Administrație publică

În cadrul puterilor statului, puterea executivă se distinge prin conţinutul şi trăsăturile sale specifice. Ea este organizată într-un organ statal unic sau în două structuri şi activează conform atri­buţiilor concretizate, de regulă, de Constituţie. în cazul organizării puterii executive din două organe statale, se subliniază caracterul dualist, „bicefal" al acesteia. Tocmai asemenea caracter are puterea executivă în Republica Moldova. Ca urmare, atribuţiile puterii execu­tive sunt repartizate nu numai Guvernului, ci şi şefului statului.

în ţara noastră, instituţia şefului statului apare în urma multiplelor discuţii publice şi dezbateri parlamentare, fiind menită în principal să consolideze ordinea constituţională şi suveranitatea statului, să asigure securitatea şi ordinea publică, să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, precum şi pentru a îmbunătăţi interacţiunea dintre organele centrale ale puterii de stat şi cele ale administraţiei de stat. Iniţial funcţia de Preşedinte al Republicii se instituie la sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al RSS Moldova prin Legea nr. 250-XII din 3 septembrie 1990 Cu privire la instituirea funcţiei de Preşedinte al Republicii Sovietice Socialiste Moldova şi la introducerea unor modificări şi completări în Constituţia RSS Moldova. Prin această lege a fost modificată Constituţia, prin instituirea unor prevederi ce stabileau că şeful statului este Preşedintele Republicii, a cărei alegere se efectuează direct de cetăţenii ţării pe baza dreptului electoral universal, egal şi direct în condiţiile votării libere şi secrete. Nu putem fi de acord cu constatările Curţii Constituţionale^[1] referitoare la instituirea funcţiei de Preşedinte, argumentele invocate de Curte pot fi valabile doar pentru calcularea numărului mandatelor. In aspect formal, Curtea nu a luat în consideraţie faptul că după proclamarea independenţei ţării noastre, legislaţia RSSM a fost preluată în măsura în care nu contravenea acestei declaraţii, astfel, în baza Legii nr. 250-XII din 3 septembrie 1990 au fost efectuate alegerile din 8 decembrie 1991, în urma cărora a fost ales Preşedintele ţării, considerat de Curte ca fiind primul mandat de Preşedinte.

Potrivit reglementărilor legale, Preşedinte al Republicii putea fi orice cetăţean în vârstă de la 35 la 60 de ani, pentru un mandat de 5 ani, iar aceeaşi persoană nu putea fi aleasă decât pentru două mandate consecutive.

Preşedintele a fost împuternicit cu un şir de atribuţii privind garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; respectarea normelor constituţionale; apărarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale. Şeful statului era în drept să suspende activitatea sovietelor locale sau să le dizolve, avea dreptul de iniţiativă legislativă şi semna legile. Preşedintele a fost învestit, de asemenea, cu atribuţii reprezentative.

Aceeaşi lege prevedea că primul Preşedinte al RSS Moldova se alege, pe un termen de cinci ani, de către Sovietul Suprem, prin majoritatea simplă de voturi ale tuturor deputaţilor poporului, la propunerea a cel puţin o treime din numărul acestora. După instituirea unei noi funcţii de şef al statului, în aceeaşi zi Sovietul Suprem, prin Hotărârea nr. 251-XII din 3 septembrie 1990, a ales în calitate de Preşedinte al RSS Moldova pe deputatul poporului, Preşedinte Sovietului Suprem Mircea Snegur.

Reglementările referitoare la durata şi statutul mandatului Preşe­dintelui ales de Sovietul Suprem au fost modificate după adoptarea Legii nr.720-XII din 18 septembrie 1991 cu privire la alegerea Pre­şedintelui Republicii Moldova. Legea în cauză a servit drept temei pentru adoptarea Hotărârii nr.722-XII din 19 septembrie 1991 privind fixarea datei alegerilor Preşedintelui Republicii Moldova. Prin această hotărâre au fost fixate noi alegeri pentru data de 8 decembrie 1991, câştigate de Mircea Snegur, unicul candidat ce pretindea la funcţia de Preşedinte al Republicii pentru un nou mandat.

Reglementările respective au fost valabile până la adoptarea noii Constituţii a Republicii Moldova din 29 iulie 1994, care a stabilit modalitatea de alegere, condiţiile pentru a candida la funcţia de preşedinte al ţării, mandatul, incompatibilităţile, atribuţiile, răspunderea etc.

1. Alegerile Preşedintelui

Odată cu adoptarea noii Constituţii s-a abordat problema reglementării trecerii instituţiilor de stat de la un regim juridic la altul, aceasta şi-a găsit reflectarea în dispoziţiile finale şi tranzitorii ale Constituţiei. Cât priveşte Preşedintele Republicii, acesta, potrivit art.III alin.(3) din Constituţie, a rămas în funcţie până la expirarea mandatului pentru care a fost ales, reducându-se termenul mandatului de 5 ani, prevăzuţi iniţial, la 4 ani conform noului termen determinat expres în art. 80 din legea supremă.

Noua Constituţie determina, cu referire la alegerea Preşedinte­lui, că acesta este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, de către întreg poporul. O astfel de modalitate de alegeri s-a dovedit a fi ineficientă, deoarece pe parcursul a două mandate ulterioare doi preşedinţi care s-au succedat au invocat insuficienţa de atribuţii, arătându-se nemulţumiţi de soluţiile constituţionale şi solicitând lărgirea competenţelor preşedintelui prin trecerea la un regim prezidenţial de guvernare. Acest lucru a generat o criză politică pentru o perioadă de opt ani, în care s-au confruntat Parla­mentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul. Deznodământul crizei politice a survenit în urma modificărilor operate în Constituţie prin Legea nr. 1115-XIV din 7 iulie 2000, care au schimbat modul de alegere a Preşedintelui Republicii.

