Pin It

Organele administraţiei publice sunt colectivităţi umane, constituite pe baza şi în vederea executării legii, dotate cu mijloace materiale şi financiare şi cu competenţa necesară pentru a putea acţiona în realizarea scopului esenţial al administraţiei publice - organizarea executării şi executarea în concret a legii.

            Ca subiecţi ai raporturilor juridice de drept administrativ, organele admi­nistraţiei publice sunt constituite într-un sistem care asigură coerenţa şi efi­cienţa activităţii de organizare a executării şi de executare a legii.

            Din sistemul organelor administraţiei publice fac parte organe ale administraţiei publice foarte diferite ca formă de organizare şi ca activitate, dar între care sunt statornicite, conform prevederilor legale, anumite raporturi (de subordonare, de colaborare, de participare) şi care sunt unite prin natura activi­tăţii pe care o realizează şi pe care o denumim administraţie publică.

            Coerenţa acestui sistem este asigurată de regimul juridic aplicabil în activitatea acestor organe şi anume acela al dreptului administrativ.

            Folosirea regimului juridic de drept administrativ de către organele sistemului administraţiei publice nu exclude aşa cum am arătat şi aplicarea dreptului civil în activitatea acestor organe.

            De asemenea, activitatea de organizare a executării şi de executare a legii poate fi îndeplinită nu numai de organele administraţiei publice, ci şi de alte autorităţi: legiuitoare, judecătorească etc.

            Deşi nu fac parte din sistemul organelor administraţiei publice, acestor autorităţi, atunci când activitatea lor se referă la organizarea executării şi execu­tarea în concret a legii, li se aplică regimul juridic de drept administrativ.

            Elementele componente ale sistemului de organe ale administraţiei publice sunt: Guvernul, ministerele, alte organe centrale ale puterii executive, organele administraţiei publice locale şi judeţene, precum şi unele unităţi economice şi instituţiile social-culturale.

După cum se observă, sistemul administraţiei publice cuprinde o multitudine de organe care prezintă particularităţi de organizare, de denumire şi de natură juridică, dar care au ca trăsură comună activitatea de organizare a executării şi de executare a legii.

            Guvernul - este organul central ăl administraţiei publice şi exercită conducerea generală a administraţiei publice pe întreg teritoriul ţării şi în toate domeniile de activitate-

Prin activitatea de organizare a executării legii pe care o exercită, acţiunile guvernului se resimt în toate componentele sistemului de organe ale adminis­traţiei publice, începând de la miniştri şi până la ultimul funcţionar dintr-o comună.

            Dar, influenţa acestuia e graduală şi diferită, în funcţie de natura organelor administraţiei publice din sistem, de natura activităţii îndeplinite, de autonomia de care dispun aceste organe etc.

            Astfel, un anumit fel de raporturi există intre Guvern şi ministere şi cele­lalte organe centrale ale administraţiei de stat şi altfel de raporturi între aceste organe şi cele ale administraţiei publice locale. Dacă în primul caz avem de-a face cu raporturi de subordonare ierarhică, cu tot ce implică această sub­ordonare în dreptul administrativ, în al doilea caz, se naşte alt gen de raporturi juridice, care nu presupun o subordonare strictă, ci mai de grabă o colaborare.

            Trebuie arătat însă că autoritatea publică centrală nu are numai un rol exclusiv administrativ, ci şi politic.

            Astfel, potrivit Constituţiei, Guvernul colaborează cu celelalte autorităţi publice şi mai ales cu sfera puterii legislative prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu cele 2 camere ale Parlamentului. Pe de altă parte, lista Guvernului şi programul de guvernare sunt aprobate de către Parlament în şedinţa comună a celor două camere prin acordarea votului de încredere.

            Pentru realizarea programului de guvernare activitatea Guvernului trebuie să se realizeze cu organismele sociale interesate: sindicate, patronat, biserică, partide etc.

            Guvernul este format diri Primul ministru, miniştri de stat, miniştri şi secretari de stat.

            Desemnarea, candidatului în funcţia de Prim-ministru o face Preşedintele României. Persoana desemnată, pe baza consultărilor politice cu partidele sau cu coaliţia de partide care au susţinut desemnarea sa, întocmeşte lista Guvernu­lui şi programul de guvernare care sunt supuse spre aprobare Parlamentului în şedinţa comună.

            Aşa cum am arătat, activitatea Guvernului este condusă de Primul minis­tru. El reprezintă Guvernul în raporturile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Înalta Curte de Casatie si Justitie, Procurorul General, partidele politice etc.

            În realizarea competenţelor sale Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi regulamente. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordo­nanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta.

