Instrumentele economice acoperă o gamă largă de activităţi. Ca şi în cazul reglementărilor, acestea variază de-a lungul unei dimensiuni pozitiv – negativ. În cazul celor pozitive, o resursă materială este oferită unui agent (individ, organizaţie), pe când în cazul celor negative agentul este deposedat de o resursă materială. Programele de stimulente financiare sunt legiferate pentru a îmbunătăţi condiţiile unor agenţi sau pentru a reduce costurile şi riscurile unei anumite acţiuni. Piedicile financiare au o semnificaţie opusă: de a înrăutăţi condiţiile actorilor-ţintă sau de a mări costurile şi riscurile unei anumite acţiuni, tocmai pentru a o descuraja.
Instrumentele economice pot fi clasificate şi conform dihotomiei în bani – în natură. Guvernele pot alege între plăţile prin transferul de bani sau prin transferul de bunuri. Granturile, subsidiile, alocaţiile, garanţiile de credit, dobânzile subvenţionate sunt instrumente economice în bani, în timp ce îngrijirea medicală gratuită, medicamentele gratuite sau mesele gratuite pentru copiii şcolari reprezintă instrumente în natură.
Meritele banilor în comparaţie cu cele ale produselor şi serviciilor ca forme de ajutor public au fost îndelung dezbătute. Principiul banilor presupune faptul că toţi indivizii elegibili, de exemplu cei cu venituri mici, ar trebui să primescă bani din partea autorităţilor publice. Acest lucru ar trebui să ofere celor ce primesc bani libertatea de a face ceea ce doresc cu ei. Astfel, integritaatea personală nu ar fi afectată, iar stigmatizarea socială ar fi evitată. Împotriva acestui raţionament unii autori au adus ca argument faptul că plăţile în bani sunt ineficiente deoarece destinatarii sunt deseori în incapacitatea de a-şi administra economile personale. Ei cad pradă reclamelor care îi încurajează să cheltuiască bani pe obiecte neesenţiale şi să neglijeze problema hranei şi hainelor pentru ei şi pentru copiii lor. De aceea ajutoarele sociale ar trebui să ia forma bunurilor şi serviciilor oferite de către guvern prin interemediul unor organizaţii publice. În acest fel, autorităţile se asigură de faptul că destinatarii nu îşi vor cheltui resursele pe un consum inutil ci se vor bucura de bunurile şi serviciile considerate necesare de către autorităţi în conformitate cu opiniile experţilor. Totuşi, destinatarii pot să respingă o astfel de alternativă, considerând-o ca fiind mult prea paternalistă. Din acestă perspectivă ajutoarele în bani sunt mai puţin constrângătoare pentru destinatari decât cele în bunuri sau servicii.
A1. Stimulente financiare
Transferurile în bani reprezintă plăţi unilaterale ale guvernului către o persoană sau către o firmă, transferuri care nu fac parte dintr-un schimb de bunuri sau servicii. Este cazul plăţilor legate de diverse forme de protecţie socială, care reprezintă forme de redistribuţie a bunăstării în societate.
Granturile sunt fonduri puse la dispoziţia indivizilor sau grupurilor de către guvernare şi care reprezintă de asemenea un transfer financiar într-un singur sens. Unul dintre aceste tipuri este reprezentat de granturile de ajutorare. Un grant de ajutorare este o plată efectută de către guvernul central pentru a ajuta unităţi guvernamentale mai mici (regionale sau locale). Astfel putem avea granturi generale, care sunt disponibile pentru orice tip de cheltuială, şi granturile selective, care sunt legate de realizarea unor obiective specifice. Granturile selective se pot baza pe o anumită formulă: să reflecte, de exemplu mărimea şi distribuţia pe vârste a populaţiei dintr-o anumită unitate de guvernare locală. O caracteristică comună a tuturor granturilor de ajutor este aceea că unitatea guvernamentală mai mare oferă ajutor financiar fără a înlocui unităţile mai mici care oferă de fapt serviciul public respectiv. Granturile de ajutor sunt folosite în special pentru a realiza obiective specifice şi nu pentru a oferi asistenţă financiară generală. Asemenea obiective po include: construcţia de drumuri, centre de îngrijire medicală, şcoli, locuinţe, azile de bătrâni, etc.
Subvenţia este o plată condiţionată către indivizi sau firme, realizată de către guvern, pentru care acesta nu primeşte în schimb produse sau servicii. Scopul unei asemenea plăţi este de a face accesibil pentru consumatori un produs sau un serviciu, în condiţiile în care, fără intrevenţia guvernului, produsul sau serviciul respectiv ar fi achiziţionat cu greutate de o bună parte a populaţiei. Produsele sau serviciile subvenţionate sunt considerate esenţiale pentru bunăstarea cetăţenilor şi de aceea guvernul consideră necesară subvenţionarea întreprinderilor care le produc.
Împrumuturile cu dobândă redusă sunt acordate indivizilor sau firmelor la o rată a dobânzii mai mică decât cea existentă pe piaţa bancară. Acest instrument este folosit în unele ţări în cadrul politicii privind locuinţele: doritorii solicită unui organism naţional sau regional împrumuturi cu dobândă redusă pentru construcţia de locuinţe sau pentru îmbunătăţiri legate de o conservare sporită a energiei în locuinţe deja existente.
