Cînd Aristotel şi-a intitulat una din capodoperele sale în domeniu „Politica” de la grecescul „politikos” sigur că filozoful din Stagira a avut în vedere treburile polismului grecesc,afacerile cetăţii. Aceasta este semnificativ pentru noţiunea de politică, deoarece ea priveşte ceea ce „este relativ la organizarea puterii în stat, la exerciţiul său”, după cum poate însemna „ansamblul practicilor, faptelor, instituţiilor şi determinărilor guvernări unui stat sau unei societăţi”.[1]¹
Tradiţiile teoriei politice se trag încă din antichitate. Dar ca ştiinţă politologia s-a definitivat atît după formă cît şi după conţinut abia în sec. XX, ultima din toate ştiinţele sociale de bază. În anul 1948 a fost creat un grup de experţi ai UNESCO pentru a determina obiectul ştiinţei politice. Ei au propus în calitate de subiect al acestei ştiinţe studierea diferitelor teorii şi concepţii politice, analiza aplicată a structurilor şi sistemelor politice, activităţii statului, diferitelor partide, grupuri şi mişcări sociale şi politice, studierea opiniei publice, situaţiilor din relaţiile internaţionale. Cercetările se efectuează în următoarele direcţii principale[2]:
- teoria politicii;
- sociologia politicii;
- ştiinţa administrativă;
- relaţiile internaţionale.
În cadrul analizei noastre ne vom preocupa exclusiv de conexiunile dintre fenomenul politic şi sistemul administraţiei publice în statul de drept.
Sistemul politic ca ansamblu de elemente prin care se realizează politica, cuprinde statul ca instrument principal al puterii politice. Desigur că sistemul administraţiei publice avînd rolul de realizare a unor valori politice se află într-o complexitate de relaţii cu sistemul politic. În acest fel mediul politic constituie o dimensiune esenţială a administraţiei publice.
Deci, raportul dintre sistemul politic şi societate nu se limitează numai la determinările şi influienţele psihologice pe care le exercită politicul asupra societăţii. Acest raport presupune şi rolul activ al sistemului politic de influienţare a societăţii. Este vorba de un complex de relaţii reciproce între sistemul politic şi societate în care regimul politic realizează un rol deosebit de important în transformările care se petrec în colectivitate şi anume:
- formează ideologia educaţiei civice în cadrul infrastructurilor sociale;
- puterea politică se evidenţiază ca izvor al instituţiilor şi al dreptului;
- contribuie la dezvoltarea socială şi economică a societăţii;
- contribuie la fundamentarea concepţiilor de securitate şi colaborare în concordanţă cu standardele internaţionale;
- participă la elaborarea strategiilor de integrare în infrastructurile economice şi politice atît pe plan european cît şi mondial.
Astfel, sistemul politic, ca fenomen ideologic desfăşoară o complexitate de activităţi prin care în mod direct (indirect) influienţează perfecţionarea calităţii vieţii membrilor societăţii, pe linia progresului social şi prin care este puternic influienţată dezvoltarea societăţii globale.
Puterea politică, ca fenomen de autoritate poate fi definit ca fiind acea putere de impulsionare, de decizie şi de coordonare care aparţine aparatului conducător al ţării în baza reglementărilor fundamentale ordonate la standardele democratice internaţionale. Acest fapt, le permite să determine şi să conducă ansamblul politicii naţionale cu tot ceea ce ea implică în ordinea internă şi internaţională.
În acelaşi timp nu poate fi omis faptul că, în practica vieţii sociale şi de stat puterea politică este exercitată în cadrul celor mai largi dimensiuni sociale, de către autorităţile administraţiei publice,ele fiind acelea care sunt investite într-un mod aproape exlusiv să asigure realizarea politicii interne şi externe a statului” (art.96 din Constituţie). Aici se înscriu şi exigenţele cetăţenilor faţă de puterea politică, unde cetăţenii văd în guvern instituţia cea mai indicată a le satisface nevoile urgente, instituţia destinată a inventa noi forme de administrare publică care să fie capabilă a înlătura neajunsurile vieţii cotidiene. Deci, rolul principal la realizarea valorilor politice formulate de puterea publică îl are cetăţeanul ca titular de drepturi şi competenţe, care participă la activităţile care se desfăşoară în cadrul sistemului politic (fie în calitatatea sa de consultant ai guvernanţilor, fie ca participant activ la realizarea activităţilor administraţiei publice, etc.).
