Tema nu se dezminte. Au fost propuse o mulţime de cazuri interesante.
Sunt şi o serie de întrebări. Am să trec mai repede peste ele. Ideea era să ne concentrăm asupra cazurilor.
Pentru început ar trebui spus că întrebarea „poate exista putere fără corupţie” este una retorică. Sub o formă sau alta, există la mulţi autori ideea că persoanele care au o putere tind să abuzeze de ea. De asemenea, o altă idee importantă este aceea a tendinţei puterii de a fi expansivă: puterea sădeşte dorinţa de a avea mai multă putere. 1 Pe acest fundal, cine deţine putere tinde treptat să piardă distincţia dintre drept şi nedrept; păstrarea şi extinderea puterii devin mai importante decât caracterul moral al acţiunilor.
În virtutea celor spuse mai sus, a acţiona împotriva separaţiei puterilor este de fapt nu o acţiunea imorală, ci un mod de a suprima condiţiile de posibilitate ale acţiunilor morale în zona politicii. Lipsind contrapunerea puterilor, va lipsi şi singura stavilă eficientă împotriva abuzului de putere şi a tendinţei de expansiune a puterii.
Printre cazurile invocate de unul dintre studenţi este cel al atitudinii lui David faţă de Urie Heteul (v. Biblia, Cartea a doua a lui Samuel 11-12). Puterea lui David este totuşi limitată de credinţa sa religioasă. Religia poate juca rolul acesta de stavilă, iar Natan chiar îndrăzneşte să-l mustre pe David. Interesant este să ne gândim ce se-ntâmplă însă în cazul unui dictator ateu. Una dintre întrebări sugerează (corect, cred) că efectul este chiar extrem de dramatic dacă dictatorul respectiv nu poate fi corupt (cu uzualele mijloace lumeşti). Cazul lui Stalin ar putea probabil fi invocat în acest context.
La polul opus situaţiilor de mai sus s-ar situa un ipotetic sistem în care totul ar putea constitui obiectul unei tranzacţii. În acel caz ideea însăşi de mită îşi pierde sensul. Totul este transformat în preţ la vedere.
Ce se-ntâmplă însă pe terenul intermediar între asemenea poli ipotetici? În articolul lui Lemieux, menţionat anterior, se sugerează că n-ar exista o definiţie limpede pentru bribery. Una dintre întrebări pune tocmai sub semnul îndoielii această idee. Lemieux nu vrea să spună însă că nu există (sau nu poate exista) o definiţie juridică limpede a mitei. Ceea ce el spune este că ea este una dată, prin natura ei, de către stat. Problema este dacă putem avea o caracterizare limpede de ordin moral, independentă de voinţa unui legiuitor sau a altuia. Nu insist însă asupra chestiunii pentru că au fost invocate o serie de cazuri interesante şi ele sunt provocări la reflecţie tocmai pe această temă.
Delimitarea unei zone private a recursului la mită şi a uneia publice poate, de asemenea, să fie dificil de făcut. Din nou cazurile sunt cele care invită la reflecţie.
Sensul larg al termenului „corupţie”
Corupţia în sensul lui Lord Acton are un sens larg. Este o degradare a simţului moral în genere.
Nu numai puterea poate duce la orbire morală. Una dintre studente invocă un caz construit foarte ingenios. Într-o companie de publicitate X vede întâmplător planul de reclamă imaginat de Y. X preia ideea-cheie din planul lui Y şi o aplică. Cititoare sau cititorul pot folosi cazul ca pe un exerciţiu. X este orbit însă de setea de succes (profesional, financiar), nu de setea de putere. O campanie de publicitate nu este o formă de manifestare a puterii căci nu constrânge pe nimeni să facă nimic. 2
Corupţie şi coaliţii politice
Pe bună dreptate unul dintre cazurile invocate de către studenţi atrage atenţia asupra faptului că nu totdeauna este vorba despre transferuri de bani. Există şi ceea ce se numeşte „trafic de influenţă”.
