Administrație publică

Ne-am propus să abordăm problema cu privire la evoluţia diviziunii administrativ-teritoriale a Basarabiei în perioada dominaţiei ţariste din motivul că ea este tratată parţial în istoriografie.

În primul rând menţionăm lucrarea lui Alexandru Boldur, în care, într-un subcapitol aparte, sunt redate principalele etape ale evoluţiei diviziunii administrativ-teritoriale a provinciei[1]. Al. Boldur a dezvoltat subiectul respectiv numai pe baza datelor extrase din surse tipărite, fără să dispună de materiale de arhivă. Din această cauză nu a specificat, bunăoară, când a fost desfiinţat ţinutul Hotărniceni. Concomitent, lipsesc şi alte precizări privitoare la structura ţinutală (judeţeană). În plus, Al. Boldur a atras o atenţie insuficientă unităţilor administrative din cadrul judeţelor.

O serie de studii, dintre care le semnalăm pe cele semnate de Pavel Svinin[2], Aleksandr Zaşciuk[3], Alexis Nacco[4], I. Anţupov şi V. Jukov[5], Valentin Zelenciuc[6], Sergiu Cornea[7], conţin doar unele informaţii referitoare la diviziunea administrativ-teritorială a Basarabiei din anii 1812-1918.

Diviziunea ţinutală (judeţeană). De la bun început este oportun să precizăm că, un timp, instituţiile autocraţiei ţariste din Basarabia au întrebuinţat în actele emise, redactate în ruseşte, cuvântul românesc ţinut, paralel cu termenul rusesc uezd. Bunăoară, Regulamentul privind administrarea Basarabiei din 1828 conţine în această ordine de idei următoarea stipulaţie: ,,Administraţia regiunii Basarabia se împarte în cea regională, judeţeană (uzdnoe) sau ţinutală şi orăşenească”[8]. Oficialităţile imperiale ruse au făcut uz de cuvântul ţinut, deoarece ele, în faza iniţială ce a urmat după anexare, au păstrat în provincia românească dintre Prut şi Nistru structurile administrativ-teritoriale caracteristice Principatului Moldovei, iar ulterior le-au introdus pe cele ruseşti. Prin urmare, atunci când ne referim la unităţile administrative ale Basarabiei de până în anii '30 ai secolului al XIX-lea, este necesar să folosim termenul ţinut, iar în cazul celor existente în continuare vom întrebuinţa termenul judeţ (traducând din ruseşte cuvântul uezd), prezent, actualmente, în terminologia administraţiei publice.

În acest context este cazul să relevăm că nu este recomandabil termenul ţinut, utilizat în istoriografie, cu sensul de regiunea Basarabiei, întrucât se iscă o oarecare confuzie.

Reprezentând o unitate administrativ-teritorială specifică Principatului Moldovei, termenul ţinut are următoarea accepţie, conform unui dicţionar referitor la instituţiile feudale din ţările române: ,,Circumscripţie administrativă moldovenească, corespunzătoare judeţului din Ţara Românească. Diferenţierea etimologică e semnificativă, în Ţara Românească punându-se accentul pe unitatea locală de jurisdicţie, iar în Moldova pe ideea implantării unor organe ale puterii domneşti într-o regiune ţinută pentru domnie, mai ales prin cetatea locală”[9].

La 1812, teritoriul Principatului Moldovei de la est de Prut, încorporat în Imperiul Rus, era divizat sub raport administrativ-teritorial în nouă ţinuturi: Hotin, Soroca, Iaşi (sectorul răsăritean, situat în stânga Prutului), Orhei, Hotărniceni, Bender, Codru, Greceni şi Tomarova[10].

Din cauza ciumei care bântuia în oraşul Hotin, conducerea Basarabiei a luat decizia de a muta reşedinţa Pârcălăbiei ţinutului Hotin în târgul Briceni. În luna octombrie 1813, pârcălabul acestui ţinut, stolnicul Manolache Vârnav, raporta forurilor superioare din acest târg[11]. Reşedinţa pârcălăbiei s-a aflat la Briceni până la 25 iulie 1816, când rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev, a ordonat Departamentului al II-lea al Guvernului provinciei Basarabia să dea dispoziţie în vederea transferării ei în oraşul Hotin, unde a fost odinioară, ca urmare a dispariţiei ciumei[12].

