Separarea politicului de administraţie constituie una din constantele modelului democratic de administraţie publică şi care, alături de cealaltă constantă şi anume subordonarea, asigură echilibrul modelului occidental de administraţie democratică.
O analiză critică a administraţiei româneşti din ultimul deceniu indică o violenţă şi o agresivă politizare a administraţiei practicată până în prezent de diferite partide politice ajunse la putere, agresivitate ce a generat în practică o disoluţie a administraţiei; apariţia în fapt a unei nonadministraţii prin pătrunderea unor activişti de partid în posturi ce presupuneau o înaltă calificare şi o substanţială experienţă.
Considerăm ca fără o administraţie depolitizată, profesionistă, stabilă şi motivată, progresul nu este posibil. Măsurile stabilite pentru realizarea acestui obiectiv se cer a fi comentate şi demultiplicate, dată fiind deosebita lor importanţă. Respectarea riguroasă a Statutului funcţionarilor publici constituie condiţia sine qua non în construcţia noului corp de funcţionari publici din administraţie.
În ţările Europei, ca şi la noi, mai toate partidele politice susţin teoretic, teza depolitizării funcţiei publice. În practică, însă, se încearcă instalarea, în special în funcţii importante a clientelei politice.
De altfel, au fost formulate teorii potrivit cărora politizarea administraţiei şi instalarea în funcţii a persoanelor de încredere ar face parte din jocul politic şi că astfel de programe de guvernare nu ar avea şanse de realizare datorită sabotajului pe care l-ar declanşa vechea administraţie.
Este de observat că intervenţia politică în promovarea înalţilor funcţionari, chiar dacă nu este legată direct de politica partidelor de guvernământ tinde să politizeze administraţia şi astfel aduce în prim plan discuţia de natură constituţională potrivit căreia înalţii funcţionari se conduc sau ar trebui să se conducă numai după regulile interne ale administraţiei, menţionate în legi şi statute: neutralitate, obiectivitate, eficacitate etc.
În legătură cu Statutul funcţionarilor publici şi anume, tema privilegiilor sau mai exact, condiţia socio-economică a agenţilor publici este de asemenea mult comentată şi la noi.
Adepţii politizării administraţiei susţin că privilegiile statutare ale funcţionarilor fac din aceştia o castă şi că, în fond, ei trebuie să se supună regimului comun al salariaţilor şi anume, contractul civil şi salarizarea, exclusive pe criterii de performanţă. Teza nu este nouă şi ea a stat la baza desfiinţării Statutului funcţionarilor publici în regimul comunist şi alinierea acestora la regimul general din dreptul muncii.
Adversarii Statutului aduc argumente, cum ar fi acela că este nevoie de un nou stil de a realiza funcţia publică şi că este necesar să se abandoneze tipul funcţionarului generalist, experimentat, dar rutinat, cu atitudine pesimistă şi că trebuie promovaţi specialiştii în toate domeniile administraţiei publice care să pună accentul pe dinamism şi gestiune, care urmează să dobândească mai multă importanţă în economia postului şi prin urmare, se repune în discuţie întreaga structură a serviciului public[1].
Mai mult, se afirmă că acest nou stil presupune, şi chiar necesită un anume angajament al funcţionarului la convingerile politice care au stat la baza elaborării programului ce urmează a fi realizat.
Toate aceste critici care ar putea pune în discuţie măsura în care statutul constituie o modalitate modernă de reglementare a regimului juridic al funcţiei publice şi depolitizarea acesteia, ar putea avea rezonanţă la cei care apreciază că în administraţie sunt prea mulţi cei care gândesc şi care consacră prea mult timp activităţilor tradiţionale, în special pentru redactarea diferitelor note, acte administrative, note de serviciu, circulare etc. şi prea puţini cei care acţionează.
Statutul funcţionarilor publici nu împiedică specializarea funcţionarilor publici, salarizarea acestora pe criterii de performanţă, informatizarea sau introducerea unor metode şi tehnici moderne de management public în vederea creşterii eficacităţii actului de administrare, fie el de autoritate sau de gestiune.