Merită să ne uităm la această chestiune dintr-o perspectivă mai largă. Chiar şi într-un sistem foarte ierarhizat, cei care deţin putere tind să formeze coaliţii. Cum pot fi menţinute însă aceste coaliţii? Membrii coaliţiei trebuie să-şi facă servicii reciproce. 3
Interesant este că Wikipedia în limba engleză trece logrolling la categoria corupţie. 4 Încadrarea în această categorie este simptomatică, dar pare să fie şi o exagerare. Fenomenul este unul natural, în special în parlamentele constituite pe baza unui sistem de vot uninominal.
Se pare că de corupţie în sensul mai îngust al termenului putem vorbi atunci câd modul de a ţine în viaţă coaliţiile prin logrolling intră în coliziune cu separarea puterilor.
Ce ar trebui să aibă prioritate? Buna funcţionare a coaliţiilor? Sau separarea puterilor? Problema este una foarte interesantă. Ea ne arată cât de diferite sunt răspunsurile dacă se acordă prioritate bunei funcţionări a puterii sau, din contră, limitării ei. Dacă puterea este un rău, atunci răspăunsul firesc este că trebuie să acordăm prioritate separării puterilor.
Tentaţia consecinţionismului
Avea dreptate cine spunea că discuţiile despre etică şi exercitarea puterii au tendinţa să alunece în mod „natural” către analize ale urmărilor (ale consecinţelor) recursului la putere.
Laitmotivul este dat atunci de întrebări de genul „dacă mita produce consecinţe bune?”. Problema este că perspectiva adoptată în curs este cea a examinării acestor chestiuni din perspectiva autonomiei fiinţelor umane. Ne putem uita - cum ne propune unul dintre cazuri - la străzile unui oraş a cărui primărie le dă pe mâna unor firme care obţin prin corupţie contractele. Într-un fel, este mai simplu aşa. Dar ce-ar fi de spus din perspectiva autonomiei?
Dacă gândim autonomia ca pe o combinaţie de libertate şi răspundere individuală, atunci corupţia pune desigur sub semnul întrebării răspunderea. În ce sens însă? Este iresponsabil cineva care obţine mai mulţi bani pentru sine? Nu este mai degrabă iresponsabilă persoana care nu ia bani pentru un serviciu pe care este în măsură să-l ofere? A răspunde că trebuie să ţinem cont şi de nişte interese colective înseamnă a cădea într-o capcană. Invocând interesele colective am dizolva de fapt autonomia ca autonomie individuală. 5
Orice fiinţă autonomă are potenţial posibilitatea de a oferi altora o sumedenie de servicii. N-are sens însă să vinzi aceste servicii fără să ţii cont de împlinirea ca fiinţă autonomă. Ce aţi spune de un jurnalist care se lasă azi cumpărat de cineva şi spune un lucru, iar mâine se lasă cumpărat de altcineva şi spune alt lucru? Că a jertfit împlinirea sa ca ziarist. Corupţia are un efect destructurant asupra autonomiei.
Nu este nevoie neapărat să invocăm o răspundere faţă de colectivitate pentru a respinge tentaţia corupţiei. Este suficientă şi o analiză a presupoziţiilor autonomiei.
Reglementările văzute din perspectivă consecinţionistă
Există desigur şi alte subiecte (decât puterea) a căror tratare naturală pare să fie una consecinţionistă. Aşa este, de pildă, tema efectelor reglementărilor menite să pună stavilă corupţiei.
Adaptând unul dintre cazurile puse în discuţie, ne putem întreba ce se-ntâmplă într-un oraş ale cărui străzi se oferă să le repare doar o singură firmă, în vreme ce reglementările cer, să zicem, o licitaţie la care să participe minim trei firme. Primăria are de ales între a lăsa străzile nereparate şi a încălca reglementarea.
Totul are un cost. Consecinţele corupţiei au un cost. Dar şi respectarea reglementărilor are un cost.
După faimosul scandal Enron, Congresul SUA a adoptat Legea Sarbanes-Oxley. Sunt situri întregi (uşor de găsit cu o maşină de căutare pe Internet) dedicate aplicării acestei legi. Scopul ei? Să oblige firmele să ofere celor care le cumpără acţiunile informaţii mai multe şi mai de bună calitate. Unele voci spun că eforturile de respectare a acestei legi antrenează costuri sensibile.
Secţiunea 406 a Legii Sarbanes-Oxley stipulează obligativitatea adoptării de coduri de etică pentru managerii principali ai finanţelor firmei.