Concomitent, se produce încă o schimbare de acest gen. La 21 septembrie 1813, ispravnicii ţinutului Bender au înaintat Departamentului al II-lea al Guvernului provinciei Basarabia un memoriu în care arătau că este nepotrivită aflarea sediului isprăvniciei în oraşul Bender (Tighina), din motivul situării lui la marginea ţinutului. Acest fapt creează incomodităţi atât isprăvniciei în administrarea ţinutului, cât şi populaţiei din localităţile îndepărtate, care este nevoită să se deplaseze la mari distanţe pentru a-şi soluţiona problemele în centrul ţinutal. Atrăgând atenţia autorităţilor chişinăuene asupra acestor dezavantaje, semnatarii memoriului au propus ca reşedinţa isprăvniciei să fie mutată în târgul Căuşeni, aşezat mai aproape de zona centrală a ţinutului[13]. Raportându-i-se în privinţa acestei propuneri, guvernatorul civil interimar al Basarabiei, generalul-maior I.M. Harting, şi-a dat acordul la 18 octombrie 1813[14].

Pe data de 23 iulie 1816, rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev, a dispus Comitetului Provizoriu al Basarabiei să emită dispoziţia de rigoare în privinţa unirii ţinuturilor Codru şi Hotărniceni spre a forma un singur ţinut, cu denumirea de Codru, de asemenea în privinţa trecerii din componenţa ţinutului Bender în cea a ţinutului Tomarova a întregului spaţiu situat de partea dreaptă a Valului lui Traian, precum şi în privinţa modificării denumirii ţinutului Tomarova în Ismail şi transferării sediului isprăvniciei al acestui din urmă ţinut în oraşul Ismail. Luând cunoştinţă de acest ordin în cadrul şedinţei din 24 iulie 1816, membrii Comitetului Provizoriu al Basarabiei au decis să comunice Departamentului al II-lea al Guvernului provinciei Basarabia despre executarea lui cu exactitate[15].

Drept motiv de suprimare a ţinutului Hotărniceni a servit, credem, întinderea neînsemnată al acestuia, comparativ cu al celorlalte ţinuturi, dar, mai cu seamă, faptul că toată proprietatea funciară din cadrul lui îi aparţinea unei singure persoane, şi anume comisului Ioan (Iancu) Balş.

În conformitate cu prevederile Regulamentului privind organizarea administrativă a Basarabiei, promulgat de împăratul Alexandru I la 29 aprilie 1818, au fost desfiinţate ţinuturile Codru, Greceni şi Soroca şi creat ţinutul Akkerman. Astfel, din acest an, teritoriul Basarabiei devine împărţit în şase ţinuturi: Hotin (constituit din 176 de localităţi ale fostului ţinut Hotin + 30 de localităţi ale fostului ţinut Soroca + 12 localităţi ale fostului ţinut Iaşi), Iaşi (constituit din 130 de localităţi ale fostului ţinut Iaşi + 25 de localităţi ale fostului ţinut Orhei + 142 localităţi ale fostului ţinut Soroca), Orhei (constituit din 262 de localităţi ale fostului ţinut Orhei+ 30 de localităţi ale fostului ţinut Iaşi + 13 localităţi ale fostului ţinut Soroca), Bender (format din 33 de localităţi ale fostului ţinut Bender + 40 de localităţi ale fostului ţinut Codru + 11 localităţi ale fostului ţinut Orhei), Akkerman (alcătuit din 37 de localităţi ale fostului ţinut Bender + 16 localităţi ale fostului ţinut Ismail) şi Ismail, care întrunea 54 de localităţi ale fostului ţinut Ismail + 32 de localităţi ale fostului ţinut Greceni + 15 localităţi ale fostului ţinut Bender + 3 localităţi ale fostului ţinut Codru[16].

Prin adresa din 2 ianuarie 1819, guvernatorul civil al Basarabiei, Constantin Catacazi, i-a comunicat mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni că a poruncit Guvernului provinciei Basarabia să pună la dispoziţia Dicasteriei Duhovniceşti Exarhale de la Chişinău noua împărţire administrativ-teritorială[17]. Executând ordinul în cauză, Guvernul provinciei Basarabia i-a prezentat instituţiei ecleziastice lista localităţilor repartizate pe ţinuturi[18].

Analizând în linii generale diviziunea administrativ-teritorială din 1818, constatăm că factorii de decizie de la Chişinău au realizat transformări în zona de nord şi de sud a provinciei. În privinţa prefacerilor intervenite în partea de nord este inexplicabil motivul desfiinţării ţinutului Soroca, ca acesta, peste un timp, să fie restabilit. Era însă de aşteptat să fie micşorate dimensiunile ţinutului Bender (care cuprindea, în cea mai mare parte, fostul teritoriu al Basarabiei propriu-zise sau Bugeacului), deoarece era cel mai întins dintre ţinuturile basarabene (includea şi oraşele Akkerman, Ismail şi Chilia), ceea ce crea dificultăţi în activitatea de administrare. Iar ţinuturile Codru şi Greceni – cele mai mici după suprafaţă – au fost comasate cu scopul, evident, de a forma o unitate administrativ-teritorială mai mare. Realmente, ţinutul Codru nu era până într-atât de mic, cât avea o configuraţie dezavantajoasă, sub formă de potcoavă, fiind alcătuit din două fâşii: una situată de-a lungul Prutului (fostul ţinut Codru) şi alta (fostul ţinut Hotărniceni) – de-a lungul Valului lui Traian, cu direcţia spre est.