In literatura juridică dintre cele două războaie mondiale, hotărârea era con­siderată ca făcând parte din actele administrative, iar ordonanţele erau apreciate ca fiind acte de guvernare. Acestea din urmă. dat fiind caracterul lor esenţial-mente politic, nu erau supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, ci numai controlului Parlamentului.

            Hotărârea este actul administrativ prin care Guvernul îşi exercită rolul său constituţional privind conducerea generală a administraţiei publice având ca scop esenţial, executarea legilor.

            Fiind dată în temeiul unei legi speciale de abilitare sau în baza art. 107, alin. 4 din Constituţie, ca expresie a unei competenţe legislative delegate, ordo­nanţa depăşeşte sfera strictă a conducerii generale a administraţiei publice fiind o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative. Chiar dacă prin efectul abilitării s-ar aprecia că Guvernul emite un act care prin con­ţinutul său are caracter legislativ, ordonanţa rămâne un act administrativ care poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ.

            Pentru a putea produce efecte juridice, hotărârile şi ordonanţele trebuie publicate în Monitorul Oficial.

            Regulamentele se emit numai în baza unei legi speciale, detaliind modul de aplicare a acesteia. Organul de conducere colectivă al Guvernului este Biroul executiv, format din Primul ministru, miniştri de stat, ministrul finanţelor, ministrul de interne, ministrul apărării naţionale.

            Pe lângă Primul ministru, funcţionează un consiliu al reformei, al relaţiilor şi informaţiilor publice, un cabinet al Primului ministru şi consilierii acestuia numiţi şi revocaţi din funcţii de primul-ministru.

            Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează organizarea executării legii în domeniile de care răspund. Având competenţa materială specială, ministerele conduc, îndrumă şi controlează activitatea administraţiei publice din domeniul propriu de activitate, organizân-du-şi în unităţile administrativ teritoriale servicii descentralizate care au rolul de a asigura realizarea puterii executive în aceste unităţi.

            Prevăzând în art. 116 că ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii, Constituţia a statuat competenţa exclusivă a Parlamentului în această privinţă, acesta având posibilitatea să adopte o lege specială sau o lege generală de organizare şi funcţionare a ministerelor.

            În vederea realizării atribuţiilor care revin Guvernului există şi un secre­tariat general care e organizat şi funcţionează ca o instituţie distinctă condusă de secretarul general al Guvernului cu rang de ministru, numit de primul-ministru.

            Secretariatul general al Guvernului are un personal alcătuit din funcţionari de carieră ce îndeplinesc activităţi legate de pregătirea şi punerea în aplicare a deciziilor Guvernului.

            În art. 116, alin. 2, Constituţia consacră dreptul Guvernului, respectiv al ministerului, de a înfiinţa organe centrale de specialitate, altele decât minis­terele, ca autorităţi guvernamentale; fie în subordinea directă a Guvernului, fie în subordinea ministerelor, dar numai cu avizul Curţii de Conturi şi numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. Deci, practic, chiar şi asemenea organe nu pot fi înfiinţate decât tot prin lege. Aceste organe au tot o competenţă materială specială fiind organizate în anumite domenii şi ramuri de activitate din subordinea Guvernului sau a Ministerelor. Aşa sunt de exemplu, comisiile naţionale şi alte organe centrale, asimilate acestora cum sunt: departamente, agenţii, oficii, secretariate de stat. Ele sunt conduse de funcţionari ce sunt nu­miţi şi revocaţi de primul-ministru şi dispun de un personal format din spe­cialişti în domeniile respective de activitate.

            Printre autorităţile centrale de specialitate ale administraţiei publice enumerăm:

  1. Agenţia Naţională pentru Privatizare;
  2. Agenţia Română de Dezvoltare;
  3. Comisia Naţională pentru Statistică;
  4. Comisia Naţională de Informatică;
  5. Comisia Naţională de Prognoză;
  6. Secretariatul de Stat pentru Handicapaţi;
  7. Comitetul de Sprijin al Instituţiilor de Ocrotire a Copiilor;
    h. Comitetul pentru Adopţii.

            Ca autoritate centrală a administraţiei publice funcţionează şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

            Acesta însă, este autonom faţă de guvern, fiind prezidat de Preşedintele României şi supus controlului parlamentar.

            Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea sa sunt stabilite prin Legea nr. 39/1990, având ca principale atribuţii organizarea şi conducerea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.

            Consiliul Suprem de Apărare a Ţării adoptă hotărâri care sunt obligatorii pentru cetăţenii ţării, precum şi pentru toate instituţiile şi unităţile Ia care se referă.