O preocupare universală
Legea Sarbanes-Oxley, amintită mai sus, ne-a deplasat oarecum de pe terenul discuţiei restrânse despre mită pe acela al informaţiilor pe care firmele sunt obligate să le ofere despre activităţile lor.
Există însă chiar o Convenţie ONU cu privire la combaterea corupţiei. 6 Cu alte cuvinte, combaterea corupţiei a devenit o preocupare universală.
Capitolul III, art.15 din Convenţia ONU se ocupă cu definiţia mitei în cazul demnitarilor din guvernul propriei ţări. Următorul articole priveşte mituirea demnitarilor străini.
Din perspectiva Convenţiei mita este „an undue advantage, for the official himself or herself or another person or entity”. Ce este „due advantage” convenţia nu spune.
Convenţia ONU se referă explicit şi la mita în sectorul privat. Aici există o nuanţă. Se vorbeşte despre „an undue advantage …in breach of his or her duties”. Deci în sectorul privat se poate oferi cuiva due advantage ca să-şi îndeplinească datoriile.
Un domeniu unde comportamentul etic este un imperativ stringent
Convenţia ONU este o cupolă vastă. Este desigur important să ne uităm la legislaţia de acasă şi la domenii specifice. Un domeniu în care multă lume va fi probabil de acord că este nevoie de respectarea stringentă a eticii este cel al activităţilor de poliţie.
Prin H.G. nr. 991/2005 a fost adoptat „Codul de etică şi deontologie al poliţistului”. Îl puteţi citi lesne şi pe Internet.
Codul poliţistului dă o definiţie clară a corupţiei. Poliţistul este corupt dacă primeşte undue advantages, ca să facem o legătură cu Convenţia ONU, „în scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini atribuţiile profesionale şi să primească sarcini, misiuni sau lucrări care excedează competenţelor stabilite prin fişa postului”. Definiţia este limpede pentru că focalizează totul pe acţiunile din fişa postului.
Din punctul de vedere al analizei filosofice, aşa cum spuneam, definiţii precum cea de mai sus au un caracter pur juridic. Ele sunt desigur operaţionale din punct de vedere juridic.
Abuzul de putere
Revenind, după interludiul juridic, la analiza filosofică, este greu de spus c-am câştigat în claritate din punct de vedere filosofic. Cazurile propuse de studente şi studenţi la care voi face referire în partea finală arată ce dificil este totuşi să trasezi nişte graniţe precise între ceea ce este şi ceea ce nu este corupţie.
O intuiţie cu caracter mai general care pare să revină este cea legată de abuzul de putere. Mai general, am putea vorbi de folosirea abuzivă a unei funcţii (inclusiv într-o firmă privată). 7
Abuz cu ce scop? Formularea „în scopuri private” ascunde iarăşi o capcană. Chiar îndeplinirea sarcinilor asumate explicit nu se face „în scop privat”? Ar lucra cineva dacă în loc de salariu i s-ar propune „satisfacţia de a servi un interes comun”? Formula cu „interesul personal” este un clişeu adesea folosit, dar care (poate tocmai pentru că este un clişeu la care nu ne gândim atent) n-are noimă. Defectul „interesului comun” este unul foarte simplu, bine precizat de la Adam Smith încoace: nu oferă un reper clar pentru acţiune. În schimb „interesul privat” poate servi drept punct de reper pentru acţiune.
Cum am mai amintit o dată, perspectiva adoptată aici este aceea a automiei individuale. Ea este fireşte compatibilă cu urmărirea interesului privat. Dar oferă şi o cale de a nu cădea în capcana amintită mai sus. Abuzul ţine de îngrădirea autonomiei altora pentru a-ţi extinde sfera propriei autonomii. Cred că aceasta şi este intuiţia comună în această problemă. Un abuz este privit ca o faptă rea atunci când îi împiedică pe alţii să-şi folosească autonom capacităţile.
Când ministrul X din ţara Z acceptă o sumă de bani de la Y ne gândim instinctiv la W care a fost dezavantajat. Contribuabilii? Desigur. Dar mai concret W poate fi concurentul lui Y, concurentul care n-a oferit suma de bani lui X. Orice abuz, pentru a nu formula la rândul nostru un reproş abuziv, trebuie să fie o acţiune care dăunează unei/unor persoane concrete.