Privind în ansamblu împărţirea administrativ-teritorială adoptată în 1818, deducem că diriguitorii de atunci ai Basarabiei au tins să uniformizeze dimensiunile ţinuturilor, fără să se abată prea mult de la vechea organizare administrativ-teritorială.

Acest aranjament administrativ-teritorial a fost menţinut până la 26 septembrie 1830, când, prin decret imperial, conducerea de la Sankt Petersburg a introdus în Basarabia o structură administrativă deosebită, şi anume: Administraţia oraşului Ismail (Izmail‘skoe Gradonacial‘stvo). În subordinea instituţiei respective au fost trecute 11[19] localităţi din preajma oraşului Ismail: oraşele Chilia şi Reni şi nouă sate. Concomitent, ţinutului Ismail i-a fost schimbată denumirea în Leova, în cadrul lui fiind inclus un sector din perimetrul ţinutului Bender împreună cu târgul Leova. Acordându-i-se statut de oraş, localitatea Leova este desemnată în calitate de centru judeţean[20].

Instituind această administraţie specială în zona Dunării, puterea centrală a urmărit obiectivul de a-i atribui portului Ismail o importanţă strategică, spre a-l integra în circuitul comercial şi a concura cu porturile învecinate Galaţi şi Brăila.

Administraţia oraşului Ismail a încetat să existe odată cu trecerea teritoriului din sudul Basarabiei, la 1857, în componenţa Principatului Moldovei.

