșafodaj constituțional al autorităților publice este astfel alcătuit încât separația puterilor în stat să nu fie rigidă, să permită colaborarea acestora în cadrul unui „echilibru” care este asigurat de controlul reciproc al acestora.