Potrivit noilor reglementări constituţionale, Preşedintele Republicii este ales de Parlament prin vot secret. Pentru funcţia de şef al statului pot candida cetăţeni ai Republicii Moldova care au împlinit vârsta de 40 de ani, au locuit sau locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova cel puţin 10 ani şi posedă limba de stat. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă la această funcţie doar pentru două mandate consecutive.

Alegerile pentru funcţia de Preşedinte se desfăşoară cu cel mult 45 de zile înainte de ziua expirării mandatului Preşedintelui în exerciţiu. Data alegerilor se stabileşte de Parlament, care concomitent creează o comisie specială responsabilă de alegerea Preşedintelui.

Persoana care candidează pentru funcţia de Preşedinte urmează să fie susţinută de cel puţin 15 deputaţi. Comisiei speciale îi este prezentată lista cu semnăturile deputaţilor la care se anexează:

1. consimţământul scris al candidatului şi certificatul lui de sănătate, eliberat de instituţia medicală abilitată;
2. declaraţia despre toate veniturile candidatului obţinute în anul precedent şi în anul alegerilor;
3. c) datele biografice ale candidatului (curriculum vitae).
   Alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova

se desfăşoară în şedinţă publică specială a Parlamentului, fiind considerat ales candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi, cu posibilitatea desfăşurării turului doi de scrutin şi a alegerilor repetate.

După totalizarea rezultatelor alegerilor, hotărârea Parlamen­tului se transmite Curţii Constituţionale, care în termen de trei zile examinează constituţionalitatea alegerii şi emite o hotărâre prin care validează mandatul Preşedintelui.

Imediat după stabilirea noului mod de alegere a Preşedintelui Republicii au apărut un şir de interpretări ale modalităţii de înaintare a candidaturii la funcţia de Preşedinte şi modului de votare, fiind invocată îngrădirea acestui drept pentru cetăţeni şi formaţiuni politice^[2]. Nu subscriem la această idee, deoarece, printre dezideratele statului de drept menţionate în art. 1 din Constituţie, esenţial se impune necesitatea necondiţionată ca o lege să fie legală. Ea nu trebuie să fie o expresie arbitrară a voinţei unei anumite autorităţi, puteri sau a unui grup de indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor întregului popor şi o exprimare a unei voinţe generale.

Prin faptul că Legea nr.l234-XIV din 22 septembrie 2000 Cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova a fost adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor constitu­ţionale aceasta nu poate fi considerată neconstituţională, iar oportu­nităţile pentru care intervine stabilirea modului de alegere a Preşe­dintelui îi revin în exclusivitate Parlamentului.

Nu putem fi de acord nici cu opinia conform căreia înaintarea candidaturii trebuie efectuată de către un grup de cetăţeni sau partide politice în condiţiile pluralismului politic. Potrivit art. 39 din Constituţie, cetăţenii au acces la o funcţie publică în condiţiile legii, în cazul nostru, legea a stabilit că cetăţeanul trebuie să aibă susţine­rea a cel puţin 15 deputaţi. Pe de altă parte, dacă invocăm repre-zentativitatea, numărul de 15 deputaţi este destul de reprezentativ, constituind, în esenţă, opţiunea a circa 15 procente din alegători.

Necesitatea unei susţineri obligatorii din partea a cel puţin 15 deputaţi îşi are explicaţia şi prin faptul că, potrivit art.78 din Consti­tuţie, anume deputaţii sunt cei care trebuie să aleagă Preşedintele, iar fară o susţinere din partea lor, înaintarea candidaturilor ar fi lipsită de perspective şi ar permite abuzuri nejustificate, ceea ce ar face dificilă activitatea comisiei speciale, ar genera conflicte şi situaţii nedorite atât în Parlament, cât şi în întreaga societate.

Cât priveşte argumentul că partidele trebuie să aibă dreptul de a înainta candidaturi la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, acesta nu poate fi acceptat, deoarece Constituţia prevede că partidele participă la alegeri în condiţiile legii. în cazul dat, legea nu prevede posibilitatea înaintării candidaturilor din partea partidelor, deci partidele (în special, cele parlamentare) trebuie să urmeze calea stabilită de lege - fie să sprijine un candidat susţinut de 15 deputaţi, fie să se alăture grupului de deputaţi care înaintează o candidatură.

Noua modalitate de alegere a Preşedintelui creează o situaţie de dependenţă a acestuia de Parlament, fapt ce reduce la minimum un eventual conflict dintre aceste autorităţi, prin urmare, exclude o eventuală criză politică.

Problema alegerii de către Parlament a Preşedintelui Republi­cii capătă o nouă întorsătură în polemicile teoretice atunci când analizăm Avizul Curţii Constituţionale nr. 6 din 16 noiembrie 1999, emis cu ocazia înaintării proiectului de lege pentru revizuirea Constituţiei, care a avut drept obiect alegerea Preşedintelui de către Parlament. în acest sens Curtea reţine că propunerile conţinute în proiect nu depăşesc limitele de revizuire a Constituţiei şi nu suprimă drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora.

La cele menţionate invocăm Hotărârea Curţii Constituţionale nr.13 din 14.03 2002, emisă cu ocazia controlului constituţiona­lităţii Legii nr. 781-XV din 28 decembrie 2001, al cărei obiect de modificare servea şi alegerea primarilor de către consiliile locale. în acest context Curtea reţine că prin modificarea modului de alegere a primarilor s-au suprimat drepturile fundamentale ale cetăţenilor, ceea ce este în contradicţie cu prevederile art. 2, 38, 39, 109 şi 112 din Constituţie. In susţinerea aceloraşi teze, prin Avizul Curţii Constituţionale nr. 2 din 30.07.2002, emis asupra proiectului de revizuire a Constituţiei, care avea drept scop determinarea modului de alegere a primarilor, subînţelegându-se alegerea lor de către consiliile locale, Curtea reţine că alegerea primarilor de către consilii intră în contradicţie cu un şir de alte articole din Constituţie. Astfel, conform art. 2 alin.(l) din Constituţie, suveranitatea naţiona­lă aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.

Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, implicit modul de alegere, sunt consacrate în art. 38 alin.(l) din Constituţie, conform căruia voinţa poporului constituie baza puterii de stat, iar această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Art. 39 alin. (1) din Constituţie statuează că cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor. Propunerea menţionată vine în contradicţie cu unul din principiile de bază ale administrării publice locale, consacrate în art. 109 alin. (1) din Constituţie, cel al eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale.

Analizând propunerea de alegere a primarilor de către consilii. Curtea mai menţionează că aceasta contravine art. 142 din Constituţie, care statuează limitele revizuirii Constituţiei; în mod deosebit însă contravine alin.(2) al acestuia, care prevede că nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea dreptu­rilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Curtea relevă că modificările propuse aduc atingere drepturilor fundamentale ale cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi şi încalcă principiul eligibilităţii autorităţilor publice locale. Astfel, schimbarea modului de alegere a primarilor în Republica Moldova ar aduce atingere principiilor constituţionale de bază ale autoadmi­nistrăm publice locale. Primarii, ca şi consiliile locale, sunt autorităţi ale administraţiei publice, care, potrivit art. 109 alin.(l) din Constituţie, se întemeiază pe principiul eligibilităţii.

Analizând relevanţa Curţii Constituţionale, se poate trage concluzia că modificarea Constituţiei prin care se instituie alegerea Preşedintelui de către Parlament nu este în conformitate cu prevederile legii supreme cuprinse în art. 2, 38, 39, 54 şi 142, astfel alegerea Preşedintelui de către Parlament este neconstituţională. în acest context apare întrebarea retorică: când a avut dreptate Curtea Constituţională, atunci când a admis alegerea indirectă a Preşedinte­lui Republicii sau atunci când a interzis alegerea indirectă a prima­rilor? Credem că în primul caz Curtea a interpretat prevederile constituţionale în sens strict juridic, iar în cazul al doilea la interpre­tare a prevalat aspectul politic, prin urmare, ultima hotărâre a Curţii va trebui revizuită.

O altă problemă cu care s-a confruntat Parlamentul la alegerea Preşedintelui Republicii a fost modalitatea de votare. Curtea Constituţională a fost sesizată să interpreteze noţiunea de vot secret, deoarece deputaţii, pentru a nu fi suspectaţi de faptul că vor vota pentru alt candidat decât pentru acela asupra căruia a convenit fiecare fracţiune parlamentară, votau deschis în afara cabinelor de vot. O astfel de situaţie a invocat şi argumente de influenţă a independenţei deputatului.

Interpretarea Constituţiei la acest capitol era solicitată sub următoarele aspecte³:

1. a) Sintagma vot secret din art. 78 alin.(l) din Constituţie
   impune în mod obligatoriu completarea buletinului de vot în mod
   secret în cabina (camera) de vot secret, astfel exprimarea voinţei
   persoanei să nu fie cunoscută public?
2. încălcarea procedurii de votare secretă prin completarea în public a buletinului de vot constituie o încălcare a normelor art.78 alin. (I) din Constituţie şi care sunt consecinţele juridice în acest caz?
3. Neaprobarea de către Parlament a rezultatelor votării în baza constatărilor făcute de către Comisia specială privind încălcarea procedurii de vot secret, atrage anularea rezultatelor votării în general, ceea ce înseamnă că primul tur de alegeri nu a avut loc şi procedura de vot urmează a fi reluată?

Pronunţându-se pe marginea votului secret, Curtea Constitu­ţională relevă că sintagma vot secret din art.78 alin. (1) din Constituţie trebuie interpretată în coroborare cu clauzele prevăzute în art. 38 din Constituţie. Textele normelor constituţionale stabilesc că exprimarea voinţei alegătorului şi modalitatea de exprimare a ei trebuie să fie necondiţionat secretă. Aceasta înseamnă că alegătorii trebuie să voteze în aşa condiţii, încât voinţa lor să nu poată fi cunoscută şi influenţată de nimeni. Interpretarea Iogico-gramaticală şi sistematică a sintagmei vot secret permite să se tragă concluzia că această sintagmă este un caracter al dreptului de vot şi exprimă posibilitatea oferită alegătorilor de a-şi manifesta liber voinţa cu privire la candidaţii propuşi, fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de alţii.

Organizarea şi desfăşurarea votării include stabilirea locului special (cabină, cameră), unde alegătorul îşi va exprima voinţa. în sensul prevederilor constituţionale şi al dispoziţiilor art. 52 din Codul electoral, votarea se efectuează într-un local special amenajat cu mese, la care se eliberează buletinele de vot, cu cabine sau camere pentru vot secret şi cu urne de vot, iar art. 54 alin.(l) din Codul electoral prevede expres că alegătorul completează buletinul de vot numai în cabina de vot secret. Aceste prevederi legale sunt caracteristice pentru toate tipurile de alegeri, inclusiv pentru cele prezidenţiale^[3].

Acest principiu constă în excluderea supravegherii şi a controlului asupra exprimării voinţei alegătorului, acesta din urmă fiind conştient că va purta răspundere pentru opţiunea făcută sau că exprimarea voinţei ar putea atrage asupra sa consecinţe nefaste. Asigurarea votului secret are loc prin faptul că alegătorul completează buletinul de vot (manipulează maşina de vot sau cartela electronică de vot) într-o cabină izolată. Garanţii suplimentare ale votului secret sunt următoarele condiţii, stabilite în Codul electoral:

• buletinele de vot trebuie să fie identice: de aceeaşi mărime, formă, densitate, culoare, cu acelaşi text;
• cabinele (camerele) şi urnele pentru vot trebuie să fie închise şi sigilate, să se excludă prezenţa în cabine a unei alte persoane decât alegătorul;
• buletinul de vot este introdus în urnă personal de către alegător.