În virtutea decretului imperial din 18 decembrie 1835, dat publicităţii la 14 ianuarie 1836, în Basarabia au intervenit noi modificări de ordin administrativ-teritorial, aplicate, după cum se menţionează în decizie, cu scopul ,,de a exclude dificultăţile pe care le creează proporţiile nepotrivit de mari ale suprafeţelor şi numărului populaţiei unor judeţe din regiunea Basarabia comparativ cu celelalte”. Din acest motiv s-a decis: ,,1. Pe lângă cele şase judeţe existente în provincia Basarabia, să fie instituite două judeţe noi: Orhei şi Soroca, acestea fiind constituite din părţi ale judeţelor Hotin, Iaşi şi actualul judeţ Orhei, celui din urmă schimbându-i-se denumirea în Chişinău. 2. În concordanţă cu proiectul conducerii locale, hotarele judeţelor Hotin, Soroca, Orhei, Iaşi şi Chişinău vor fi trasate astfel. a). Cel al judeţului Hotin: la vest – de-a lungul frontierei cu Austria, pe pârâul Răchitna şi râul Ramenţa; la nord şi est – de-a lungul graniţelor cu Austria şi gubernia Podolia, pe râul Nistru, până la hotarul satului Naslavcea; la sud-est – linie de demarcaţie comună cu judeţul Soroca, de la hotarul satului Naslavcea, de-a lungul hotarelor ale satelor Bârnova, Paustova, Lipnic şi Ocniţa până la râul Ciuhur, apoi pe cursul acestui râu până la hotarul satului Ruseni; la sud se va mărgini cu posesiunile turceşti[21] şi cu judeţul Iaşi, de prima vecinătate fiind separat de râul Prut, până la vărsarea în el a râului Racovăţ, iar de a doua – de râul Racovăţ şi hotarul satului Edineţ, până la satul Ruseni. b). Cel al judeţului Iaşi: la vest – de-a lungul posesiunilor turceşti, pe râul Prut, de la vărsarea în el a râului Racovăţ până la hotarul existent dintre acest judeţ şi fostul judeţ Orhei, în prezent judeţul Chişinău; la nord va avea graniţă comună cu judeţul Hotin, după cum este indicat mai sus, pe râul Racovăţ şi pe marginea moşiei satului Edineţ, până la hotarul satului Ruseni; la est se va învecina cu judeţul Soroca, pe râul Răut, până la hotarul satului Pelinia, după care va continua de-a lungul hotarului acestui sat până la râul Cubolta şi, pe cursul acestui râu, până la hotarul satului Ţipleşti, apoi, traversând râul Cubolta, va trece pe marginea moşiilor satelor Heciu Vechi, Heciu Nou, Redi şi Sângerei până la râul Ciuluc şi, în josul acestei ape, până la hotarul satului Băneşti; la sud – graniţă comună cu judeţul Orhei şi Chişinău, de la hotarul satului Băneşti, de-a lungul hotarelor ale satelor Ciurcani (corect: Ciulucani – D.P.), Manureşti (corect: Mândreşti – D.P.) şi Beşeni, iar de aici, pe linia de demarcaţie dintre judeţul Iaşi şi fostul judeţ Orhei, actualmente judeţul Chişinău, până la râul Prut. c). Cel al judeţului Soroca: la vest se va mărgini cu judeţul Iaşi, pe linia ce îl separă de judeţul Soroca, descrisă mai sus; la nord-vest – graniţă comună cu judeţul Hotin, de la hotarul satului Naslavcea, de-a lungul hotarelor ale satelor Bârnova, Paustova, Lipnic şi Ocniţa, până la răul Ciuhur, apoi, pe cursul acestui râu, până la satul Ruseni; la nord şi est – graniţă comună cu gubernia Podolia, pe râul Nistru, de la satul Naslavcea până la hotarul existent între satele Socola şi Poiana; la sud se va învecina cu noul judeţ Orhei care se instituie, de la râul Ciuluc, pe limitele satelor Prepeliţa, Răzălăi, Bălăneşti (corect: Bălăşeşti – D.P.), Prodăneşti şi Căpreşti, unde se va uni cu linia de demarcaţie, existentă în prezent, între judeţul Iaşi şi fostul judeţ Orhei, actualmente judeţul Chişinău, până la râul Nistru. d). Cel al judeţului Chişinău: la vest – pe frontiera cu posesiunile turceşti, de-a lungul Prutului, de la graniţa judeţului Iaşi, în aval, până hotarul existent cu judeţul Leova, adică până la hotarul satului Pogăneşti; la nord – pe graniţa existentă între judeţul Iaşi şi fostul judeţ Orhei, până la pârâul Pojăreni; la nord-est – hotar comun cu judeţul Orhei, pe pârâul Pojăreni până la vărsarea lui în râul Bâc, apoi în josul acestui râu până la hotarul satului Tătăreşti, continuând până la râul Ichel, după care urmează pe cursul acestui râu până la confluenţa lui cu râul Nistru; la est – un segment comun cu gubernia Herson, pe râul Nistru, de la gura râului Ichel până la graniţa judeţului Bender, stabilită între acest din urmă judeţ şi fostul judeţ Orhei; la sud – pe linia de demarcaţie, nemodificată, ale judeţelor Bender şi Leova. e). Cel al judeţului Orhei: la est – în vecinătate cu guberniile Podolia şi Herson, pe râul Nistru, de la linia ce separă acest judeţ de judeţul Soroca până la gura râului Ichel; la sud şi sud-vest, precum este consemnat anterior, este situat judeţul Chişinău; la nord – hotar comun cu judeţele Iaşi şi Soroca, de-a lungul limitelor acestor judeţe, descrise deja. 3. Hotarele judeţelor Bender, Leova şi Akkerman rămân neschimbate, cu excepţia trecerii din cuprinsul ultimului judeţ în subordinea Administraţiei oraşului Ismail a câtorva sate aşezate pe spaţiul dintre lacurile Chitai şi Sasâc. 4. Reşedinţele autorităţilor judeţene ale noilor judeţe Orhei şi Soroca se vor afla în târgurile Orhei şi Soroca, cărora li se acordă statut de oraş. [...] 6. Pentru a facilita legătura dintre locuitorii judeţului Leova cu instituţiile administrative ale judeţului şi judecătoria, precum şi în vederea creării unor condiţii mai optime pentru poliţia judeţeană de a-şi exercita obligaţiile, Administraţia Judeţeană Leova şi Judecătoria Judeţeană să fie transferate în târgul Frumoasa, căruia să i se schimbe denumirea în oraşul Cahul, la fel şi judeţul să se numească Cahul în loc de Leova, pe când oraşului Leova să i se acorde, ca mai înainte, statut de târg”[22].

Astfel, în temeiul decretului în cauză au fost realizate două modificări esenţiale: a fost reînfiinţat judeţul Soroca şi divizat în două judeţul Orhei, care era cel mai vast. De fapt, prin divizarea judeţului Orhei s-a revenit la o situaţie administrativ-teritorială mai veche: configuraţia noului judeţ Chişinău coincidea, în mare măsură, cu cea a ţinutului Lăpuşna, care a existat în cadrul Principatului Moldovei până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când a fost contopit cu ţinutul Orhei, noua formaţie administrativ-teritorială numindu-se un timp ţinutul Orhei-Lăpuşna, iar la începutul secolului al XIX-lea – doar Orhei.

Obligat prin Tratatul de pace de la Paris din 1856 să-şi rectifice frontiera în zona basarabeană, Imperiul Rus a retrocedat Principatului Moldovei teritoriul din sudul Basarabiei limitrof Dunării, ceea ce a determinat operarea unor modificări în sistemul administrativ-teritorial al Basarabiei ţariste. Deoarece un segment al noii frontiere dintre Imperiul Rus şi Principatul Moldovei a fost trasat pe cursul râului Ialpug, până la intersecţia acestuia cu Valul lui Traian de Jos, în stânga Ialpugului rămânând o porţiune din judeţul Cahul, în prima jumătate a anului 1857, administraţia ţaristă a întemeiat din localităţile situate pe această porţiune judeţul Comrat, cu centrul administrativ în satul Comrat. Despre intenţia de a înfiinţa judeţul Comrat se menţionează în adresa din 7 februarie 1857 expediată guvernatorului militar al Basarabiei, M.S. Ilinski, de către guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, contele A.G. Stroganov[23], iar un act din 21 septembrie 1857 conţine informaţia că judeţului Cahul îi fuseseră deja schimbată denumirea în Comrat[24].

