În virtutea principiului separaţiei puterilor, Constituţiei României a operat „demarcaţii nete” între cele trei puteri, dar şi înlăuntrul lor. Astfel, puterea legislativă nu este încredinţată unui singur corp legislativ, ci celor două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor, care nu o pot exercita decât împreună.
Puterea executivă este încredinţată Preşedintelui, Guvernului şi a altor autorităţi publice, iar puterea judecătorească aparţine instanţelor judecătoreşti.
Aşadar, potrivit Constituţiei, Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a ţării”, ceea ce înseamnă că acesta este singurul organ care are prerogativa stabilirii de norme cu caracter primar. Consecinţa firească a acestui text este că „executivul” şi „administraţia publică”, chiar dacă adoptă norme, acestea nu pot fi decât secundum legem şi praeter legem.
Chiar dacă actul normativ fundamental consacră în art. 114 şi delegarea legislativă ce se poate acorda Guvernului, aceasta nu înseamnă decât acordarea dreptului de a institui, prin emiterea de ordonanţe, norme cu putere de lege, în limitele şi condiţiile stabilite prin legea de abilitare. Deci, chiar atunci când Guvernul adoptă norme cu putere de lege, el nu face altceva decât să pună în aplicare o lege şi anume legea de abilitare. Pe toată durata abilitării, ordonanţa rămâne act administrativ, putând fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ.
Dacă prin ordonanţă se încalcă prevederi constituţionale, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate se poate ajunge la contenciosul constituţional, în baza art.144 lit. c din Constituţiei.
Posibilitatea exercitării controlului organelor legislative asupra celorlalte autorităţi publice ale administraţiei decurge din poziţia subordonată a acestora faţă de primele. De altfel, aşa cum am arătat, obiectul activităţii organelor administraţiei publice îl constituie organizarea executării şi executarea în concret a legii, iar legea este „apanajul” organelor legiuitoare.
În acest context apare absolut firesc ca aceste organe să controleze modul cum actele lor sunt aplicate de organele care au această obligaţie.
Astfel, potrivit constituţiei „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”.
Prevederile art. 108, alin. 1 din Constituţie, din care am citat se referă la răspunderea politică numai faţă de Parlament. Este adevărat că, potrivit art. 85 „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim- ministru şi numeşte Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament”. În caz de remaniere guvernametală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului ministru, pe unii membri ai Guvernului „ La prima vedere s-ar părea că textele constituţionale consacră o răspundere politică a Guvernului şi faţă de Preşedintele României care-l numeşte. Trebuie arătat însă că numirea e un act obligatoriu pentru preşedinte, dacă s-a obţinut votul de încredere al Parlamentului. Cât timp această încredere nu este retrasă Preşedintele nu ar putea reveni asupra numirii făcute. Potrivit art. 112, alin. 1 încrederea poate fi retrasă numai de Parlament, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură care echivalează cu o demitere a Guvernului.
Moţiunea de cenzură este actul final, consecinţa cea mai drastică a controlului exercitat de Parlament asupra „executivului”. Ea poate fi adesea urmarea firească a executării celorlalte modalităţi de control parlamentar al activităţii Guvernului – întrebări, interpelări, anchete parlamentare, dezbaterea unor moţiuni privind activitatea Guvernului, etc.
Din analiza textului constituţional privind răspunderea solidară a membrilor Guvernului, rezultă fără echivoc că răspunderea politică a fiecărui membru este solidară cu cea a tuturor celorlalţi. Aceasta înseamnă practic, că atunci când greşeşte un membru al Guvernului, greşeala priveşte echipa guvernamentală în întregul său şi nu numai pe cel care a făcut-o. Concluzia rezultă şi din raţiunea învestirii pe baza votului de încredere a întregii liste prezentate de candidatul la funcţia de prim-ministru şi a programului guvernamental.
Dacă aceasta este situaţia referitoare la răspunderea politică, în ce priveşte răspunderea penală, optica legiuitorului se schimbă, în sensul că ea este antrenată pentru fiecare membru în parte, deoarece prin natura sa răspunderea penală este individuală.