Votul secret este opus votului public, destul de răspândit în trecut, dar criticabil în prezent, deoarece în cazul lui alegătorii pot fi influenţaţi prin presiuni administrative, corupţie, alte mijloace ilicite, dispărând astfel garanţia unei democraţii sincere şi a votului liber exprimat.

Deşi Curtea nu s-a pronunţat asupra celorlalte probleme, considerăm că votarea în afara cabinei de vot, precum şi votarea publică constituie, o încălcare gravă a procedurii şi conduce la influenţa independenţei deputatului, or votul secret este opus votului public , prin urmare, o astfel de votare va fi cu certitudine neconstituţională.

Cu referire la neaprobarea de către Parlament a rezultatelor votării secrete, considerăm necesar a expune conceptul potrivit căruia voinţa legiuitorului, realizată prin vot secret, fără a încălca rigorile legii, are întâietate şi Parlamentul nu este în drept să anuleze o astfel de votare. Totodată, în această situaţie va apărea următoarea problemă: neaprobarea rezultatelor alegerilor secrete presupune neacumularea voturilor necesare în acest sens, prin

³ Sesizarea unui grup de deputaţi în Parlament înaintată Curţii Constituţiona­le, prin care se solicită interpretarea art. 78 alin.(l) din Constituţie, hotărârea Curţii Constituţionale nr. 39 din 4.12.2000.

urmare, va lipsi hotărârea Parlamentului, iar obiect al sesizării la Curtea Constituţională, în acest caz, poate servi doar Hotărârea adoptată de Parlament.

Să examinăm o altă problemă, generată de schimbarea modului alegerilor Preşedintelui Republicii, care a impus interpreta­rea prevederilor art.78 alin.(3) şi alin.(5) din Constituţie sub următoarele aspecte^[4]:

Când este deliberativă şedinţa publică specială a Parlamentului pentru alegerea şefului statului:

atunci când la şedinţă asistă majoritatea deputaţilor aleşi (52 de deputaţi) sau

atunci  când  asistă cel  puţin  trei  cincimi  din  numărul deputaţilor aleşi (61 de deputaţi)?

Care sunt consecinţele în cazul în care alegerile repetate pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova nu au avut loc din cauza lipsei cvorumului de trei cincimi de deputaţi?

La interpretarea prevederilor constituţionale în contextul arătat Curtea Constituţională aplică metodele logică, gramaticală şi sistematică şi reţine următoarele^[5]:

Conform prevederilor art.78 alin.(l) din Constituţie, şeful statului este ales de către Parlament prin vot secret. Prin urmare, obligaţiunea şi responsabilitatea pentru alegerea Preşedintelui revine organului reprezentativ suprem şi legislativ al ţării.

Potrivit legii, alegerile pentru funcţia de Preşedinte se desfăşoară în şedinţă publică specială a Parlamentului cu cel mult 45 de zile înainte de ziua expirării mandatului Preşedintelui în exerciţiu. Caracterul special al acestei şedinţe parlamentare este determinat de faptul că la ea se desfăşoară alegerile prezidenţiale şi se examinează probleme ce vizează alegerile şi rezultatele lor.

Legiuitorul nu a făcut nici o specificare cu referire la numărul (cvorumul) deputaţilor care trebuie să participe la lucrările şedinţei parlamentare speciale şi, implicit, la alegerile prezidenţiale, pentru ca ele să fie recunoscute valide. Cuvântul "cvorum" ca noţiune juridică înseamnă numărul minim de membri necesar, potrivit legii, pentru ca o adunare să fie valabil constituită sau să poată lua o hotărâre valabilă. Deoarece alegerile pentru funcţia de şef al statului se desfăşoară la o şedinţă specială a Parlamentului şi după o procedură specială, în acest caz nu pot fi aplicate alte prevederi legale decât cele prevăzute de Constituţie. Astfel, reiese că, drept urmare a alegerilor desfăşurate la şedinţa publică specială a Parlamentului, şef al statului poate deveni doar candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Având în vedere că, potrivit art. 60 alin.(2) din Constituţie, Parlamentul este compus din 101 deputaţi, trei cincimi din numărul lor constituie 61 de deputaţi. Aşadar, legiuitorul constituant a stabilit numărul minim de voturi ale deputaţilor (alegătorilor), pe care candidatul trebuie să le întrunească pentru a fi ales Preşedinte al Republicii Moldova. Prin urmare, şedinţa publică specială a Parlamentului pentru alegerea şefului statului şi alegerile prezidenţiale vor fi valide numai în cazul în care la ele va participa un număr de cel puţin 61 de deputaţi, trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi.

De menţionat că art.78 alin.(5) din Constituţie prevede de asemenea consecinţele nealegerii şefului statului după alegerile repetate, dizolvarea Parlamentului şi stabilirea datei pentru alegerea noului Parlament. Clauza constituţională, potrivit căreia alegerile repetate au loc în termen de 15 zile de la data ultimelor alegeri ordinare, la care şeful statului nu a fost ales, ne permite să tragem concluzia că alegerile repetate pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova pot fi desfăşurate de către Parlament doar o singură dată .

Curtea nu s-a pronunţat asupra chestiunii privind consecinţele generate de cazul în care alegerile prezidenţiale repetate nu au avut loc din cauza lipsei cvorumului de trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Deputatul este obligat totuşi să participe la şedin­ţele Parlamentului, inclusiv la alegerea Preşedintelui Republicii. Pentru deputaţi, în acest caz, dreptul de vot se transformă în obligaţia de a vota. Prin urmare, o astfel de situaţie va putea fi considerată ca o blocare intenţionată a alegerilor Preşedintelui, care se poate solda cu dizolvarea Parlamentului.