Esenţa conexiunilor dintre fenomenul politic şi sistemul administraţiei publice este determinată de principiile consfinţite în normele constituţionale. Indiferent de forma constitiţiei sau de conţinutul acesteia, important este faptul că puterea este încadrată în stat, că prin elaborarea constituţiei a căpătat abilitarea juridică şi că numai ea (puterea politică), are capacitatea de a se transforma dintr-o putere de fapt într-o putere de drept. Puterea politică este izvorul dreptului, prin intermediul instituţiilor şi, în mod special, prin intermediul celei mai însemnate dintre ele: statul. Este imposibil a disocia statul de puterea politică a cărui creier este. Puterea politică, prin canalul aparatului etatic, trebuie să decidă care norme vor fi edictate, care drepturi vor fi acordate cetăţenilor, care puteri vor fi conferite corpurilor intermediare – colectivităţilor publice, intreprinderilor, societăţilor, asociaţiilor, etc[3].
În afară de toate acestea, există o atitudine politică a poporului care, de regulă, se organizează şi mai ales se orientează către un scop politic prin intermediul partidelor politice. Expresia concentrată a politicii ca ideologie şi instituţie, ca deziderat şi acţiune o reprezintă partidele. Politica lor precede dreptul şi apoi, adesea ia forma dreptului dacă nu, cel puţin îşi găseşte ecoul în el[4].
Fiecare epocă istorică aduce cu sine forme noi şi structuri noi de realizare a politicii statului. Orice stat, subliniază sociologul francez Ph.Parini, trebuie să-şi creeze un ansamblu de structuri, de instituţii prin care să asigure continuitatea existenţei poporului său,a naţiunii pe teritoriul dat. Avînd la dispoziţie atributele principale şi fiind deţinător al unei puteri juridice de supremă instanţă, statul enunţă şi aplică regulile de drept prin care îşi defineşte esenţa, organizarea propriei activităţi şi modalităţile de conducere a cetăţenilor săi. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv statul dispune de toate pîrghiile necesare cît şi de mijloace de constrîngere, care sa-i asigure respectarea legilor[5].
Analiza rolului şi locului puterii politice în stat nu va fi completă fără a ţine cont de metodele, mijloacele şi procedeele prin intermediul cărora se realizează această putere ajunsă la guvernare. Istoria contemporană cunoaşte trei tipuri de regimuri politice, care contribuie nemijlocit la determinarea de fapt a locului şi rolului societăşii respective în cadrul sistemului social global.
Regimul democrat prezintă un sistem de guvernare ale cărui trăsături dominante sunt: prezenţa unei multitudini de instituţii care permit diversitatea de interese şi păreri, existenţa sistemului multipartid, separarea puterilor, proclamarea principiului dreptăţii sociale şi egalităţii în faţa legii.
Regimul autoritar se caracterizează prin concentrarea puterii în mîinile castei birocratice de conducere. El limitează libertatea, dar nu o anulează. Acceptă în anumite limite existenţa societăţii civile. În exercitarea puterii poate recurge la violenţă. Aplicarea programelor politice nu se face pe baze democratice. Recrutarea conducătorilor de subdiviziuni se face prin cooptare. Autoritarismul acceptă un pluralism limitat şi nu recurge la o ideologie obligatorie pentru toţi.
Regimul totalitar concentrează în mîinile statului toate aspectele puterii din societate. În fond, el se sprijină pe represiuni şi violenţă. Statul totalitar nu tolerează nici o activitate nesancţionată. El îşi impune monopolul în toate domeniile. Monopolul politic - prin partidul unic, monopolul spiritual - prin ideologie şi mass media, monopolul poliţienesc - în domeniul economic, social etc.
