Administrație publică

Cînd Aristotel şi-a intitulat una din capodoperele sale în domeniu „Po­litica” de la grecescul „politikos” sigur că filozoful din Stagira a avut în ve­de­re treburile polismului grecesc,afacerile cetăţii. Aceasta este semnificativ pe­n­tru noţiunea de politică, deoarece ea priveşte ceea ce „este relativ la orga­ni­zarea puterii în stat, la exerciţiul său”, după cum poate însemna „ansamblul practicilor, faptelor, instituţiilor şi determinărilor guvernări unui stat sau unei societăţi”.[1]¹

Tradiţiile teoriei politice se trag încă din antichitate. Dar ca ştiinţă poli­to­lo­gia s-a definitivat atît după formă cît şi după conţinut abia în sec. XX, ul­ti­ma din toate ştiinţele sociale de bază. În anul 1948 a fost creat un grup de ex­perţi ai UNESCO pentru a determina obiectul ştiinţei politice. Ei au propus în calitate de subiect al acestei ştiinţe studierea diferitelor teorii şi concepţii po­li­tice, analiza aplicată a structurilor şi sistemelor politice, activităţii statului, diferitelor partide, grupuri şi mişcări sociale şi politice, studierea opiniei pub­lice, situaţiilor din relaţiile internaţionale. Cercetările se efectuează în urmă­to­a­rele direcţii principale[2]:

• teoria politicii;
• sociologia politicii;
• ştiinţa administrativă;
• relaţiile internaţionale.

În cadrul analizei noastre ne vom preocupa exclusiv de conexiunile din­t­re fenomenul politic şi sistemul administraţiei publice în statul de drept.

Sistemul politic ca ansamblu de elemente prin care se realizează politica, cu­prinde statul ca instrument principal al puterii politice. Desigur că sistemul administraţiei publice avînd rolul de realizare a unor valori politice se află într-o complexitate de relaţii cu sistemul politic. În acest fel mediul politic co­nstituie o dimensiune esenţială a administraţiei publice.

Deci, raportul dintre sistemul politic şi societate nu se limitează numai la determinările şi influienţele psihologice pe care le exercită politicul asupra so­cietăţii. Acest raport presupune şi rolul activ al sistemului politic de influi­e­n­ţare a societăţii. Este vorba de un complex de relaţii reciproce între sistemul politic şi societate în care regimul politic realizează un rol deosebit de impor­tant în transformările care se petrec în colectivitate şi anume:

• formează ideologia educaţiei civice în cadrul infrastructurilor sociale;
• puterea politică se evidenţiază ca izvor al instituţiilor şi al dreptului;
• contribuie la dezvoltarea socială şi economică a societăţii;
• contribuie la fundamentarea concepţiilor de securitate şi colaborare în concordanţă cu standardele internaţionale;
• participă la elaborarea strategiilor de integrare în infrastructurile eco­no­mice şi politice atît pe plan european cît şi mondial.

Astfel, sistemul politic, ca fenomen ideologic desfăşoară o complexitate de activităţi prin care în mod direct (indirect) influienţează perfecţionarea ca­li­tăţii vieţii membrilor societăţii, pe linia progresului social şi prin care este pu­ternic influienţată dezvoltarea societăţii globale.

Puterea politică, ca fenomen de autoritate poate fi definit ca fiind acea pu­tere de impulsionare, de decizie şi de coordonare care aparţine aparatului conducător al ţării în baza reglementărilor fundamentale ordonate la standar­de­le democratice internaţionale. Acest fapt, le permite să determine şi să con­du­că ansamblul politicii naţionale cu tot ceea ce ea implică în ordinea internă şi internaţională.

În acelaşi timp nu poate fi omis faptul că, în practica vieţii sociale şi de stat puterea politică este exercitată în cadrul celor mai largi dimensiuni soci­a­le, de către autorităţile administraţiei publice,ele fiind acelea care sunt inves­ti­te într-un mod aproape exlusiv să asigure realizarea politicii interne şi exter­ne a statului” (art.96 din Constituţie). Aici se înscriu şi exigenţele cetăţenilor faţă de puterea politică, unde ce­tă­ţenii văd în guvern instituţia cea mai indicată a le satisface nevoile urgente, in­stituţia destinată a inventa noi forme de administrare publică care să fie ca­pa­bilă a înlătura neajunsurile vieţii cotidiene. Deci, rolul principal la realizarea valorilor politice formulate de puterea pu­blică îl are cetăţeanul ca titular de drepturi şi competenţe, care participă la ac­tivităţile care se desfăşoară în cadrul sistemului politic (fie în calitatatea sa de consultant ai guvernanţilor, fie ca participant activ la realizarea activi­tă­ţi­lor administraţiei publice, etc.).

