Pentru a înţelege complexitatea raporturilor dintre teoria administraţiei şi dreptul administrativ sunt necesare câteva precizări. Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public, care, împreună cu dreptul privat, alcătuiesc sistemul dreptului roman. Definirea noţiunii de drept administrativ, trebuie să ţină seama de normele de drept ce o alcătuiesc. Aceste norme sunt următoarele:
- organizarea şi atribuţiile organelor administraţiei publice care alcătuiesc sistemul autorităţilor administraţiei publice - guvern, ministere şi alte instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale;
- raporturile juridice dintre organele administraţiei publice, precum şi dintre aceste organe şi particulari (persoane fizice şi juridice).
O primă corelaţie este evidenţiată de P. Negulescu a care susţinea că "dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice, în conformitate cu care se exercită activitatea administrativă a statului".
- Rivero, în lucrarea Droit administratif publicată la Paris în 1971 afirma că dreptul administrativ este dreptul roman, care reglementează activitatea administrativă a persoanelor publice. Înţelegând prin persoane publice orice autoritate, instituţie sau serviciu al statului, se poate afirma că această definiţie se apropie cel mai mult de ceea ce considerăm astăzi că este dreptul administrativ.
O altă corelaţie esenţială între teoria administraţiei şi dreptul administrativ există în definiţia dată de Valentina Prisăcaru: dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public român care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează organizarea şi activitatea organelor de stat înfiinţate pentru realizarea sarcinilor puterii executive, raporturile dintre aceste organe şi particulari (persoane fizice şi juridice), precum şi răspunderea şi sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea acestor norme.
Legătura intrinsecă dintre teoria administraţiei şi dreptul administrativ rezidă în faptul că au acelaşi domeniu de referinţă şi anume activitatea executivă a autorităţilor şi instituţiilor statului. În timp ce teoria administraţiei abordează activităţile de natură executivă prin prisma constructelor teoretice, deptul administrativ foloseşte instituţiile juridice, pentru a defini aceleaşi realităţi unităţile administrativ-teritoriale ca persoane juridice; administrarea patrimoniului acestor persoane juridice; serviciile publice; funcţiunea şi funcţionarul public; actele şi faptele administrative; contenciosul administrativ; soluţionarea de către organele administraţiei publice a unor conflicte juridice.
Specialiştii din domeniul celor două ştiinţe sunt unanim de acord că, în ceea ce priveşte raportul dintre ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administraţiei, trebuie subliniat că ele nu se exclud, chiar dacă ştiinţa dreptului administrativ are o sferă mai restrânsă de cercetare şi elaborare decât ştiinţa administraţiei publice.
În ceea ce priveşte administraţia publică, ştiinţa administraţiei o studiază ca subsistem al sistemului social global, folosind concluziile, principiile şi metodele forrnulate de ştiinţa conducerii societăţii de management general. În acelaşi timp, ea oferă informaţii şi date care stau la baza, formulării legilor şi principiilor organizări şi funcţionării autorităţilor şi instituţiilor statului care desfăşoară activităţi specifice de administraţie publică.
Pe aceasta bază, ştiinţa administraţiei poate să pătrundă mai bine în esenţa fenomenului, în particularităţile sale şi poate să-şi formuleze legităţile, să propună soluţii pertinente pentru perfecţionarea normelor de drept administrativ, pentru organizarea şi funcţionarea administraţiei publice, sporind rolul şi eficienţa acesteia în realizarea în concret a funcţiilor şi atribuţiilor sale în spiritul şi litera legilor în vigoare.
În prezent, specialiştii sunt de părere că este necesară elaborarea unei concepţii româneşti cu privire la ştiinţa administraţiei, care să pună pe prim-plan legalitatea şi să demonstreze că se poate ajunge la o organizare raţională şi eficientă a activităţilor administraţiei prin respectarea normelor juridice. O asemenea concepţie va servi atât publicului, cât şi autorităţilor administraţiei publice.
Această teză s-a dezvoltat într-o gândire raţională pluridisciplinară, potrivit căreia, din perspectivă globală a administraţiei publice, factorii juridici şi exirajuridici nu pot fi separaţi în mod absolut numai pentru că organizarea activităţii administraţiei merge înaintea reformulării normelor juridice. Activitatea administraţiei n-ar putea fi apreciată în afara conformităţii cu normele de drept, fără referire la normele care constituie cadrul şi permite să se facă asupra lor o apreciere privind validitatea.
Astăzi, nimeni nu mai consideră că elementele juridice sunt suficiente pentru a explica şi judeca administraţia publică, dar ele constituie un factor indispensabil în analiza şi aprecierea activităţii administrative.
De altfel, ştiinţa administraţiei nu se poate concepe fără studiul dreptului administrativ, după cum nici acesta din urmă nu se poate înţelege fără examinarea primei discipline, pentru că elementul juridic este inerent în administraţie.
Cunoaşterea dreptului administrativ oferă ştiinţei administratiei posibilitatea unei mai bune înţelegeri a instituţiilor, o metodă pentru studierea activităţilor administrative.
Dreptul administrativ furnizează ştiinţei administraţiei un aparat metodologic care îi permite să evite o orientare exclusiv sociologică sau politică. Ştiinţa administraţiei cunoaşte ştiinţific principiul de bază, specific dreptului administrativ care îi determină particularităţile.
În plus, utilizarea concluziilor teoriei administraţiei în dreptul administrativ constituie unul dintre factorii care apără teoria dreptului administrativ de formalismul juridic. La rândul ei, ştiinţa administraţiei va putea transforma principiile sale în norme de drept, astfel încât aplicarea în viaţă a acestor reguli să devină obligatorie. Această colaborare este folositoare societăţii pentru că elimină neconcordanţele dintre normele jutidice şi regulile birocraţiei administrative întărindu-se încrederea, ordinea şi legalitatea în viaţa socială a colectivităţilor umane.
Teoria administraţiei şi dreptul administrativ sunt două discipline autonome şi necesare pentru studiul administraţiei publice; ambele ştiinţe trebuie puse în slujba unui scop unic, acela de a asigura organizarea şi funcţionarea optimă şi eficientă a autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor publice, aflate în slujba cetăţenilor.