Judeţul Comrat a existat până la 19 august 1858, când, prin dispoziţie imperială a fost desfiinţat. O parte din teritoriul judeţului Comrat a fost alipită la judeţul Bender, iar alta – la judeţul Akkerman[25].

În baza Legii pentru comunele urbane şi rurale, promulgată la 31 martie 1864 de către domnitorul Principatelor Române Unite Alexandru Ioan Cuza, pe lângă cele două judeţe existente în stânga Prutului – Cahul şi Ismail – a fost înfiinţat şi al treilea – judeţul Bolgrad.

După reanexarea de către Imperiul Rus a sectorului din sudul Basarabiei, potrivit clauzelor Tratatului de pace de la Berlin din 1878, autorităţile ţariste unesc cele trei judeţe româneşti – Bolgrad, Cahul şi Ismail – şi formează un singur judeţ, numit Ismail, care a existat până în 1918, în pofida tentativelor repetate ale guvernanţilor de a-l diviza şi a-l reorganiza, fiind păstrate în el legile româneşti. Reducerea proporţiilor lui s-a produs abia la 29 ianuarie 1918, când Sfatul Ţării a adoptat decizia privind înfiinţarea judeţului Cahul, prin detaşarea unei părţi a teritoriului judeţului Ismail, situată la nord şi nord-vest de linia trasată de la staţia de cale ferată Valul lui Traian spre sud-vest, între satele Curciu şi Vulcăneşti, Hagi-Abdul şi Împuţita, Cişmichioi şi Etulia, până la râul Prut, între oraşul Reni şi satul Giurgiuleşti. Misiunea de centru administrativ i-a fost acordată oraşului Cahul[26].

În conformitate cu decretul imperial din 6 martie 1887, judeţului Iaşi i-a fost schimbată denumirea în Bălţi.

Aşadar, la începutul anului 1918, teritoriul Basarabiei era împărţit în opt judeţe: Hotin, Bălţi, Soroca, Orhei, Chişinău, Bender, Akkerman şi Ismail. Aceste judeţe (plus judeţul Cahul) au fost păstrate pe tot răstimpul administraţiei româneşti, cu deosebirea că unora dintre ele le-a fost schimbată denumirea şi, în plus, au intervenit unele prefaceri ale hotarelor acestora.

În concluzie menţionăm următoarele:

1. Pe parcursul celor 106 ani de dominaţie a autocraţiei imperiale ruse, sistemul administrativ-teritorial al Basarabiei a suportat o serie de modificări. Dintre transformările mai importante remarcăm: suprimarea ţinutului Hotărniceni, comasarea ţinuturilor Codru şi Greceni, divizarea judeţelor Bender şi Orhei.
2. Structura judeţeană a Basarabiei, stabilită prin decretul imperial din 1835, a fost menţinută în continuare până la încheierea stăpânirii ţariste.
3. În 1917 era cu un judeţ mai puţin în raport cu numărul lor existent la 1812.
4. O situaţie specifică a avut-o judeţul Ismail, constituit în urma unor circumstanţe politice.

Împărţirea în ocoale şi plase. În anul anexării la Imperiul Rus, ţinuturile dintre Prut şi Nistru erau subîmpărţite în ocoale.

Ca unitate administrativă în cadrul ţinutului, având acelaşi sens cu plasa din Ţara Românească, ocolul a fost introdus în Principatul Moldovei în deceniul al cincilea al secolului al XVIII-lea, în urma reformelor lui Constantin Mavrocordat[27].

La 14 mai 1812, marele vistiernic al Moldovei, Iordache Ruset-Roznovanu, i-a prezentat preşedintelui Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, senatorului V.I. Krasno-Milaşevici, lista localităţilor din Principatul Moldovei, repartizate pe ţinuturi şi ocoale. Potrivit acestei liste, ţinuturile din stânga Prutului erau alcătuite din următoarele ocoale[28]. Ţinutul Orhei (12 ocoale): Cogâlnic, Botna, Bâcovăţ, Faţa Bâcului, Ichel, Răutul de Jos, Răutul de Sus, Cula, Măietinilor, Câmpului, Nistrul de Sus şi Nistru de Jos. Ţinutul Soroca (7 ocoale): Mijlocului, Nistrul de Jos, Câmpul de Jos, Răut, Peste Răut, Câmpul de Sus şi Nistrul de Sus. Ţinutul Hotin (8 ocoale): Mijlocului, Nistrul de Sus, Prutul de Jos, Ciuhur, Prutul de Sus, Ghilavăţ, Raşcov şi Nistrul de Jos. Ţinutul Iaşi (7 ocoale, situate pe ambele maluri ale Prutului): Ciuhurul de Sus, Ciuhurul de Jos, Pese Prut, Turii, Braniştii, Copou şi Codru. Basarabia (4 ocoale, numite şi olaturi): Bender, Căuşeni, Akkerman şi Chilia. Ţinutul Tomarova (2 ocoale): Cahul şi Prut. Ţinuturile Ismail (includea târgul Ismail şi 5 sate), Codru, Greceni şi Hotărniceni nu erau divizate în ocoale.