Ibidem.

1. Investirea în funcţie a Preşedintelui După exercitarea controlului constituţionalităţii asupra alegerii Preşedintelui şi validarea mandatului, candidatul pentru funcţia de Preşedinte al Republicii va depune în termen de cel târziu 45 de zile de la alegeri, jurământul în faţa Parlamentului şi a Curţii Constitu­ţionale. Din momentul depunerii jurământului, noul Preşedinte intră legal în funcţie. Jurământul este determinat de art.79 din Constituţie şi are următorul text:

"Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a Moldovei".

Investirea Preşedintelui în funcţie se face în cadrul unei şedinţe solemne a Parlamentului şi Curţii Constituţionale, la care participă deputaţii în Parlament, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Guvernului, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, iar în calitate de invitaţi pot participa reprezentanţii corpului diplomatic acreditaţi în Republica Moldova, reprezentanţii cultelor, liderii partidelor politice şi ai altor organizaţii social-politice, reprezentanţii comunităţilor naţional-culturale, conducătorii autorităţilor administraţiei publice locale, alte personalităţi notorii atât din ţară, cât şi de peste hotare.

Ceremonia de învestitură a Preşedintelui constă din: a) şedinţa solemnă comună a Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, care va include:

• deschiderea şedinţei de către Preşedintele Parlamentului;
• intonarea imnului de stat;

• citirea de către Preşedintele Curţii Constituţionale a hotărârii Curţii Constituţionale privind validarea mandatului noului Preşe­dinte;
• depunerea jurământului constituţional de către Preşedintele nou-ales;

-   înmânarea de către Preşedintele Curţii Constituţionale a Eşarfei prezidenţiale;

• discursul de învestitură al Preşedintelui;
• intonarea imnului de stat;

1. depunerea coroanei de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare de către Preşedintele Republicii, Preşedintele Parlamentului, Preşedintele Curţii Constituţionale şi de către alte persoane oficiale;
2. transmiterea puterii de către Preşedintele al cărui mandat a expirat Preşedintelui nou-ales, în reşedinţa sa oficială;
3. d) recepţia oficială, oferită de Preşedintele nou-ales.
4. Durata mandatului

Mandatul Preşedintelui durează de la validarea acestuia până la încetarea lui. De regulă, termenul mandatului Preşedintelui este de 4 ani şi se exercită efectiv de la data depunerii jurământului. Acest termen se prelungeşte de drept până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou-ales. De menţionat şi faptul că în art. 80 alin.(3) Constituţia prevede în mod expres încă două împrejurări ce permit prelungirea mandatului prezidenţial.

Prorogarea mandatului şefului statului are loc în situaţii excepţionale: război sau catastrofa. Aceste situaţii fiind deosebite, preşedintele impune şi determină un regim juridic special aplicabil tuturor persoanelor fizice şi juridice, prin urmare, este pe deplin justificată continuarea îndeplinirii atribuţiilor preşedintelui, care este şi comandantul suprem al foiţelor armate.

întrucât Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare, iar reglementările constitu­ţionale stabilesc că prelungirea mandatului Preşedintelui face obiectul unei legi organice, precum şi pentru a se asigura controlul asupra acestor circumstanţe excepţionale, aprecierea oportunităţii prelungirii mandatului şefului statului este de competenţa exclusivă a Parlamentului, evitându-se astfel posibilitatea ca Preşedintele să-şi aroge împuterniciri suplimentare.

în virtutea prerogativelor sale, şeful statului poate influenţa, printr-un mesaj, luarea acestei măsuri, argumentând şi detaliind situaţia gravă în care se află ţara. Legea organică de încuviinţare a prelungirii mandatului Preşedintelui, în cele două situaţii, trebuie să stipuleze limitele acestei prelungiri (încetarea ostilităţilor, înlăturarea consecinţelor catastrofei).

Cu referire la numărul mandatelor pe care poate să le deţină o persoană Constituţia stabileşte în art. 80 că nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte decât pentru cel mult două mandate consecutive. Această prevedere constituţională generează discuţii şi conturează două concepte referitoare la consecutivitatea ocupării funcţiei de Preşedinte.

Primul concept, pe care îl considerăm conform cu sensul şi spiritul Constituţiei, rezidă în exercitarea funcţiei de Preşedinte de una şi aceeaşi persoană pe parcursul a două mandate consecutive, fiind imposibilă întreruperea acestora. Cu alte cuvinte, o persoană care a candidat pentru al doilea mandat şi nu a câştigat alegerile, nu mai poate niciodată să pretindă la funcţia de Preşedinte. Prin această modalitate este exclusă posibilitatea unor răfuieli politice sau a revanşismului politic, prin urmare, se asigură o stabilitate politică.

Al doilea concept se referă la posibilitatea deţinerii funcţiei de Preşedinte pentru două mandate consecutive, după o întrerupere pentru o perioadă de cel puţin un mandat aceeaşi persoană poate candida din nou la funcţia de Preşedinte. Confuzia apare la compararea variantei oficiale şi variantei traduse a textului din Constituţie. Varianta oficială a textului constituţional are formula care stabileşte imperativ: decât pentru cel mult două mandate consecutive, iar varianta rusă a textului se referă la: 6onee deyx cpoKoe nodpnd. Prin această traducere se omite semnificaţia cuvântului decât. Astfel, considerăm că cel de-al doilea concept nu corespunde sensului şi spiritului normelor constituţionale, prin urmare, traducerea denaturează voinţa legiuitorului constituant.