Statutul funcţionarilor publici, monopolul funcţiei publice, simbolizează de fapt,o anume concepţie despre funcţia publică şi nu este un regim special. Această concepţie derivă din principiile fundamentale ale statului de drept, mai exact din principiul separării puterilor statului şi care împiedică absorbţia administraţiei de către politic şi transformarea acesteia în executantul docil al puterii politice.
Putem afirma că statutul constituie o barieră în calea politizării serviciului public prin mecanismul contractului civil, opunându-i-se numirea pe funcţie.
Absenţa unei asemenea cariere pentru funcţionarul public şi dezvoltarea practicii contractului civil, ar determina inevitabil politizarea funcţiei publice şi transformarea administraţiei în serviciul deplin al puterii politice şi nu al cetăţenilor care trebuie să fie beneficiarii acesteia.
Una din măsurile ce vor conduce la depolitizarea administraţiei este crearea unui sistem performant de pregătire a funcţionarilor publici[2].
Problema este deosebit de importantă mai ales deoarece în acest moment există o confuzie cvasitotală în acestă privinţă, cu tot efortul financiar făcut de organismele europene care au investit sume apreciabile în proiecte, care practice nu au fost realizate.
Trebuie semnalat că numărul persoanelor care au nevoie de o pregătire adecvată în această privinţă este foarte mare şi se plasează la toate nivelurile administraţiei, de la Guvern la primăriile comunale. Pe de altă parte, această pregătire trebuie făcută de urgenţă. Planificarea pregătirii funcţionarilor trebuie făcută deoarece resursele şi timpul sunt limitate, este nevoie să le concentrăm asupra câtorva aspecte cheie, iar nevoia de a actualiza cunoştinţele funcţionarilor este enormă, date fiind dimensiunea şi volumul informaţiilor.
Resursele de competenţă reală fiind limitate, este nevoie să ne concentrăm asupra câtorva ţinte cheie.
În primul rând trebuie făcută distincţia între[3]:
- Know-how[4] (legislaţie nouă, tehnici noi în diverse domenii cum ar fi contabilitatea, finanţarea etc.);
- abilităţi ;
- atitudini (atitudinea psihologică).
În al doilea rând va trebui să distingem:
- pregătirea înainte de angajare;
- la recrutare persoanei;
- după angajarea persoanei.
Pregătirea trebuie concepută în funcţie de grupurile ţintă specifice care trebuie mai întâi identificate. Spre exemplu se poate stabili grupuri ţintă de profesionişti (jurişti, economişti, ingineri etc.); grupuri ţintă de manageri (de vârf, de nivel mediu şi de bază); grupuri ţintă în funcţie de vârstă sau formate pe criteriul ariei geografice[5].
Foarte important este că toate programele trebuie armonizate astfel încât să se facă aceeaşi pregătire pentru aceeaşi categorie de funcţionari.
Strategia va trebui totodată să stabilească sistemele de monitorizare ale procesului, astfel încât în orice moment la nivelul Guvernului şi ministerelor de resort să se cunoască cine a fost pregătit şi cine mai trebuie pregătit, în ce domeniu şi când. De asemenea, să se urmărească eficacitatea procesului de educaţie şi instruire evaluându-se feed-back-ul.
[1] Ioan Alexandru, Criza administraţiei-teorii şi realităţi. Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.193.
[2] Verginia Vedinaş, Ghencea Flavia, Drept administrativ european comparat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006, p. 57.
[3] Ioan Alexandru, Politică, administraţie şi justiţie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 85.
[4] Cuvântul ,,Know-how” poate fi definit ca - ansamblu al informaţiilor şi al experienţei privind un nou proces tehnologic şi modul de exploatare al unor utilaje noi, Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998, p. 589.
[5] Alexandru Ioan, Criza administraţiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp.216-220.