Astfel, potrivit art. 108, alin.2 din Constituţie, cele două camere ale Parlamentului şi Preşedintele au dreptul să ceară angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului. Dacă s-a solicitat angajarea acestei răspunderi, Preşedintele îl poate suspenda din funcţie pe membrul guvernului a cărui urmărire penală s-a cerut, pentru a uşura desfăşurarea anchetei, în cadrul căreia se poate dispune arestarea. În cazul în care cel urmărit penal a fost trimis în judecată, suspendarea este de drept, iar competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit alin. 3 al art. 108, cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile urmează a fi stabilite printr-o reglementare specială – legea responsabilităţii ministeriale.
Strâns legată de controlul parlamentar al activităţii Guvernului şi al administraţiei publice este obligaţia de informare a autorităţii legiuitoare. În acest sens art.110, alin. 1 prevede că „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor acestora”.
Prezentarea informaţiilor şi documentaţiilor cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prezintă interes, mai ales în cadrul procesului legislativ pentru analiza şi fundamentarea diferitelor opţiuni. De aceea, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării e obligatorie.
În afară de Guvern, Parlamentul mai este informat şi prin comisiile sale de anchetă, prin rapoartele Curţii de Conturi, ale Avocatului Poporului, ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, prin rapoartele şi declaraţiile primului ministru cu privire la politica Guvernului, prin răspunsurile primite la întrebările şi interpelările formulate de parlamentari, prin activitatea parlamentarilor în mijlocul alegătorilor, prin presă etc.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului se realizează şi prin organizarea unor forme interne de lucru ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului. Astfel Constituţia legitimează instituirea comisiilor permanente, a comisiilor de anchetă sau a altor comisii speciale care pot fi şi comune pentru ambele camere. Deşi nu sunt subiecte de drept independente, acţionând din împuternicirea sau în numele Camerei sau Camerelor care le-au instituit, ale au un rol de control deosebite de mare, mai ales cu prilejul avizării de către acestea a proiectelor de legi înaintate Parlamentului de către Guvern pentru analiză şi adoptare, sau cu prilejul anchetelor parlamentare pe care le fac comisiile de anchetă, în legătură cu anumite acte şi fapte ale executivului sau ale unor membrii ai săi Controlul legislativului asupra Guvernului se realizează şi prin întrebările sau interpelările formulate de deputaţi sau de senatori la care Guvernul şi fiecare din membrii săi sunt obligaţi să răspundă.
În mod obişnuit întrebările sunt orale şi se referă la o chestiune concretă, la care, se poate răspunde imediat, în timp ce interpelările privesc un aspect mai general de politică guvernamentală, necesitând o perioadă mai lungă pentru formularea răspunsului. Chiar Camerele pot adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema respectivă. Dacă interpelarea este însoţită de dezbateri din care rezultă că Guvernul nu se mai bucură de sprijinul majorităţii parlamentare, o moţiune adoptată pe baza concluziilor rezultate în urma dezbaterilor poate prefaţa iniţierea unei moţiuni de cenzură.
Oricum, practica parlamentară din multe ţări cu vechi tradiţii democratice demonstrează că de la întrebări şi interpelări se poate ajunge la comisii de anchetă, demisii, etc.
Controlul exercitat de Parlament prin intermediul Curţii de Conturi
Curtea de Conturi are o veche tradiţie în ţara noastră. Astfel, prin Legea din 24 ianuarie 1864 s-a înfiinţat Curtea de Conturi care a înlocuit Ministerul de Control ce funcţiona în Principatele Române. În exprimarea de motive la proiectul de Lege din 1864, făcându-se referire la scopul principal al înfiinţării acestui organism se arată că în introducerea controlului gestiunii finanţelor publice exercitat prin Curtea de Conturi s-a urmărit a se avea garanţia că Finanţele Publice au fost administrate legal şi corect în conformitate cu interesele de ordin general ale statului.
Legea din 1864 a fost modificată în 1874, 1895 şi în 1929 când a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curţii de Conturi din 31 iulie 1929 care la rându-i a fost modificată prin Legea din 14 aprilie 1933. Ea a rămas în vigoare până în 1948 când a fost desfiinţată Curtea de Conturi.