Limitarea deţinerii mandatului îşi pierde importanţa odată cu schimbarea modului de alegere a • Preşedintelui Republicii. Limitarea este relevantă atunci când Preşedintele este ales de popor prin vot direct, deoarece este necesar de a asigura democraţia şi pluralismul politic. Semnificaţia acestei limitări devine inutilă atunci când Preşedintele este ales de Parlament, deoarece este firesc ca liderul partidului care a obţinut majoritatea absolută în Parlament să fie ales Preşedinte al Republicii. In cazul în care o formaţiune politică va câştiga alegerile parlamentare de mai multe ori, este logic ca persoana care se află în fruntea acestei formaţiuni să poată pretinde la funcţia de Preşedinte fără limitare a numărului de mandate, prin urmare, prevederile art. 80 din Constituţie vor trebui revizuite.

1. Vacanţa şi interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii

Mandatul Preşedintelui ţării în mod normal încetează odată cu expirarea termenului de 4 ani rezervat unui mandat, însă mai pot apare situaţii, care să determine încetarea mandatului înainte de expirarea acestui termen, astfel apare vacanţa funcţiei. Aceste situaţii pot fi determinate de:

• demisie;
• demitere din funcţie;
• imposibilitatea definitivă de a-şi exercita atribuţiile;

Aceste situaţii mai pot fi clasificate ca împrejurări voluntare, apărute din propria iniţiativă a Preşedintelui prin demisionare ori demiterea acestuia din funcţie de către Parlament, sau naturale, prin care intervine imposibilitatea definitivă de a-şi exercita atribuţiile ori decesul.

Demisia constă în manifestarea unilaterală de voinţă a Preşedintelui Republicii, prin care acesta hotărăşte să renunţe la funcţia sa. Nu se prevede nici o condiţie pentru producerea efectelor juridice ale acestui act, care pune capăt înainte de termen mandatului şefului statului. Demisia şefului statului intervine în urma unei cereri adresată Parlamentului care se pronunţă asupra ei.

Demiterea din funcţie a Preşedintelui poate avea loc în cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, sau în cazul săvârşirii unei infracţiuni. în astfel de cazuri punerea sub acuzare a şefului statului sau suspendarea Iui din funcţie se face de Parlament, cu votul a 2/3 din deputaţii aleşi.

Suspendarea din funcţie a Preşedintelui intervine pentru infracţiunile comise şi durează până la judecarea acestuia de către Curtea Supremă de Justiţie. Rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare atrage demiterea de drept a Preşedintelui din funcţie: în aceste cazuri constatarea circumstanţelor care justifică demiterea Preşedintelui de către Curtea Constituţională nu este necesară.

Curtea Constituţională constată circumstanţele care justifică demiterea Preşedintelui în cazurile când acesta încalcă prevederile Constituţiei, însă aceste încălcări nu pot fi calificate ca infracţiuni.

Imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile de către Preşedinte este o situaţie temporară, determinată de boală sau de alte circumstanţe, care sunt constatate de Curtea Constituţională, în aceste cazuri Preşedintele îşi preia funcţia din momentul încetării circumstanţelor ce au creat o astfel de stare.

Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor de către Preşedinte este o prelungire a situaţiei arătate mai sus, în condiţiile în care are caracter definitiv şi este determinată pe cale medicală. Cu alte cuvinte, este vorba despre afectarea gravă a sănătăţii, fiind exclusă posibilitatea dispariţiei acestor împrejurări în viitor.

Competenţa de constatare a unor astfel de împrejurări ce pot conduce la interimatul funcţiei îi aparţine Curţii Constituţionale, care determină cazurile concrete ca fiind cele ce pot provoca imposibilitatea definitivă pentru exercitarea atribuţiilor de către şeful statului. După adoptare, hotărârea Curţii urmează a fi comunicată Parlamentului, caFe va organiza în termen de 2 luni alegeri pentru un nou Preşedinte. O soluţie similară se impune şi în situaţia când intervine decesul şefului statului.

Pentru anumite perioade de timp, determinate de situaţiile descrise mai sus, intervine interimatul funcţiei de Preşedinte al ţării, astfel de cazuri sunt generate de:

• vacanţa funcţiei;
• demitere;

• suspendarea Preşedintelui din funcţie, în caz de punere sub acuzare;
• imposibilitatea temporară a Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile.

în aceste cazuri legea fundamentală reglementează expres cine asigură interimatul funcţiei de Preşedinte, determinând o anumită ordine, care îi revine Preşedintelui Parlamentului sau Prim-mi-nistrului.

Deşi Constituţia nu determină expres atribuţiile Preşedintelui interimar, acesta oricum nu poate exercita toate competenţele şefului statului, el nu poate adresa mesaje către Parlament, nu poate dizolva Parlamentul şi nu poate cere poporului să-şi exprime voinţa prin referendum. Justificarea acestor restricţii este dedusă din "reprezenta-tivitatea" Preşedintelui interimar şi cerinţele normelor constituţionale. Astfel, Parlamentul nu poate fi dizolvat în această perioadă în virtutea prevederilor prohibitive ale Constituţiei ce interzic dizolvarea acestuia în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui.

Persoana care exercită interimatul funcţiei nu poate comite nici o abatere de la legea supremă, deoarece pentru comiterea unor fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, acesteia îi sunt aplicabile prevederile constituţionale de sancţionare.

Cu referire la prevederile constituţionale ce reglementează interimatul funcţiei şi durata mandatului se poate constata că există câteva norme constituţionale care intră în contradicţie şi nu permit deducerea directă şi indiscutabilă a soluţiei constituţionale vizând interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova. Şi mai multe discuţii se pot ivi în cazul în care mandatul Preşedintelui ar expira în perioada când Parlamentul ar fi dizolvat.

