Administrație publică

Se poate argumenta că ceea ce contează în problema delimitării sectorului public faţă de cel privat, a dimensiunii pe care ar trebui să o aibă sectorul public, reprezintă în esenţă o alegere între două modele fundamental diferite de interacţiune socială. Ludvig von Mises spune că “sunt două metode de conducere a afacerilor în cadrul societăţii umane prin cooperare paşnică între indivizi. Una este managementul birocratic, iar cealaltă este managementul pentru profit.”

            Pentru şcoala austriacă, care îi include pe von Misses şi Hayek, problema demarcaţiei constă în faptul dacă societatea ar trebui să fie organizată pe baza proprietăţii private a mijloacelor de producţie (capitalism, sistemul economiei de piaţă) sau pe baza controlului public asupra mijloacelor de producţie (socialism, comunism, economie planificată). Capitalismul înseamnă proprietate privată, iniţiativă liberă şi suveranitatea consumatorilor în problemele economice. Socialismul înseamnă control guvernamental asupra mai multor sfere ale vieţii indivizilor şi o supremaţie a guvernului ca factor central în gestionarea economiei. Şcoala austriacă afirmă că nu poate exista nici un compromis între aceste două sisteme. Von Mises suprapune distincţia dintre proprietatea privată şi cea publică cu distincţia dintre economia planificată şi economia de piaţă. Trebuie însă subliniat faptul că distincţia dintre piaţă şi birocraţie nu coincide în nici un caz cu distincţiile anterioare.

            Următoarele concepte sunt legate de problema demarcaţiei public-privat: schimb şi autoritate, competiţie şi ierarhie, laissez-faire şi planificare, economie de piaţă şi economie de comandă, capitalism şi socialism, libertate şi autoritate.

            Dacă vom compara aceste distincţii două câte două, în interiorul unor matrici pătratice, vom putea observa cum se corelează ele din punct de vedere analitic. Aceste concepte sunt legate între ele din punct de vedere logic şi ilustrează unele aspecte ale distincţiei public privat, însă este greu de acceptat că toate aceste perechi conceptuale sunt reductibile la demarcaţia lui von Mises piaţă versus birocraţie.

            În principiu se acceptă faptul că există doar două mecanisme pentru alocarea resurselor: piaţa liberă şi bugetul public. Cum poate fi caracterizată diferenţa dintre cele două? Distincţia dintre proprietate privată – proprietate publică asupra mijloacelor de producţie este diferită de aceea dintre piaţă şi bugetul public. Relaţia dintre aceste perechi conceptuale este prezentată în figura1.

Figura 1

            Deşi ideal-tipurile capitalismului şi comunismului sunt orientate către combinaţiile 1, respectiv 4, combinaţiile 2 şi 3 sunt posibile din punct de vedere logic. Combinaţia 2 poate să apară, însă statul lui 3 reprezintă o problemă controversată. Unii teoreticieni socialişti argumentează că alocarea bunurilor de către piaţă ar fi fezabilă chiar dacă mijloacele de producţie nu ar fi în proprietate privată (Lange şi Taylor, Le Grand şi Estrin), în timp ce adepţii economiei de piaţă neagă acest lucru (Hayek). Combinaţia 1 poate fi descrisă ca fiind capitalism descentralizat, în timp ce combinaţia 4 este socialism ierarhic.

            Distincţia dintre tipurile de proprietate nu coincide nici cu aceea dintre competiţie şi ierarhie. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie nu este neapărat legată de un model competitiv de interacţiune, deşi un astfel de model conduce la un optim social. Figura 2 arată posibilităţile de combinare.

Figura 2

            Apariţia sau existenţa ierarhiei în sectorul privat se manifestă în tendinţa spre monopol sau oligopol, care au fost considerate în mod tradiţional un domeniu în care trebuie să existe o reglementare publică, făcută de către stat (combinaţia 2). Din punct de vedere teoretic este posibilă apariţia concurenţei chiar şi într-un sistem în care mijloacele de producţie se află în proprietate publică (combinaţia 3), fiind practic imposibil pentru ierarhie să elimine total competiţia (combinaţia 4).