În legislaţia dinainte de 1929, Înalta Curte de Conturi era ca rang inferioară Curţii de Casaţie. Astfel, art. 1 alin. 2 al Legii pentru reorganizarea Înaltei Curţii de Conturi din 29 ianuarie 1895 prevedea „Curtea de Conturi ia rând imediat după Curtea de Casaţie şi se bucură de aceleaşi prerogative”. În 1929 aceste două instituţii jurisdicţionale sunt puse pe picior de egalitate. În acest sens art. 1 alin. 2 al Legii din 31 iulie 1929 prevedea „Curtea de Conturi este o instituţie de sine stătătoare, are acelaşi rang cu Înalta Curte de Casaţie şi se bucură de aceleaşi drepturi”. Deşi Legea nr. 94/1992 nu prevede expres, din economia textelor rezultă că şi legiuitorul actual a conceput o egalitate în grad a celor două instituţii: Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea de Conturi. Oricum, scopul stabilit prin Legea din 1864 a rămas, în principiu, valabil şi astăzi, art.16 alin. 2 din Legea nr. 94/1992 prevăzând expres: „Curtea de Conturi urmăreşte respectarea legilor şi aplicarea principiilor de economicitate, eficacitate şi eficienţă în gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti”.
Potrivit art. 1 alin. 1 al Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţio-narea Curţii de Conturi, aceasta este „organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar şi funcţioneză pe lângă Parlamentul României.
Ea îşi exercită funcţiile în mod independent şi în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării”.
Curtea de Conturi a fost înfiiţată în baza prevederilor art. 152 din Constituţia României, constituindu-se la 1 martie 1993, odată cu depunerea jurământului de către consilierii de conturi numiţi de Parlament, fiind una dintre instituţiile de bază ale statului de drept.
Aşa cum prevede actul normativ de înfiinţare, Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar de stat, este singurul organism abilitat de lege să descarce de gestiune pe utilizatorii banului public începând de la Preşedinte, camerele Parlamentului şi Guvernul României. Practic ea este instituţia supremă în stat care exercită şi coordonează controlul financiar privind administrarea şi utilizarea patrimo- niului public şi privat al statului şi al instituţiilor administrativ-teritoriale. De asemenea, este singurul organism financiar al statului cu drept de control asupra activităţii Băncii Naţionale a României.
Descărcarea de gestiune sau tragerea la răspundere pentru modul cum a fost utilizat banul public este consecinţa firească a realizării principalelor atribuţii ale Curţii de Conturi legate de verificarea contului general de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor locale, a bugetelor fondurilor speciale, a conturilor fondurilor de tezaur, a contului anual al datoriei publice a statului şi a situaţiei garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe. Toate aceste verificări se efectuează atât pe parcursul exerciţiului bugetar, cât şi la finele acestuia, pe baza programului propriu de control. Acest program şi-l stabileşte în mod autonom, nici o altă autoritate neavând abilitatea să o oblige în sensul arătat, cu excepţia Senatului şi a Camerei Deputaţilor care pot cere, prin hotărâri ale lor, efectuarea unor controale în limita competenţelor Curţii.
În afara funcţiei de control financiar, Curtea are şi atribuţii de jurisdicţie în domeniul financiar.
În ce priveşte structura internă a Curţii de Conturi, ea este unitară, fiind compusă din Secţia de control preventiv, Secţia de control ulterior, Secţia jurisdicţională, Colegiile jurisdicţionale, Compartimentele de control judeţene şi Secretariatul General, iar plenul Curţii este organul suprem de conducere, fiind format din 24 de consilieri de conturi, numiţi de Parlament.
- Controlul preventiv
Controlul preventiv al Curţii de Conturi se exercită prin organe proprii, numai la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale. Potrivit art. 30 din Legea nr. 10/1991 privind finanţele publice, ordonatorii principali de credite sunt numai „miniştrii şi conducătorii celorlalte organe centrale de stat”. Fără îndoială însă că în viitorul apropiat, odată cu creşterea autonomiei locale şi a concentrării unor masive fonduri băneşti la bugetele publice locale, se va pune problema extinderii controlului preventiv al Curţii de Conturi şi la nivelul unităţilor administraţiei publice locale.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 94/1992, obiectivele controlului preventiv se referă la:
- angajamentele din care ar deriva, direct sau indirect obligaţii de plată în sarcina statului;
- efectuarea unor plăţi din fondurile publice;
- deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare;
- modificarea situaţiei iniţiale a repartizării pe trimestre şi subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
- concesionarea sau închirierea de bunuri publice.