Având în vedere aceste considerente, credem că problema interimatului funcţiei de Preşedinte al ţării poate fi interpretată pornind de la principiile generale şi normele constituţionale referi­toare la exercitarea funcţiilor autorităţilor publice în perioada când acestea sunt dizolvate (demise, cu mandat expirat), precum şi prin aplicarea unei interpretări sistematice a normelor constituţionale care vizează interimatul funcţiei.

Examinând prevederile alin.(2) al art. 80 din Constituţie, în care se stabileşte că Preşedintele Republicii îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou-ales, iniţial se creează impresia că mandatul se prelungeşte pentru Preşedintele în exerciţiu până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou-ales. O astfel de interpretare ar rezulta şi din practica altor ţări, Constituţiile cărora prevăd formulări similare. La o examinare mai minuţioasă această impresie se schimbă. Art. 90 din Constituţie stabileşte expres că vacanţa funcţiei de Preşedinte intervine în caz de expirare a mandatului, prevedere pe care n-o conţin legislaţiile altor ţări.

Astfel, considerăm că problema interimatului funcţiei de Preşedinte, în situaţia când Parlamentul este dizolvat, poate fi examinată prin prisma prevederilor art. 63 alin.(3) şi art. 64 alin. (2) din Constituţie, precum şi prin prisma art. 135 alin.(l) lit.f) din Constituţie.

Conform art. 63 alin.(3) din Constituţie, Mandatul Parlamen­tului se prelungeşte până la întrunirea legală a noii componenţe. In această perioadă nu poate fi modificată Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. Curtea Constitu­ţională a interpretat aceste prevederi, stabilind de fiecare dată că mandatul Parlamentului durează până la întrunirea noului Parlament şi că toate atribuţiile care revin Parlamentului şi organelor sale sunt exercitate în măsură deplină^[6], cu excepţia funcţiei legislative, care este redusă (nu pot fi adoptate şi modificate legi organice şi constituţionale).

Art. 64 alin.(2) din Constituţie stabileşte în prima propoziţie că Preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi, pe durata mandatului Parlamentului. Coroborând aceste prevederi cu cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că atribuţiile constituţionale şi legale ale Preşedintelui Parlamentului sunt depline şi se exercită pe parcursul întregii perioade de activitate a Parlamentului, deci, până la întrunirea noului Parlament (atât în perioada când Parlamentul este dizolvat, cât şi în cea când a expirat mandatul acestuia). Respectiv, în perioada când Parlamentul este dizolvat, Preşedintele legislativului, în temeiul art. 91 din Constituţie, poate asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii în cazul expirării mandatului şefului statului. In acest sens invocăm şi considerentele conform cărora (în scopul asigurării continuităţii exercitării atribuţiilor de şef al statului), în cazul când funcţia de Preşedinte devine vacantă, inclusiv şi pentru motivul expirării mandatului, exercitarea provizorie a atribuţiilor Preşedintelui Republicii Moldova se pune în sarcina Preşedintelui Parlamen­tului^[7].

Conform alin.(l) lit.f) şi alin.(2) din art.135 al .Constituţiei, Curtea Constituţională, din iniţiativa subiecţilor prevăzuţi de Legea cu privire la Curtea Constituţională, constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Re­publicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile.

Codul jurisdicţiei constituţionale, art. 38 stabileşte că sesizarea privind constatarea circumstanţelor ce justifică interimatul funcţiei de Preşedinte poate fi făcută numai în temeiul unei hotărâri a

Parlamentului, semnate de Preşedintele Parlamentului, iar art. 63 statuează că asupra circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte, Curtea Constituţională se pronunţă prin aviz. în opinia noastră, aceasta poate însemna că Parlamentul este în drept să adopte hotărârea respectivă despre asigurarea interimatului funcţiei de Preşedinte, iar Curtea Constituţională este îndrituită să avizeze acea hotărâre şi să constate existenţa circumstanţelor invocate, fără a putea anula direct efectul hotărârii Parlamentului.

Aplicând interpretarea logico-gramaticală şi sistematică a normelor constituţionale prevăzute de art. 80 şi art. 90, putem considera că sensul art. 80 alin. (2) este unul restrictiv şi va asigura exercitarea mandatului până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou-ales.

Potrivit prevederilor constituţionale, mandatul Preşedintelui durează 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. De menţionat că termenul de 4 ani este unul relativ, deoarece poate fi întrerupt de mai mulţi factori: demisie, deces, demitere, imposibilitate definitivă de a exercita mandatul sau expirare a mandatului din momentul depunerii jurământului de către Preşedintele nou-ales şi respectiv prelungit în caz de război sau catastrofă.

Dacă majoritatea cazurilor arătate determină clar momentul încetării mandatului, atunci nu este clar momentul încetării acestuia în situaţia când Preşedintele nou-ales va prelua mandatul următor. Se modelează două opinii. Prima desemnează momentul depunerii jurământului Preşedintelui nou-ales, care poate fi şi înainte de data depunerii jurământului Preşedintelui în exerciţiu. A doua opinie se referă la ziua depunerii jurământului de către Preşedintele nou-ales, care nu poate preceda data depunerii jurământului Preşedintelui în exerciţiu.

în susţinerea primei opinii aducem următoarele argumente:

1. a) exercitarea mandatului presupune îndeplinirea unei funcţii
   prin valorificarea drepturilor şi obligaţiunilor ce le conţine această
   funcţie;
2. b) Preşedintele Republicii îşi exercită mandatul până la
   depunerea jurământului de către Preşedintele nou-ales. Sensul acestor
   prevederi constituţionale nu poate fi dublu, deoarece este vorba
   despre prelungirea mandatului. Sintagmele exercită mandatul şi
   prelungeşte mandatul nu sunt sinonime, deoarece atunci când a doritsă stabilească prelungirea mandatului legiuitorul constituant a facut-o expres, pentru caz de război sau catastrofa (art. 63 şi art. 80);
3. c) vacanţa funcţiei de Preşedinte intervine în caz de expirare a mandatului. Prin urmare, pentru a nu admite situaţii de intervenţie a vacanţei funcţiei, jurământul Preşedintelui nou-ales trebuie să fie depus înainte de data expirării mandatului Preşedintelui în exerciţiu.