Într-o listă de sate din ţinutul Bender (cuprindea Basarabia propriu-zisă), adresată senatorului Krasno-Milaşevici la 31 mai 1812 de către Isprăvnicia ţinutului Bender, sunt enumerate 6 olaturi: Bender, Nistrul de Jos, Câmpul Căuşenilor, Bugeac, Akkerman şi Chilia[29].

Recensământul populaţiei din 1817 indică asupra faptului că, între timp, în ţinuturile din sudul Basarabiei au intervenit schimbări în privinţa ocoalelor. În ţinutul Bender erau 4 ocoale: Bender, Căuşeni, Akkerman şi Bugeac; în ţinutul Codru – 2 ocoale: Codru şi Hotărniceni; în ţinutul Greceni – 2 ocoale: Cahul şi Prut; în ţinutul Ismail – 4 ocoale: Chilia, Cahul, Ismail şi Prut. Ţinutul Iaşi era constituit din 6 ocoale: Ciuhur, Prut, Câmpului, Codru, Braniştii şi Turii[30].

Prin decretul imperial din 22 martie 1818 este instituit Comitetul Tutelar al Coloniştilor din Sudul Rusiei, pus sub autoritatea Ministerului Afacerilor Interne al Rusiei. Acestui comitet i-au fost subordonate administraţiile coloniştilor străini din guberniile Herson, Taurida şi Ekaterinoslav şi regiunea Basarabia[31]. Drept urmare, sectorul din sudul Basarabiei, pe care erau stabiliţi etnicii germani, a fost divizat sub aspect administrativ-teritorial în două circumscripţii: I şi a II-a, incluse în limitele ţinutului Akkerman[32].

Pentru a înlătura inconvenientele legate de denumirile acestor două circumscripţii, în luna mai 1829, I circumscripţie a fost numită Maloiaroslaveţ, iar cea de a II-a – Kleastiţ[33].

În conformitate cu decretul emis de Alexandru I la 29 decembrie 1819, teritoriul pus la dispoziţia coloniştilor transdanubieni a fost împărţit în patru circumscripţii: Prut, Cahul, Ismail şi Bugeac[34]. Deoarece în decret se menţionează că circumscripţia Bugeac poate fi divizată în două, stipulaţia respectivă a fost aplicată şi, astfel, la 1827, pe lângă primele trei circumscripţii existau încă două: Bugeacul de Sus şi Bugeacul de Jos[35].

La 30 iunie 1826, împăratul Nicolae I a sancţionat decizia Comitetului de Miniştri al Rusiei cu privire la instituirea în satele de pe domeniile statului din Basarabia a administraţiilor de plasă după tipul rusesc[36]. Pe baza acestei decizii au fost înfiinţate plasele Căuşeni şi Cimişlia în cadrul ţinutului Bender, plasa Medveja în ţinutul Hotin şi plasele Ivanovca şi Tatarbunar în ţinutul Akkerman.

În 1830, ţinutul Orhei avea 27 de ocoale (Alcedar, Rezina, Echimăuţi, Dobruşa, Şercani, Susleni, Sărăteni, Holercani, Pohorniceni, Işnovăţ, Mereni, Voinova, Ţibirica, Peresecina, Isacova, Crăsnăşeni, Sireţi, Căpriana, Volcineţ, Durleşti, Sângera, Ruseşti, Ciuciuleni, Lăpuşna, Cotul Morii, Boldureşti şi Nisporeni); ţinutul Bender – 2 plase (Căuşeni şi Cimişlia) şi 4 ocoale (Nistru, Botna, Lăpuşna şi Prut); ţinutul Hotin – 16 ocoale (Hotin, Raşcov, Suliţa Nouă, Prutul de Sus, Lipcani, Racovăţ, Ciuhur, Prutul de Jos, Rujniţa, Molodova, Nistrul de Sus, Draghişte, Movilău, Nistrul de Jos, Cubolta şi Naslavcea); ţinutul Iaşi – 19 ocoale (Ciuhur, Prutul de Sus, Prutul de Jos, Turii, Braniştii, Şoltoaia, Făleşti, Codrul de Jos, Codrul de Sus, Teleneşti, Ciulucul, Răutul de Jos, Răutul de Mijloc, Răutul de Sus, Căinari, Nistrul de Sus, Nistrul de Jos, Soroca şi Raşcov)[37].