Documentele, operaţiunile şi limitele valorice minime de la care acestea vor fi supuse controlului său preventiv se stabilesc de către Curte, în raport cu importanţa lor şi cu neajunsurile constatate.
Potrivit legii, controlul preventiv se exercită prin viză; trebuie arătat însă că acordarea vizei de control preventiv de către Curtea de Conturi nu exone- rează de răspundere juridică pe cei ce le-au întocmit, vizat şi aprobat. În atare situaţie, dacă documentele respective cuprind operaţiuni care se dovedesc ulterior ca nereale sau nelegale, răspunderea juridică, cade numai în sarcina celor care le-au elaborat, vizat şi aprobat.
În conformitate cu „Normele privind exercitarea controlului preventiv prin organe proprii” elaborate în baza legii, procedura de efectuare a controlului financiar preventiv al Curţii de Conturi cuprinde mai multe etape:
- Verificarea prealabilă a documentelor supuse controlului financiar preventiv, în care scop controlul financiar odată cu primirea documen-telor pentru viză are obligaţia să verifice:
- încadrarea operaţiunilor consemnate în documentele supuse controlului financiar preventiv al Curţii de Conturi;
- existenţa actelor justificative ale operaţiunilor;
- completarea corectă a documentelor respective;
- existenţa pe documente a semnăturilor persoanelor autorizate, adică a şefului compartimentului de specialitate în care s-au întocmit şi a persoanelor în drept a le aproba;
- exercitarea prealabilă a controlului financiar preventiv propriu de persoanele autorizate;
- prezentarea motivelor refuzului de viză din partea persoanelor împuternicite.
- Verificarea operaţiunilor cuprinse în documentele prezentate, etapă în care controlorii financiari sunt obligaţi să se documenteze temeinic asupra fondului operaţiunilor consemnate în documentele prezentate la viză.
Potrivit normelor citate, verificarea operaţiunilor trebuie făcută în termen de maximum 3 zile lucrătoare de la data înregistrării documentelor, în mod excepţional acest termen putând fi prelungit la 7 zile, pentru operaţiuni complexe sau asupra cărora se efectuează verificări faptice privind realitatea.
- Acordarea vizei de control preventiv al Curţii de Conturi se realizează prin aplicarea pe documentele supuse controlului a ştampilei cu men-ţiunea „Curtea de Conturi a României – vizat pentru control preventiv” cu semnătura celui care a efectuat controlul şi precizarea datei;
- Refuzul de viză se adoptă atunci când controlul financiar apreciază că operaţiunile nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea vizei de control financiar preventiv. Documentele refuzate la viză nu pot fi înregis-trate în contabilitate şi se evidenţiază separat, extracontabil;
- Soluţionarea cererii de viză.
Împotriva refuzului de viză, ordonatorul principal de credite care insistă în efectuarea operaţiunilor, se poate adresa Secţiei de control preventiv a Curţii de Conturi. Cererea se soluţionează de un complet constituit din 3 consilieri de conturi într-un termen de 10 zile.
Dacă şi de data aceasta s-a respins cererea şi s-a menţinut refuzul de viză, ordonatorul principal de credite se poate adresa Guvernului care va hotărî într-un termen de 15 zile.
Hotărârea Guvernului se comunică Curţii de Conturi şi ordonatorului principal de credite în termen de 5 zile. După aceea, hotărârea Guvernului de autorizare a efectuării operaţiunilor se comunică de către Secţia de control preventiv a Curţii de Conturi controlului financiar al acesteia care va face menţiunea în registrul documentelor şi operaţiunilor despre acest fapt.
Soluţia acordării competenţei Guvernului, ca organ al „puterii executive”, de a se pronunţa asupra unui act emis de un complet al Curţii de Conturi, organism de specialitate al puterii legiuitoare, este foarte discutabilă. Credem că soluţia optimă din punct de vedere legislativ ar fi fost aceea ca împotriva refuzului de viză al completului Secţiei de Control preventiv să se poată face contestaţie la Plenul Curţii sau la Comitetul de Conducere.
Eventual, în soluţionarea acestor contestaţii, ar putea fi abilitat organul de jurisdicţie al Curţii sau Curtea Constituţională, dar în orice caz nu Guvernul.