            Tot ca autoritate autonoma faţă de Guvern funcţionează şi Curtea de Conturi, organizată potrivit Legii nr. 94/1992. Curtea de Conturi este organul suprem de Control Financiar şi de Jurisdicţie în domeniul financiar şi funcţio­nează pe lângă Parlamentul României. Ea îşi exercită funcţiile în mod independent şi în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi.

            La unităţile administrativ-teritoriale, funcţiile Curţii se exercită prin Came­rele de conturi judeţene.

            Nu insistăm asupra atribuţiilor propriu-zise ale Curţii de Conturi, deoarece ele vor fi analizate mai în amănunt în capitolul referitor la controlul activităţii executive.

            In ce priveşte administraţia publică locală, potrivit Constituţiei, aceasta se realizează prin: consiliile locale, consilii judeţene, prefecţi.

            Alexis Tocqueville scria: "Instituţiile municipale constituie puterea unei naţiuni. Adunările locale sunt pentru libertate, ceea ce şcolile primare sunt pentru ştiinţă: ştiinţa este adusă la îndemâna oamenilor, îi învaţă cum să se folosească şi să se bucure de ea. O naţiune poate să instaureze o conducere liberă, dar, fără instituţiile municipale, aceasta nu poate dobândi spiritul libertăţii"

            Este de notorietate faptul că în lumea modernă, autonomia locală este un element definitoriu al sistemelor statale democratice. Ea dă însăşi măsura nive­lului de democraţie atins de o societate.

            Constituţia în vigoare consacră pentru România principiile generale ale statului de drept, angajând ţara noastră pe calea evoluţiei democratice. Transpunând reglementările constituţionale în materie, respectiv art. 119 - 121, Legea Administraţiei Publice Locale nr. 69/1991, defineşte consiliile judeţene, consiliile locale şi primarii aleşi ca fiind autorităţi ale administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală, administraţie care are la bază cinci principii fundamentale:

  • principiul autonomiei locale;
  • principiul descentralizării serviciilor publice;
  • eligibilitatea organelor administraţiei publice locale;
  • principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit;

-           principiul legalităţii.

            Autonomia priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi gestionarea sub propria responsabilitate a intereselor comunităţilor pe care consiliile locale alese le reprezintă. De altfel, aceste principii fundamentale pentru un stat democratic sunt consacrate şi unanim acceptate pe plan european, fiind statuate şi în "Cartea Exerciţiului autonom al puterii locale", adoptată de către Consiliul Europei de la Strasbourg în anul 1985.

            Cu alte cuvinte, prin autonomie locală se înţelege - peste tot în lumea civilizată - dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor locale de a rezolva, în cadrul legii, sub răspunderea proprie şi în favoarea cetăţenilor, o parte importantă din treburile publice, prin organe alese, fără imixtiunea puterii centrale.

            Realizarea unei autonomii reale şi funcţionale a administraţiei publice .ccale, principiu fundamental înscris în Constituţia României la art. 119 şi în Legea nr. 69/1991, art. 1, este indisolubil condiţionată de stabilirea cu exactitate a întregului patrimoniu al fiecărei instituţii administrativ - teritoriale.

            Având în vedere art. 135 din Constituţia s-a stabilit prin lege preluarea a o parte din bunurile patrimoniului statului în patrimoniul comunelor, oraşelor sau judeţelor; legea prevede competenţele, criteriile, termenele şi procedura de preluare: defalcarea patrimoniului în domeniul public sau privat de interes local respectiv judeţean.

 

UNITĂŢILE ECONOMICE ŞI INSTITUŢIILE SOCIAL-CULTU-RALE - cu capital de stat, realizează de asemenea, activităţi ale administraţiei publice care au, în principal, caracter de prestaţie. Atunci când prestaţiile sunt de natură economică, unităţile care le realizează sunt organizate ca regii autonome sau societăţi comerciale, în conformitate cu prevederile Legilor nr. 15 şi 31 din anul 1990. Când prestaţiile sunt de natură social-culturală ele sunt organizate ca instituţii în cele mai diverse domenii de activitate (spitale, policlinici, aşezăminte culturale, academii, teatre etc.), tot în conformitate şi în condiţiile stabilite prin lege, realizând fiecare prestaţiile specifice domeniului de activitate în care sunt organizate. De precizat este faptul că mijloacele materiale şi financiare necesare pentru realizarea scopului în vederea căruia sunt organizate aceste unităţi sunt puse la dispoziţia lor de către stat.

            Atât regiile autonome şi societăţile comerciale, cât şi instituţiile publice pot fi de interes naţional sau de interes local.