Astfel, concluzionăm că termenul mandatului de 4 ani este unul relativ: el poate fi prelungit doar printr-o lege organică în caz de război sau de catastrofa; în alte situaţii mandatul nu poate dura mai mult de 4 ani sub pericolul intervenţiei vacanţei funcţiei.

In această ordine de idei putem afirma că dispoziţiile art. 90 alin.(l) şi art. 91 din Constituţie sunt pe deplin explicite şi nu permit o altă interpretare decât cea arătată expres, conform căreia vacanţa intervine în caz de expirare a mandatului de preşedinte^[8].

In contrapunere cu cele afirmate, Curtea Constituţională intervine cu altă interpretare, prin care reţine că în cazul apariţiei vacanţei funcţiei de Preşedinte în condiţiile art. 90 alin. (1) din Constituţie în legătură cu expirarea duratei mandatului prevăzute la art. 80 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele îşi exercită mandatul, potrivit art. 80 alin. (2) din Constituţie, până la depunerea jurămân­tului de către Preşedintele nou-ales.

Interimatul funcţiei de Preşedinte, survenit în caz de vacanţă a funcţiei cauzată de demisie, de demitere a Preşedintelui, de imposibilitatea temporară sau definitivă de a-şi exercita atribuţiile sau de deces, se asigură în conformitate cu art. 91 din Constituţie^[9].

Conform altei opinii referitoare la această din urmă soluţie, Curtea Constituţională, fiind abilitată cu dreptul exclusiv de interpretare a Constituţiei, în scopul determinării exacte a înţelesului normelor constituţionale, precum şi al aplicării lor corecte şi unitare, avea obligaţia să aplice toate metodele de interpretare legală: gramaticală, logică, istorică, teleologică şi sistematică în ansamblu, în nici un caz izolat. Rezultatul interpretării numai atunci poate fi exact şi obiectiv, când este întemeiat pe îmbinarea acestor metode.

Prin soluţia dată Curtea a omis intenţionat unul din cazurile de survenire a vacanţei funcţiei de Preşedinte, expirarea mandatului acestuia, caz prevăzut direct şi explicit în art. 90 alin. (1) din Consti­tuţie. Astfel, printr-o asemenea manipulare Curtea şi-a arogat funcţii improprii şi nepermise într-un stat democratic şi de drept, fapt ce a condus la completarea Constituţiei şi prelungirea de fapt a mandatului Preşedintelui, intervenind astfel în sfera de activitate a Parlamentului.

Conform acestei opinii, mandatul Preşedintelui expiră la 4 ani de la data depunerii jurământului şi, în cazul în care un nou Preşedinte nu este ales, intervine vacanţa funcţiei şefului statului.

în perioada de la expirarea mandatului şefului statului şi până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou-ales, Preşedintele în exerciţiu este abilitat, întru asigurarea continuităţii exercitării atribuţiilor de şef al statului, numai cu îndeplinirea funcţiilor acestuia.

în sens larg, în perioada în cauză Republica Moldova nu are un Preşedinte, dar există o persoană (fostul Preşedinte), care îndeplineşte funcţiile constituţionale ale şefului statului până la alegerea şi depunerea jurământului de către Preşedintele nou-ales .

în problema interimatului funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova opiniile s-au divizat, în opinia noastră, din cauza că la stabilirea soluţiilor constituţionale nu s-a ţinut cont de cerinţele principiului unităţii materiei şi s-au admis reglementări ambigue.

^[1] Cu referire la instituirea funcţiei de Preşedinte, Curtea Constituţională consideră că faptul instituirii funcţiei de Preşedinte al Republicii Sovietice Socialiste Moldova şi al introducerii modificărilor şi completărilor respective în Constituţia R.S.S. Moldova prin Legea din 3 septembrie 1990 nr. 250-XII tiu a produs efectul juridic de instituire a funcţiei de şef al statului Republica Moldova, deoarece atât la acel moment, cât şi în perioada de până la 27 august 1991, nu exista statul Republica Moldova - stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil - subiect al comunităţii statelor luniii, iar teritoriul ocupat în prezent de acest stat era parte componentă a altui stat, care se numea Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Astfel, se concluzionează că până la 15 ianuarie 1992, data depunerii jurământului de către Preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova, ales la 8 decembrie 1991 prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, nici o persoană nu a exercitat un mandat de şef al statului Republica Moldova. Hotărârea Curţii Constituţionale din 29.03.1996.

^[2] Sesizarea deputatului în Parlament A. Dubrovschi către Curtea Constituţională, dosarul nr. 77a din 16.11.2000.

^[3] Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 39 din 4.12.2000.

^[4] Sesizarea unui grup de deputaţi în Parlament înaintată Curţii Constituţio­nale, prin care se solicită interpretarea art. 78 alin. (3) şi alin.(5) din Constituţie. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 45 din 18.12.2000.

^[5] Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 45 din 18.12.2000.

^[6] Hotărârile Curţii Constituţionale nr. 21 din 10.11.1997; nr. 40 din 24.12.1998; nr.l 6 din 20.04.2000 şi nr. 32 din 03.08.2000.

^[7] Hotărârea Curţii Constituţionale din 21.12.1995.

^[8] Hotărârea Curţii Constituţionale din 21.12.1995.

^[9] Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 43 din 14.12.2000.

340. Popa, op. cit, p. 340.

Avizul Curţii Constituţionale nr. 4 din 26.12.2000.