Este adevărat că însăşi Legea nr. 94/1992 prevede obligaţia Curţii de Conturi de a informa lunar Parlamentul asupra operaţiunilor refuzate la viza de control preventiv şi autorizate de Guvern, aducând la cunoştinţă şi motivele refuzului său. În acest fel Parlamentul are posibilitatea să aprecieze şi să adopte măsurile ce se cuvin a fi luate.
- Controlul ulterior
Atribuţiile de control ulterior ale Curţii de Conturi sunt grupate în două categorii:
- verificarea conturilor anuale de execuţie ale bugetelor publice;
- verificarea modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.
În funcţie de aceste atribuţii de control se pot distinge două proceduri de control şi anume: procedura controlului conturilor şi procedura controlului gestionar.
- Procedura controlului conturilor se declanşează prin prezentarea conturilor de execuţie în vederea verificării lor de către Curtea de Conturi până la data de 1 iunie a anului următor celui de execuţie.
Astfel, la secţia de control ulterior se vor depune:
- contul general de execuţie a bugetului de stat;
- conturile de execuţie ale ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat;
- contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat;
- conturile anuale de execuţie a fondurilor speciale;
- contul fondurilor de tezaur ale statului;
- contul general al datoriei publice a statului şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe primite de către alte persoane juridice.
La direcţiile judeţene de control financiar şi a municipiului Bucureşti se prezintă conturile de execuţie ale ordonatorilor secundari şi terţiari de credite ai bugetului de stat şi ai bugetului asigurărilor sociale de stat care au sediul în raza lor de activitate, iar la compartimentele de control financiar din cadrul Camerelor judeţene de conturi se prezintă conturile anuale de execuţie ale bugetelor locale şi conturile de execuţie ale fondurilor de tezaur judeţene.
Verificarea efectivă a conturilor de execuţie bugetară este realizată de către controlorii financiari desemnaţi de către conducătorii organismelor interne de conducere ale Curţii.
În situaţia în care conturile prezentate nu întrunesc condiţiile care să facă posibilă verificarea lor, acestea vor fi restituite pentru completare. Dacă într-o lună titularii conturilor nu se conformează, refacerea conturilor se face pe cheltuiala lor de către un expert contabil numit de Curtea de Conturi.
În urma verificării conturilor, controlorii financiari desemnaţi întocmesc rapoarte în care consemnează constatările şi concluziile lor şi formulează propuneri cu privire la măsurile ce urmează a fi luate în legătură cu situaţia conturilor. Pe baza raportului şi propunerilor astfel întocmite are loc „examinarea contului” de către un complet format din:
- Trei consilieri de conturi de la Secţia de control ulterior, desemnaţi de preşedintele de secţie care examinează rapoartele asupra conturilor verificate de către controlorii financiari din cadrul Secţiei de control ulterior a Curţii şi direcţiilor judeţene de control financiar şi a municipiului Bucureşti.
- Şeful compartimentului de control financiar al Camerei de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti şi 2 controlori financiari din cadrul compartimentului respectiv care examinează rapoartele asupra conturilor ordonatorilor de credite locali.
Soluţiile completului se pronunţă prin încheieri motivate având mai multe variante posibile:
- descărcarea de gestiune când nu s-au constatat deficienţe privind obiectivele prevăzute la art. 30 şi 31 din lege;
- sesizarea Colegiului de jurisdicţie al Curţii sau, după caz, a colegiului jurisdicţional judeţean sau al municipiului Bucureşti, în vederea stabilirii răspunderii juridice;
- în cazul în care se constată săvârşirea unor fapte, care constituie infracţiuni se dispune sesizarea organelor de urmărire penală.
De asemenea se mai poate dispune restituirea raportului pentru completare sau refacere după caz.
Participarea procurorului financiar la şedinţele în care sunt examinate rapoartele asupra conturilor de execuţie bugetară este facultativă.
Potrivit legii, este obligatorie comunicarea către părţi şi procuror a înche-ierii prin care s-a dispus sesizarea Colegiului jurisdicţional sau descărcarea de gestiune în termen de 3 zile de la pronunţarea încheierii.
În termen de 30 de zile de la comunicare, împotriva încheierii prin care s-a dispus descărcarea de gestiune se poate introduce plângere la Colegiul jurisdicţional competent.