Esenţa conexiunilor dintre fenomenul politic şi sistemul administraţiei pu­blice este determinată de principiile consfinţite în normele constituţionale. Indiferent de forma constitiţiei sau de conţinutul acesteia, im­po­r­tant este faptul că puterea este încadrată în stat, că prin elaborarea constituţiei a căpătat abilitarea juridică şi că numai ea (puterea politică), are capacitatea de a se transforma dintr-o putere de fapt într-o putere de drept. Puterea politică este izvorul dreptului, prin intermediul instituţiilor şi, în mod special, prin intermediul celei mai însemnate dintre ele: statul. Este im­po­sibil a disocia statul de puterea politică a cărui creier este. Puterea politică, prin canalul aparatului etatic, trebuie să decidă care norme vor fi edictate, ca­re drepturi vor fi acordate cetăţenilor, care puteri vor fi conferite corpurilor intermediare – colectivităţilor publice, intreprinderilor, societăţilor, asociaţii­lor, etc[3].

În afară de toate acestea, există o atitudine politică a poporului care, de re­gulă, se organizează şi mai ales se orientează către un scop politic prin in­te­r­mediul partidelor politice. Expresia concentrată a politicii ca ideologie şi in­s­ti­tuţie, ca deziderat şi acţiune o reprezintă partidele. Politica lor precede drep­tul şi apoi, adesea ia forma dreptului dacă nu, cel puţin îşi găseşte ecoul în el[4].

Fiecare epocă istorică aduce cu sine forme noi şi structuri noi de reali­za­re a politicii statului. Orice stat, subliniază sociologul francez Ph.Parini, tre­buie să-şi creeze un ansamblu de structuri, de instituţii prin care să asigure co­ntinuitatea existenţei poporului său,a naţiunii pe teritoriul dat. Avînd la dis­po­ziţie atributele principale şi fiind deţinător al unei puteri juridice de supre­mă instanţă, statul enunţă şi aplică regulile de drept prin care îşi defineşte ese­n­ţa, organizarea propriei activităţi şi modalităţile de conducere a cetăţeni­lor săi. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv statul dispune de toate pîrghiile ne­ce­sare cît şi de mijloace de constrîngere, care sa-i asigure respectarea legi­lor[5].

Analiza rolului şi locului puterii politice în stat nu va fi completă fără a ţi­ne cont de metodele, mijloacele şi procedeele prin intermediul cărora se rea­li­zează această putere ajunsă la guvernare. Istoria contemporană cunoaşte trei tipuri de regimuri politice, care contribuie nemijlocit la determinarea de fapt a locului şi rolului societăşii respective în cadrul sistemului social global.

 Regimul democrat prezintă un sistem de guvernare ale cărui trăsături do­minante sunt: prezenţa unei multitudini de instituţii care permit diversitatea de interese şi păreri, existenţa sistemului multipartid, separarea puterilor, pro­c­lamarea principiului dreptăţii sociale şi egalităţii în faţa legii.

Regimul autoritar se caracterizează prin concentrarea puterii în mîinile ca­stei birocratice de conducere. El limitează libertatea, dar nu o anulează. Ac­ceptă în anumite limite existenţa societăţii civile. În exercitarea puterii poate recurge la violenţă. Aplicarea programelor politice nu se face pe baze demo­c­ra­tice. Recrutarea conducătorilor de subdiviziuni se face prin cooptare. Auto­ri­tarismul acceptă un pluralism limitat şi nu recurge la o ideologie obligatorie pentru toţi.

Regimul totalitar concentrează în mîinile statului toate aspectele puterii din societate. În fond, el se sprijină pe represiuni şi violenţă. Statul totalitar nu tolerează nici o activitate nesancţionată. El îşi impune monopolul în toate domeniile. Monopolul politic - prin partidul unic, monopolul spiritual - prin ideologie şi mass media, monopolul poliţienesc - în domeniul economic, so­­cial etc.