Analiza regimurilor politice ne permite să conchidem, că ele caracterizează puterea politică care se înfăptuieşte şi activează nu numai în cadrul statului ci şi în cadrul altor unităţi ale sistemului politic, ale societăţii. Se caracterizează prin rela posibilitate a subiecţilor (guvern, partid, grup, persoană, etc.) de a-şi promova voinţa prin intermediul politicii.
Deci, conducerea (administrarea) este interacţiunea dintre subiectul ce conduce şi obiectul condus, care dă naştere la o întreagă gamă de relaţii sociale, prin intermediul cărora îşi exprimă interesele lor legale. În etapa actuală transformările democratice au cuprins toate domeniile vieţii sociale, intenţionîndu-se de a forma treptat un stat de drept şi o societate civilă. Statul de drept este o necesitate obiectivă şi o valoare socială de o importanţă majoră, o modalitate efectivă de organizare şi dirijarea societăţii.
Este vorba despre un stat în care omul dispune de maximul de libertăţi şi posibilităţi pentru a se impune ca personalitate. Statul de drept presupune un astfel de regim politic în care toate activităţile puterii şi ale reprezentanţilor săi, de sus pînă jos, se vor desfăşura conform legilor şi Constituţiei. Aceasta înseamnă că legea este unicul mijloc posibil de exprimare şi fixare a necesităţilor şi intereselor fiecăruia om şi a societăţii în genere, că legea este în stare să transforme voinţa poporului într-un instrument de reglementare a relaţiilor sociale şi numai ea determină drepturile şi obligaţiunile participanţilor la relaţiile sociale, stabileşte ordinea în societate. Numai legea garantează apărarea societăţii şi a cetăţeanului de încălcare a drepturilor, a intereselor şi libertăţilor legitime.
Luînd în consideraţie tendinţele transformărilor cardinale ce au loc în sfera relaţiilor sociale ca un proces obiectiv la etapa de tranziţie, regimul politic, ar trebui să contribuie prin diverse forme şi metode la susţinerea acestui dinamism prin intermediul unui sistem politic şi de administrare bazat pe calculul (interesul) individual. Aceasta înseamnă că societatea industrială clasică dispare, modelul cantităţii s-a epuizat, sistemul administrativ, modalitatea conducerii, adoptarea deciziilor, amestecul şi controlul din partea statului asupra societăţii – toate acestea trebuie radical schimbate şi adaptate la cerinţele zilei. Societatea post-industrială e alta. Ea cere – diversitate, libertate, individualitate. Funcţionarii care erau buni în societatea industrială în prezent nu ştiu ce să facă. Ei încearcă să rezolve problemele cotidiene ale societăţii cu metodele vechi, neavînd un nou model ei pierd încrederea în sine şi ies uşor din funcţiune. Situaţia de pe piaţa mondială e de aşa natură, dacă vrei să rezişti în condiţiile în cadrul dinamismului politico-economic este necesar a dispune de o nouă mentalitate creativă, ordonată la procesele progresiste a societăţii moderne.
Bibliografie
Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria Generală a Dreptului. – Chişinău, 1997.
Rusnac Gh., Moşneaga V. Problemele analizei politice. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea II. – Chişinău, USM, 1993, p.3-67.
Dvoracek M.V. Drept administrativ. - Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993.
Popescu T. Politologia. – Chişinău, 1996.
[1] citat după: Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria Generală a Dreptului. – Chişinău, 1997, p.52;
[2] Rusnac Gh., Moşneaga V. Problemele analizei politice. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea II. – Chişinău, CEP USM, 1993, p.3
[3] Dvoracek M.V. Drept administrativ. – Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993, p.9
[4] Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria Generală a Dreptului. – Chişinău, 1997, p.52
[5] Popescu. T. Politologia. – Chişinău, 1996, p.61