Pentru motive întemeiate procedura examinării contului poate fi redeschisă în termen de 1 an de la pronunţarea încheierii prin care s-a dispus descărcarea de gestiune.
- Procedura controlului gestionar cuprinde verificările efectuate pe parcursul execuţiei bugetare şi modul de valorificare a constatărilor reţinute în cadrul acestei activităţi.
Astfel, verificările efectuate în cursul execuţiei bugetare la persoanele juridice arătate care au ca rezultat constatarea unor fapte prin care s-au cauzat prejudicii sau abateri cu caracter financiar se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de constatare care se trimite la procurorii financiari prin interme-diul consilierilor de conturi din secţiile de control sau, după caz, al şefilor compartimentelor de control financiar ale camerelor de conturi judeţene.
În termen de 10 zile de la primire procurorul financiar dă una din urmă-toarele soluţii:
- sesizarea colegiului de jurisdicţie competent;
- sesizarea organelor de urmărire penală;
- clasarea;
- restituirea procesului verbal pentru completare.
În termen de 30 zile de la comunicare, cei interesaţi pot face plângere împotriva actului de clasare la procurorul general financiar care poate dispune:
- sesizarea colegiului jurisdicţional competent;
- sesizarea organului de urmărire penală;
- restituirea dosarului pentru completare ori refacerea controlului.
- Procedura jurisdicţională se realizează prin următoarele instanţe:
- Secţia jurisdicţională;
- Colegiul jurisdicţional al Curţii;
Colegiile jurisdicţionale judeţene şi al municipiului Bucureşti. Secţia jurisdicţională este instanţa de fond şi de recurs şi se compune din 9 consilieri de conturi care sunt şi membri ai Curţii de Conturi şi ai Plenului acestuia.
Secţia jurisdicţională judecă, în prima instanţă, întâmpinările introduse împotriva deciziilor emise de preşedinţii secţiilor de control ale Curţii privind suspendarea unor măsuri, blocarea de fonduri bugetare sau speciale, înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă etc.
În ultimă instanţă, Secţia jurisdicţională judecă:
- cererile de recurs îndreptate împotriva încheierilor şi sentinţelor pronun-ţate de Colegiile jurisdicţionale;
.- cererile de recurs împotriva sentinţelor pronunţate de Secţia jurisdic-ţională, ca instanţă de fond (menţionate mai sus);
- recursurile în interesul legii, declarate împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor jurisdicţionale date în cauzele având ca obiect plângerile împo- triva încheierilor prin care completele de examinare a conturilor au dispus descărcare de gestiune şi plângerile introduse împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor încheiate de organele de control ale Curţii de Conturi;
- recursurile în interesul legii declarate de Procurorul general financiar împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor şi Secţiei jurisdicţionale cu excepţia celor de la alineatul precedent;
- conflictele de competenţă apărute între Secţia jurisdicţională şi colegiile jurisdicţionale;
- cererile de reexaminare introduse împotriva soluţiilor procurorului general financiar date asupra actelor de clasare.
În primă şi ultimă instanţă Secţia jurisdicţională judecă:
- cererile de strămutare a cazurilor de la un colegiu jurisdicţional la altul;
- conflictele de competenţă între colegiile jurisdicţionale.
Colegiile jurisdicţionale judecă, în primă instanţă, litigiile având ca obiect:
- plata despăgubirilor civile pentru pagubele cauzate şi plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratori, gestionari şi contabili, precum şi de alte persoane supuse jurisdicţiei Curţii în cazul în care au participat, împreună cu aceştia, la producerea pagubei;
- contestaţii introduse împotriva actelor de imputaţie de către administra-tori, gestionari, contabili, precum şi de către ceilalţi salariaţi care au participat, împreună cu aceştia, la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice prevăzute de art. 18 din Legea Curţii de Conturi;
- întâmpinări introduse împotriva deciziilor emise de şefii compartimen-telor de control ale camerelor de conturi judeţene prin care aceştia au luat măsuri de blocare a fondurilor bugetare sau speciale, suspendare a unor măsuri nelegale s. a.
În prima şi ultimă instanţă, colegiile jurisdicţionale judecă:
- plângerile introduse împotriva încheierilor prin care completele de examinare a conturilor au dispus descărcarea de gestiune;
- plângerile introduse împotriva proceselor verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor încheiate de organele de control ale Curţii de Conturi.