În 1836, modelul rusesc de plasă (volost‘) este introdus în toate judeţele basarabene.

La 1 ianuarie 1840, Ministerul Proprietăţilor Statului al Rusiei a operat unele modificări în sistemul de administrare a domeniilor statului din Basarabia, aflate sub jurisdicţia sa, introducând în calitate de subdiviziuni administrativ-teritoriale circumscripţia, plasa şi asociaţia rurală. Drept consecinţă, în judeţul Hotin a fost creată o circumscripţie (Hotin), cu o plasă (Medveja) şi două asociaţii rurale (Medveja şi Hâjdău); în judeţul Bender – o circumscripţie (Bender), două plase (Căuşeni şi Cimişlia) şi nouă asociaţii rurale (în cadrul plasei Căuşeni: Hârbovăţ, Hagimus, Copanca, Căuşeni şi Opaci; în cadrul plasei Cimişlia: Taraclia, Cimişlia, Abaclâgeaba şi Cenac, ultima făcând parte din componenţa judeţului Cahul); în judeţul Akkerman – o circumscripţie (Akkerman), două plase (Ivanovca şi Tatarbunar) şi opt asociaţii rurale (în cadrul plasei Ivanovca: Talmaz, Alexandrovca, Moldovca, Ţariceanca şi Olăneşti; în cadrul plasei Tatarbunar: Plahteevca, Divizia şi Tatarbunar)[38].

În 1849, Basarabia era divizată astfel din punct de vedere administrativ-teritorial[39]:

Prin adresa din 14 august 1853, Cârmuirea provinciei Basarabia l-a informat pe guvernatorul militar al Basarabiei că în 1844, conform ordinului Cârmuirii provinciei Basarabia, în judeţul Iaşi au fost reorganizate plasele, între care a fost constituită şi plasa Ciuciuieni, cu centrul administrativ în satul Ciuciuieni, ca urmare a comasării plaselor Ghiliceni şi Sângera. De această dată Cârmuirea a considerat necesar să transfere Administraţia plasei Ciuciuieni din satul Ciuciuieni în satul Ghiliceni, propunere care a fost acceptată de către guvernatorul militar[40].

Potrivit deciziei Cârmuirii provinciei Basarabia din 31 iulie 1857, administraţiile plaselor Cobâlea şi Visoca au fost mutate din satul Cobâlea în satul Cotiujenii Mari şi din satul Visoca în satul Arioneşti[41].

În 1862, localităţile de pe domeniile statului erau grupate doar pe plase, acestea fiind următoarele. În judeţul Akkerman: Divizia (3 sate), Tatarbunar (5 localităţi), Plahteevca (5 sate), Ivanovca (8 sate), Palanca (6 sate), Talmaz (4 sate) şi Alexandrovca (6 sate); în judeţul Bender: Cimişlia (6 localităţi), Abaclâgeaba (3 sate), Taraclia (5 sate), Căuşeni (6 localităţi), Fârlădeni (8 sate) şi Copanca (3 sate); în judeţul Hotin: Hâjdău (6 sate) şi Holohoreni (4 sate)[42]. Aleksandr Zaşciuk indică în cartea sa, apărută în 1862, vechea structură administrativ-teritorială (circumscripţii, plase şi asociaţii rurale) a localităţilor subordonate Ministerului Proprietăţilor Statului al Rusiei[43].

În 1863, cu scopul de a crea condiţii mai avantajoase, Cârmuirea provinciei Basarabia a dispus să fie transferate administraţiile de plasă din satul Sărăteni în satul Ciocâlteni, din satul Işnovăţ în satul Hârtopul Mic (sau Schit) şi din satul Dâşcova în satul Vâprova[44].

Prin decizia sa din 10 februarie 1864, Cârmuirea provinciei Basarabia i-a permis Poliţiei din judeţul Bender, conform solicitării acesteia, să suprime plasa Chiţcani, din cauza strămutării, ce avea să se producă în curând, a ţăranilor din satele Chiţcani şi Copanca pe moşia Ursoaia, satele respective împreună cu satul Leuntea urmând să fie trecute în componenţa plasei Teliţa[45]. Tot în acest an, în conformitate cu hotărârea Cârmuirii provinciei Basarabia din 5 martie 1864, Administraţia de plasă Corjeuţi a fost transferată în târgul Edineţ[46].