Garanţiile de împrumut sunt oferite de guvern celor care cumpără echipament care trebuie să îndeplinească anumite standarde. Într-un aemenea program, destinatarii împrumută bani din sursele tradiţionale de împrumut, iar guvernul garantează returnarea creditului şi a dobânzii. Ideea garanţiilor de împrumut este de a reduce riscul pentru organizaţiile care oferă bani şi de a le încuraja să împrumute bani cu o dobândă mai mică unor persoane ce vor să desfăşoare o activitate agreată de către guvern.
Reducerile fiscale reprezintă venituri care nu mai sunt preluate de către autorităţile fiscale. Ele constituie nişte devieri de la structura normală de impozitare. Cele mai comune includ scutirile de impozite, deducerile unor cheltuieli şi returnările.
Scutirea de impozit înseamnă că o anumită parte a venitului, a averii sau a unei acţiuni este exceptată de la impozitare. Scopul scutirii este de a reduce costul unor anumite acţiuni, văzute ca importante de către guvern. Scutirile de impozite pot fi la fel de numeroase ca şi impozitele, ele diferind, evident, de la ţară la ţară: venitul obţinut din culegerea fructelor de pădure, pensiile de bătrâneţe, alocaţiile de maternitate, cele pentru persoane cu handicap, etc.
Deducerile fiscale reprezintă anumite cheltuieli care pot fi scăzute din venitul impozabil. Diferenţa dintre scutirea de impozit şi deducere constă în faptul că prima implică inexistenţa vreunei taxe pe o anumită formă de venit, pe când cea de-a doua presupune că sunt permise anumite cheltuieli pentru a reduce venitul impozabil. În multe ţări, oamenilor de afaceri care cumpără echipamente importante pentru producţie le sunt permise anumite deduceri din venitul lor impozabil, de o valoare echivalentă celei pe care echipamentul lor o pierde anual datorită uzurii.
Returnările implică faptul că organul fiscal oferă o sumă de bani acelor contribuabili care susţin o anumită cauză considerată importantă de către guvern. Ne putem imagina, de exemplu, că un contribuabil ar putea primi o anumită sumă pentru fiecare unitate monetară cheltuită pentru opere caritabile. Această formă de credit ar putea acţiona prin intermediul sistemului de impozit pe venit, prin returnarea către fiecare donator a unei sume egale cu un anumit procent din contribuţiile băneşti ale acestuia pentru caritate.
A2. Piedici financiare
Piedicile financiare includ impozitele, taxele, taxele vamale şi tarifele. Există o diferenţă semantică interesantă între impozite şi taxe. În timp ce taxa este este un preţ pentru un anume serviciu, impozitul nu este o plată pentru ceva anume. O taxă este o percepere din partea guvernului, care presupune un serviciu direct şi distinct. Taxa de intrare într-un muzeu public este o astfel de plată, deoarece celui care dă bani pe bilet îi sunt oferite spre vizionare exponatele muzeului. Pe de altă parte, impozitele sunt plătite pentru un serviciu indistinct. Impozitele includ: impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe proprietate, impozitul pe moştenire, impozitul pe vânzări, etc, etc. Tarifele şi taxele vamale sunt percepute pentru produsele importate. În timp ce tarifele sunt folosite ca mijloace pentru a proteja producătorii interni de competiţia internaţională, taxele vamale sunt percepute pentru a creşte veniturile la buget.
B. Instrumente „în natură”
Abordarea „în natură” a asistenţei publice include centrele pentru îngrijirea copiiilor, casele pentru persoanele în vârstă, spitalele publice, forţele militare, poliţia, universităţile publice, facilităţi legate de depozitarea deşeurilor, etc. În unele cazuri guvernarea contractează unele dintre aceste funcţii unor antreprenori privaţi, care la rândul lor oferă servicii „în natură” cetăţenilor.
Voucher-ul este un mijloc de asistenţă publică „în natură” mai puţin constrângător şi mai indirect decât asigurarea directă de către autorităţi a unor bunuri sau servicii. Sistemul de vouchere reprezintă o metodă prin care consumatorii de servicii şi bunuri oferite de către guvern au posibilitatea de a alege între mai multe alternative. În loc ca o agenţie guvernamentală să decidă cine şi ce primeşte, indivizilor le sunt oferite vouchere care le permit să achiziţioneze anumite bunuri sau servicii până la o anumită sumă de bani. Exemplul cel mai uzual îl reprezintă tichetele de masă. Voucherele sunt utilizate şi ca metodă prin care cetăţenii îşi pot alege spitalul la care să primească îngrijire medicală sau părinţi pot alege şcoala la care să înveţe copiii lor. În cazul sistemului educaţional voucherele sunt distribuite părinţilor pentru ca aceştia să plătească taxele de şcolarizare la şcoala pe care o aleg pentru copiii lor. Guvernarea locală sau, în final guvernarea centrală, transformă voucherele primite de către fiecare şcoală în sume de bani corespunzătoare. Astfel şcolile se vor afla în competiţie unele cu altele pentru a primi fonduri, care sunt proporţionale cu numărul de elevi care au optat pentru ele.