Practic, orice activitate socială presupune un control. În general, activitatea de control se rezumă la descoperirea greşelilor, a abaterilor de la linia de conduită prescrisă.
Activitatea de control trebuie să urmărească modul de aplicare a actului decizional de conducere, rezultatele pozitive şi negative ale acestuia şi măsurile ce se impun pentru îndreptarea situaţiei existente şi eficientizarea activităţii.
Deci, controlul nu se limitează la a fi doar contemplativ având totodată un puternic rol de reglementare a executării deciziei şi a actului decizional însuşi.
Indiferent de domeniul de activitate în care se adoptă o decizie-economic, politic, administrativ-statul, prin organismele sale create în acest scop, are interes să urmărească dacă decizia se aplică în conformitate cu normele existente, dacă ea are eficienţa şi oportunitatea care s-au avut în vedere la emiterea ei, dacă ea se constituie într-un „motor” al dezvoltării sau dimpotrivă este o frână în dezvoltarea firească a relaţiilor sociale, situaţie în care trebuie să intervină controlul pentru a preveni şi înlătura erorile, prin îmbunătăţirea permanentă a activităţii, astfel încât decizia să corespundă cât mai bine nevoilor sociale dintr-o anumită etapă.
Aşa cum s-a arătat, administraţia publică are menirea esenţială de a aduce la îndeplinire anumite valori politice concretizate în satisfacerea unor necesităţi sociale, fiind deci, o activitate subordonată acestor valori. În spiritul acestei realităţi activitatea organelor administraţiei publice trebuie să fie conformă cu exigenţele stabilite de voinţa politică, instituindu-se, pentru aceasta un complex control asupra acestei activităţi.
Plecând de la subordonarea pe care organele administraţiei publice o au în raport cu „puterea politică”, activitatea executivă este supusă în primul rând controlului organelor legiuitoare. Aceşti factori realizează controlul nu numai direct, ci şi prin intermediul altor organe, de naturi diferite, aflate la diverse nivele. În general, în executarea funcţiei de control aparţinând organelor legiuitoare, acestea pot avea o competenţă mai largă sau mai restrânsă, în sensul că pot îndeplini toate sau numai unele activităţi de control.
În oricare din aceste situaţii factorii supremi de conducere socială în activitatea generală de control pe care o exercită pot, fie să se implice direct, fie să „direcţioneze” alte organisme sociale competente pentru „finalizarea” acestui control.
Am arătat că întreaga activitate a organelor administraţiei publice are drept finalitate satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale cetăţenilor. Ori, măsura în care acest deziderat se realizează practic nu poate fi apreciată de nimeni mai bine decât de chiar cei ale căror interese sunt slujite prin activitatea organelor administraţiei publice. În acest sens este necesară instituirea unor forme de control social în care cetăţenii să aibă o participare cât mai eficientă.
Astfel, există în primul rând un control pe care îl exercită opinia publică asupra activităţii organelor administraţiei publice, care se exprimă prin mass-media, prin sesizări, reclamaţii şi propuneri pe care cetăţenii le fac la adresa acestor organe. Acesta este un control indirect, fiindcă cetăţenii, mass-media nu procedează propriu-zis la o verificare din partea organelor administraţiei publice, ci, prin poziţia şi atitudinea pe care o adoptă în legătură cu această activitate, pot declanşa o asemenea verificare din partea organelor competente. În această situaţie controlul nu implică şi dreptul de a lua măsuri de îndreptare a situaţiei constatate ori de sancţionare a celor vinovaţi, ci se limitează la a semnala deficienţele existente în activitatea controlată.
Pentru că scopul acţiunii administraţiei publice este acela de a asigura executarea legii, un criteriu esenţial în aprecierea activităţii lor îl constituie legalitatea acestei activităţi, aspecte care determină instituţionalizarea unor activităţi speciale şi specifice de control, ca de exemplu, controlul pe care îl realizează instanţele judecătoreşti asupra activităţii organelor administraţiei publice în cadrul contenciosului administrativ.
Dar, controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice nu trebuie să se limiteze numai la formele enumerate care se realizează din „afara” sistemului organelor administraţiei publice. Astfel, administraţia publică realizează ea însăşi o complexă activitate de control şi autocontrol asupra modului în care sunt îndeplinite sarcinile care revin diferitelor organe ale administraţiei publice. În acest sens există diferite forme instituţionalizate de control în cadrul sistemului de organe ale administraţiei publice care are menirea de a constata eventualele abuzuri sau erori, dar şi de a îndruma, orienta şi eventual corecta acţiunea organelor administraţiei publice.
Din cele arătate rezultă că necesitatea controlului activităţii organelor administraţiei publice derivă din însăşi esenţa acestei activităţi care este o activitate conştientă, îndreptată spre un anumit scop- slujirea cetăţeanului. Complexitatea activităţii administraţiei publice confruntată mereu cu viaţa, cu realitatea de zi cu zi face ca în executarea propriu-zisă a actului decizional, să apară diverşi factori obiectivi şi subiectivi de natură perturbatorie ale căror efecte nefavorabile pot fi eliminate tocmai prin exercitarea controlului.
În ce priveşte obiectul controlului, acesta se exercită în primul rând asupra actelor administrative, dar şi asupra operaţiunilor administrative.
Vorbind de elementele competente ale controlului se face distincţie între baza de referinţă a controlului, obiectul controlului şi operaţiunile de control propriu-zise[1].
Baza de referinţă a controlului o constituie exigenţele care trebuie urmărite în cadrul controlului: obiectivele pe care trebuie să le realizeze organele administraţiei publice, elementele şi procedeele folosite pentru realizarea sco-purilor propuse (folosirea personalului organului controlat, a mijloacelor mate-riale şi financiare etc.), reglementările prohibitive sau imperative privitoare la activităţile care sunt supuse controlului, precum şi elementele care privesc calitatea activităţii organului supus controlului ca: operativitatea, funcţionali-tatea, oportunitatea, rentabilitatea etc.
Mijloacele materiale şi umane supuse controlului atât sub aspectul existenţei lor cât şi în ce priveşte modalitatea în care sunt întrebuinţate constituie obiectul controlului.
Al treilea element al controlului- operaţiunile de control propriu-zise- urmăresc să stabilească conformitatea obiectului controlului cu elementele cuprinse în baza de referinţă şi care privesc obiectul controlului.
Din acest punct de vedere unele acţiuni de control sunt mai simple, ca de exemplu efectuarea unui inventar, sau mai complexe, cum ar fi acelea de control al legalităţii diferitelor acte ale organelor administraţiei publice sau de control al oportunităţii, care presupune anumite cunoştinţe din partea celor ce controlează şi o bună cunoaştere a specificului muncii celor controlaţi.
[1] A se vedea Alex. Negoiţă, op. cit. , pag. 172.