            Se poate face şi o combinare a celor două mecanisme de alocare cu tipurile de interacţiune, după cum se poate vedea în figura 3.

Figura 3

            Măsura în care pieţele aderă total la modelul competiţiei perfecte nu este uşor de determinat (combinaţia 1), însă este şi mai dificil de afirmat că pieţele se îndepărtează de competiţia perfectă (combinaţia 3). În orice caz, combinaţiile 1 şi 3 nu sunt doar teoretic posibile, ele chiar există în realitate. Modelul interacţiunii ierarhice între cei care solicită bani, fonduri, şi cei care atribuie aceşti bani este tipic pentru bugetul public, însă această caracteristică nu exclude elemente de competiţie. Asigurarea serviciilor publice poate fi făcută prin contractare, în urma unei licitaţii sau a unui alt tip de competiţie între birouri (combinaţia 2), sau poate fi făcută prin introducerea unor mecanisme care să ducă la o clasificare, la o ierarhizare a birourilor funcţie de anumite criterii de performanţă (combinaţia 4).

            Dacă se consideră că alcătuirea unui buget este acelaşi lucru cu planificarea, atunci alocarea bunurilor prin intermediul pieţei, ceea ce s-ar putea numi liberă iniţiativă sau „laissez-faire”, ar fi opusul planificării. Conceptul de planificare este departe de a fi unul clar, însă putem identifica două forme de control social. În principiu, producţia şi consumul pot fi atât planificate cât şi lăsate la alegerea participanţilor în procesul de producţie şi consum. Cum interacţionează aceste două tipuri de control social cu cele două tipuri de alocare de poate vedea din figura 4.

Figura 4

            Există părerea că alcătuirea bugetului în mod raţional trebuie să se bazeze pe planificare, iar planificarea înlocuieşte spontaneitatea şi nepredictibilitatea liberei iniţiative a pieţelor. Astfel, se pare că singurele combinaţii posibile ar fi 1 şi 4. Totuşi, această formulă care echivalează pieţele cu libera iniţiativă şi alcătuirea bugetului cu planificarea, a fost puternic contestată. Pe de o parte, s-a susţinut că modelul 3 poate fi relevant pentru înţelegerea societăţii moderne. Charles Lindblom a susţinut ideea unui stat social, unde planificatorii operează într-un mediu de piaţă. Modelul lui Lindblom diferă de modelul unui socialism competiţional, în care sectorul public deţine întreg capitalul, însă piaţa este cea care alocă resursele (combinaţia 2).

Pentru a concluziona, se poate afirma că distincţia dintre sectorul public şi sectorul privat nu este acelaşi lucru cu aceea dintre proprietatea publică şi proprietatea privată, şi nici cu aceea dintre economia planificată şi sistemul liberei iniţiative. Problema demarcaţiei dintre public şi privat nu coincide nici cu problema competiţiei sau ierarhiei. Un sector public masiv poate opera cu elemente de competiţie atât pe partea de cerere cât şi pe cea de ofertă. Un sector privat extins poate include şi o ierarhie considerabilă. Mărimea sectorului public dintr-o perspectivă bugetară este funcţie de mărimea alocărilor sau a redistribuirilor făcute de către guvern şi nu implică o economie planificată sau proprietate publică asupra mijloacelor de producţie. Sectorul public se află mai curând în relaţie de interacţiune cu piaţa liberă decât în relaţie de excluziune cu aceasta, interacţiune bazată pe un sistem de proprietate a mijloacelor de producţie dominant privat.

Cele două mecanisme colective de alocare – bugetul public şi piaţa - au propriile zone de acţiune, care pot fi totuşi combinate fără conflict. Pentru aceasta trebuie însă stabilite criteriile care justifică intervenţia guvernamentală prin intermediul policilor publice.