Administrație publică

Administraţia publică a fost inspirată de un set de principii teoretice, normative, identificate de autori ca John Stuart Mill (Representative Government, 1861), Woodrow Wilson (The Study of Administration, 1887) şi Max Weber (Gesellshaft und Wirtschaft, 1922). Administraţia publică, ca disciplină academică, a fost influenţată şi de şcoala „managementului ştiinţific” de la începutul secolului XX (F. W. Taylor, H. Fayol), precum şi de teoria organizaţiilor (Mintzberg, Morgan).

Pot fi identificate o serie de principii pentru a construi un model ideal al administraţiei publice. Sectorul public ar trebui să fie structurat în concordanţă cu aceste principii, ceea ce implică o anumită structură instituţională, o anumită motivaţie pentru funcţionarii publici şi un anumit statut al interesului public.

1. Sarcinile instituţiilor publice trebuie să fie stabilite de către oamenii politici însă trebuie executate de către administratori, pentru a satisface modelul raţional de luare a deciziilor.
2. Administraţia se bazează pe documente scrise şi tinde să facă din birou elementul esenţial al guvernării moderne.
3. Sarcinile publice sunt organizate pe o bază continuă, funcţie de anumite reguli.
4. Regulile după care este condusă munca pot fi tehnice sau juridice. În ambele cazuri sunt necesari indivizi pregătiţi, calificaţi.
5. Sarcinile sau funcţiile sunt împărţite în sfere funcţionale distincte, pentru fiecare fiind stabilită o anumită autoritate şi anumite sancţiuni.
6. Pentru funcţionari, ca şi pentru sarcini, există o organizare ierarhică, drepturile de a controla sau de a reclama fiind bine specificate. Există o preferinţă spre centralizare.
7. Resursele organizaţiei sunt total diferite de cele ale membrilor ei luaţi ca persoane private.
8. Funcţionarul angajat pe un anumit post nu poate deţine acestă poziţie în scopuri personale.
9. Funcţionarii publici urmăresc rezolvarea sarcinilor din sectorul public din vocaţie, dn simţul datoriei, pentru a-şi îndeplini obligaţiile care le revin.
10. În sectorul public există un singur interes dominant, interesul public, care limitează influenţa interesului personal în politică şi administraţie.

La acest model al administraţiei publice au apărut trei tipuri de reacţii. Unii l-au văzut ca pe un model normativ după care trebuie să se conducă operaţiunile administrative într-un stat modern. Alţii l-au criticat pentru lipsa de claritate descriptivă. În fine, au fost critici ce priveau eşecul modelului admnistraţiei publice în a identifica mecanismele care conduc la eficacitate şi eficienţă, capacitatea sa de a explica modul în care funcţionează de fapt sectorul public, fiind scăzută. Noile teorii ale sectorului public s-au orientat către un fel de post-weberianism şi post-wilsonianism, ajungând la modele radical diferite de concepţia clasică.

Noul cadru cuprinde, printre altele, următoarele principii:

1. Distincţia dintre politică şi administraţie este irelevantă şi chiar dubioasă (Appleby 1949).
2. Luarea de decizii în mod raţional nu este fezebilă în instituţiile publice, unde nu există decât o raţionalitate limitată (Lindblom 1959, Wildavski 1984).
3. Implementarea politicilor de sus în jos nu funcţionează, de aceea, în sectorul public nu poate fi vorba de o atingere automată a obiectivelor stabilite (Wildavski 1979).
4. Administraţia publică este gestionată cel mai bine de grupuri autonome (Argyris 1960).
5. Administraţia publică nu poate fi constrânsă prin reguli procedurale în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor şi eficacitatea (Novik 1965).
6. Centralizarea în sectorul public poate conduce la rigiditate, iar ierarhia în administraţia publică poate determina o implementare defectuoasă (Crozier 1964, Hauf şi Scharp 1978).
7. Sistemele de instituţii publice operează cel mai eficient atunci când sunt descentralizate (Williams şi Elmore 1976).
8. În administraţia publică pot exista tendinţe spre iraţionalitate şi un risc substanţial spre fenomenul „coşului de gunoi” (March şi Olsen 1976).
9. Funcţionarii publici nu au un tip special de motivaţie, ci acţionează astfel încât să-şi maximizeze interese personale ca venitul, prestigiul şi puterea (Downs 1967, Tullock 1970).