De precizat că instanţele judeţene ale Curţii de Conturi au o competenţă teritorială generală, judecând toate cauzele care au obiectul menţionat mai sus şi care privesc instituţiile publice de interes local de pe raza unităţii adminis-trativ-teritoriale respective, precum şi regiile autonome sau societăţile comer-ciale cu capital integral sau majoritar de stat ale căror sedii se află pe teritoriul judeţului sau al municipiului Bucureşti, în timp ce Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi judecă cauzele cu obiectul pe care l-am precizat mai sus care nu intră în competenţa colegiilor jurisdicţionale judeţene (ca de exemplu cele referitoare la ministere).
Pe lângă Curtea de Conturi funcţionează procurorul general şi procurorii financiari. Aceştia din urmă îşi exercită atribuţiile pe lângă Secţiile Curţii, Colegiul jurisdicţional al Curţii şi camerele de Conturi judeţene bucurându-se de stabilitate.
Potrivit art. 36,38,42,43,63,65,84,96,102 din Legea nr. 94/1992 atribuţiile procurorilor financiari pot fi grupate în mai multe categorii.
- Învestirea colegiilor jurisdicţionale cu privire la faptele şi persoanele asupra cărora sunt sesizate de organele de control financiar ale Curţii de Conturi;
- Sesizarea organelor de urmărire penală competente cu privire la faptele cu caracter infracţional rezultate în urma examinării actelor de control întocmite de controlorii financiari;
- Participarea la şedinţele de judecată ale instanţelor financiare în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
- Exercitarea căilor ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor instanţelor financiare;
- Supravegherea punerii în executare a hotărârilor pronunţate de instanţele Curţii de Conturi;
- Participarea procurorului general financiar la şedinţele Plenului Curţii de Conturi;
- Participarea procurorului financiar la procedura descărcării de gestiune.
Legiuitorul lasă la latitudinea sa această participare, procurorul putând opta să participe sau să nu participe.
Tot opţional procurorul financiar poate pune concluzii scrise sau verbale pentru a-şi exprima poziţia în legătură cu problemele supuse dezbaterii în instanţă, dar aceste concluzii trebuie să fie temeinic motivate şi documentate în fapt şi în drept.
Atribuţii ale procurorului financiar în legătură cu finalizarea procesului-verbal de constatare primit de la organele de control financiar ale Curţii. Astfel, urmare a analizării acestuia, procurorul financiar poate să sesizeze colegiul de jurisdicţie competent sau organele de urmărire penală, ori clasarea actului, după caz. De asemenea, motivat, el poate proceda la restituirea dosarului pentru completare sau să dispună efectuarea de cercetări suplimentare, să ceară acte, documente, informaţii, explicaţii de la orice persoană fizică sau juridică[1].
În literatura de specialitate s-a ridicat problema statului şi a naturii instituţiei procurorilor financiari, iar în context problema mai largă a locului Ministerului Public (deci a procurorilor) în cadrul puterilor statului. În ce priveşte primul aspect al problemei ne raliem părerii potrivit căreia instanţele de jurisdicţie financiară fac parte din puterea judecătorească şi pe cele de consecinţă instituţia procurorilor financiari are aceeaşi natură cu instituţia procurorilor de pe lângă instanţele judecătoreşti. Chiar dacă Legea nr. 94/1992 nu stipulează că procurorii financiari sunt organizaţi în parchete aşa cum se prevede Legea nr. 92/1992 pentru întreg Ministerul Public, totuşi, având în vedere denumirea lor, conducerea (care se numeşte tot procuror general), multe din atribuţii identice cu ale procurorilor de pe lângă instanţele judecătoreşti, lipsa unor reglementări specifice pentru procurorii financiari în Legea nr. 94/1992, toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că într-adevăr instituţia procurorilor financiari are aceeaşi natură cu instituţia procurorilor de pe lângă instanţele judecătoreşti, şi unii şi alţii având apartenenţă la puterea judecătorească.
[1] Pentru dezvoltare a se vedea Buletinul informativ al Curţii de Conturi a României nr. 3/1993, articolul lui Nicolae Cochinescu „Exercitarea Ministerului Public pe lângă jurisdicţia financiară.