Plăţile suplimentare
Şi acum cazurile, propuse de studente şi studenţi, care se dovedesc literalmente dificile.
Dacă oferim o plată suplimentară unui medic, pentru a îngriji mai bine pe cineva este acesta un gest imoral? Întrebarea se poate complica şi mai tare dacă ţinem cont de faptul că medicul poate lucra fie în sectorul privat, fie în cel public.
Tot aşa, profesorul de la şcoală, dacă oferă cuiva contra plată cunoştinţe în plus faţă de cele din programa şcolară, comite oare un gest imoral? Sunt „meditaţiile” din principiu imorale?
Cheia răspunsurilor stă în unele din cazurile scrise pe fişele-întrebări la curs. Profesorul care dă o notă mai bună cui ia meditaţii de la el şi una mai proastă cui nu ia cade clar sub incidenţa criteriului răului făcut unei persoane concrete.
Se vede că „fişa postului” nu-i de mare ajutor când trebuie reflectat la cazuri problematice.
Ar mai fi de remarcat că meditaţiile sau îngrijirile medicale suplimentare ar putea fi respinse în temeiul unui principiu al egalităţii.
Dilemele morale
Ca-n totdeauna în etică pot fi imaginate şi aici dileme morale. Retuşând unul dintre cazurile propuse, putem să ne gândim la următoarea situaţie:
Directorul unei şcoli are un copil al cărui tratament nu-l poate plăti. Părintele unui elev din şcoală ar fi dispus să plătească tratamentul. Ar putea să facă gestul ca pe un act caritabil. Copilul său este însă elev al şcolii şi actul caritabil ar putea apărea şi ca un act de corupţie. Cum poate acţiona moral părintele?
Şi dacă gestul chiar este un act de corupţie? Părintele cere, de pildă, directorului să aranjeze promovarea neregulamentară a copilului său. Putem pune în balanţă cele două acţiuni? Poate să fie vindecarea copilului bolnav mai importantă?
Indiferent care ar fi răspunsurile la întrebările de mai sus, un lucru este sigur. Actele de corupţie nu sunt undeva pe un teren separat, complet disjuns de ţesătura complicată a relaţiilor umane, şi care poate fi curăţat cu uşurinţă.
Un ghid există totuşi, din perspectiva adoptată în curs, împlinirea fiinţei umane autonome şi neîngrădirea autonomiei altora pentru a-ţi extinde propria autonomie.
Note
1 Vedeţi, de pildă, referirile la Montesquieu din prima parte a prelegerii.
2 Lumea confundă uneori succesul campaniilor publicitare cu puterea. Publicitatea nu poate însă constrânge. Ea poate trezi dorinţe, desigur. Poate crea sugestii puternice, dar n-are prin natura ei nici un mijloc de constrângere. Atenianul din „Dialogul melian” nu face publicitate Atenei, ci invocă forţa acesteia.
3 Wikipedia atrage atenţia, pe bună dreptate, că nu numai politicienii îşi fac servicii reciproce. Membrii comunităţilor academice practică şi ei logrolling-ul: se citează unii pe alţii pentru a obţine ranguri mai bune în clasificările de tip ISI.
4 Articolul n-are corespondent decât în japoneză, unde este mai lung, dar îmi e inaccesibil din pricina limbii. Titlul articolului japonez este o transcripţie în katakana a termenului american. Definiţia care urmează, din câte înţeleg, spune că este vorba despre o strategie de luare a unei decizii colective. Categoriile în care este pus articolul sunt lesne de descoperit: ştiinţe sociale, ştiinţe politice, economie. Se vede imediat o deosebire însă faţă de pagina în limba engleză.
5 Ayn Rand cultiva ideea unei virtuţi a egoismului. Din această perspectivă, desigur, invocarea intereselor colective este în mod manifest indezirabilă. Este interesant de văzut dacă găsim şi o altă strategie de respingere a invocării intereselor colective.
6 Vedeţi şi situl UNODC.
7 În cazul firmei private, de daune se poate vorbi din perspectiva acţionarilor.