Analiza regimurilor politice ne permite să conchidem, că ele caracte­ri­ze­a­ză puterea politică care se înfăptuieşte şi activează nu numai în cadrul sta­tu­lui ci şi în cadrul altor unităţi ale sistemului politic, ale societăţii. Se cara­cte­ri­zează prin rela posibilitate a subiecţilor (guvern, partid, grup, persoană, etc.) de a-şi promova voinţa prin intermediul politicii.

Deci, conducerea (administrarea) este interacţiunea dintre subiectul ce co­­nduce şi obiectul condus, care dă naştere la o întreagă gamă de relaţii so­ci­a­le, prin intermediul cărora îşi exprimă interesele lor legale. În etapa actuală transformările democratice au cuprins toate domeniile vi­eţii sociale, intenţionîndu-se de a forma treptat un stat de drept şi o soci­e­ta­te civilă. Statul de drept este o necesitate obiectivă şi o valoare socială de o importanţă majoră, o modalitate efectivă de organizare şi dirijarea societăţii.

Este vorba despre un stat în care omul dispune de maximul de libertăţi şi posibilităţi pentru a se impune ca personalitate. Statul de drept presupune un astfel de regim politic în care toate activităţile puterii şi ale reprezentanţilor săi, de sus pînă jos, se vor desfăşura conform legilor şi Constituţiei. Aceasta în­seamnă că legea este unicul mijloc posibil de exprimare şi fixare a nece­si­tă­ţi­lor şi intereselor fiecăruia om şi a societăţii în genere, că legea este în stare să transforme voinţa poporului într-un instrument de reglementare a relaţiilor so­ciale şi numai ea determină drepturile şi obligaţiunile participanţilor la rela­ţi­ile sociale, stabileşte ordinea în societate. Numai legea garantează apărarea so­cietăţii şi a cetăţeanului de încălcare a drepturilor, a intereselor şi libertă­ţi­lor legitime.

Luînd în consideraţie tendinţele transformărilor cardinale ce au loc în sfe­ra relaţiilor sociale ca un proces obiectiv la etapa de tranziţie, regimul po­li­tic, ar trebui să contribuie prin diverse forme şi metode la susţinerea acestui di­na­mism prin intermediul unui sistem politic şi de administrare bazat pe cal­cu­lul (interesul) individual. Aceasta înseamnă că societatea industrială clasică di­spare, modelul cantităţii s-a epuizat, sistemul administrativ, modalitatea co­n­ducerii, adoptarea deciziilor, amestecul şi controlul din partea statului asup­ra societăţii – toate acestea trebuie radical schimbate şi adaptate la cerinţele zi­lei. Societatea post-industrială e alta. Ea cere – diversitate, libertate, indi­vi­du­alitate. Funcţionarii care erau buni în societatea industrială în prezent nu ştiu ce să facă. Ei încearcă să rezolve problemele cotidiene ale societăţii cu me­todele vechi, neavînd un nou model ei pierd încrederea în sine şi ies uşor din funcţiune. Situaţia de pe piaţa mondială e de aşa natură, dacă vrei să re­zişti în condiţiile în cadrul dinamismului politico-economic este necesar a di­s­pune de o nouă mentalitate creativă, ordonată la procesele progresiste a soci­e­tăţii moderne.

Bibliografie

Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria Generală a Dreptului. – Chişinău, 1997.

Rusnac Gh., Moşneaga V. Problemele analizei politice. // Moldoscopie (Pro­bleme de analiză politică). Partea II. – Chişinău, USM, 1993, p.3-67.

Dvoracek M.V. Drept administrativ. - Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993.

Popescu T. Politologia. – Chişinău, 1996.

[1] citat după: Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria Generală a Dreptului. – Chişinău, 1997, p.52;

[2] Rusnac Gh., Moşneaga V. Problemele analizei politice. // Moldoscopie (Probleme de ana­li­ză politică). Partea II. – Chişinău, CEP USM, 1993, p.3

[3] Dvoracek M.V. Drept administrativ.  – Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993, p.9

[4] Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria Generală a Dreptului. – Chişinău, 1997, p.52

[5] Popescu. T. Politologia. – Chişinău, 1996, p.61