Plasa Vâprova din judeţul Orhei era compusă din 18 sate: Selişte, Lucăşeuca, Isacova, Slobozia Isacova, Hirova, Morozeni, Dâşcova, Vâprova, Puţintei, Tabăra, Ghetlova, Hulboaca, Săseni, Valea Popii, Bravicea, Meleşeni, Breanova şi Ţibirica[47]. Potrivit deciziei din 10 iunie 1870 a Administraţiei Regionale în Problemele Sătenilor din Basarabia, plasa Vâprova a fost divizată în două plase: Bravicea şi Isacova[48].

Pe data de 26 iulie 1874, Administraţia Gubernială în Problemele Ţăranilor din Basarabia a adoptat hotărârea de a transfera Administraţia plasei Fârlădeni, judeţul Bender, din satul Fârlădeni în satul Varniţa[49].

În judeţul Ismail, reanexat în 1878, a fost păstrată comuna ca unitate administrativă, introdusă de autorităţile române. Comunele alcătuiau trei raioane comunale: Bolgrad, Cahul şi Ismail, care corespundeau celor trei judeţe româneşti de odinioară.

La 1890, tabloul plaselor se prezenta astfel[50]. Judeţul Chişinău (13 plase): Boldureşti, Bujor, Văsieni, Vorniceni, Hânceşti, Zberoaia, Costeşti, Lăpuşna, Mereni, Nisporeni, Pârjolteni, Sireţi şi Ialoveni. Judeţul Akkerman (28 de plase): Acmanghit, Alexandrovca, Staro-Arţiz, Volontirovca (Volintiri), Divizia, Ivanovca-Bolgarskaia, Ivanovca-Ruskaia, Cleastiţ, Crasnoe, Cubei, Culevcea, Culm, Maloiaroslaveţ, Nicolaevca-Novorosiiskaia (reşedinţa în satul Bairamcea), Palanca, Paris, Plahteevca, Postal, Sărata Veche, Starocazacie, Talmaz, Tarutino, Tatarbunar, Taşlâc, Tepliţ, Şaba, Eighenghem şi Eighenfeld. Judeţul Bender (11 plase): Abaclâgeaba, Varniţa, Gura Galbenei (reşedinţa în Gura Galbenei cea Mare), Iosefsdorf, Căinari, Căuşeni (reşedinţa în Căuşenii Noi), Comrat, Taraclia, Teliţa, Ceadâr-Lunga şi Cimişlia. Judeţul Bălţi (10 plase): Balatina, Slobozia Bălţi, Glodeni, Corneşti, Chişcăreni, Copăceni, Făleşti, Zăbriceni, Sculeni şi Ungheni. Judeţul Ismail avea 112 comune. Judeţul Orhei (15 plase): Bravicea, Hârtop (reşedinţa în Hârtopul Mare), Izvoare, Isacova, Căzăneşti, Chiperceni, Cobâlea, Criuleni, Rezina, Sămăşcani (reşedinţa în Sămăşcanii de Sus), Susleni (reşedinţa în Suslenii de Sus), Teleneşti (reşedinţa în Teleneştii Vechi), Călăraşi, Ciocâlteni şi Cineşeuţi. Judeţul Soroca (12 plase): Otaci, Arioneşti, Climăuţi, Bădiceni, Târnova, Cotiujeni (reşedinţa în Cotiujenii Mari), Ocolina, Năduşita, Pepeni, Vadul Raşcov, Văscăuţi şi Floreşti. Judeţul Hotin (12 plase): Lipcani, Secureni, Suliţa Nouă, Edineţ, Dăncăuţi, Briceni, Clişcăuţi, Chelmenţi, Stălineşti, Romancăuţi, Rucşin şi Grozinţi.

La 5 noiembrie 1912, Administraţia Gubernială a Basarabiei a înştiinţat Comitetul Executiv (Uprava) al Zemstvei din judeţul Chişinău că de la 1 ianuarie 1913, satele Budeşti, Goian, Ciopleni, Cricova, Visterniceni, Chetros, Cruzeşti, Coloniţa, Vadul lui Vodă şi Poşta Veche urmau să fie excluse din componenţa plasei Mereni, deoarece din aceste sate a fost formată o plasă nouă – Budeşti, la care au fost alipite toate cătunele situate pe moşiile acestor sate: Tohatin, Cheltuitori, Fundul Tohatin, Corju (Chirjău), Bălţata, Sagaidac, Valea Satului, Valea Paladi, Maximovca, Buga, Valea Coloniţa, Cioara Borta, Ciocana, Fundul Ciocana, Goianul Nou şi Otovasca[51].

La finele acestei expuneri concluzionăm:

1. După încorporarea Basarabiei în Imperiul Rus, un timp, în sistemul ei de administrare au fost menţinute ocoalele – subdiviziuni ţinutale, specifice Principatului Moldovei.
2. În 1818, coloniile germane, apoi, în 1819, şi coloniile transdanubienilor au fost reunite în unităţi administrativ-teritoriale deosebite – circumscripţii.
3. În 1826, localităţile de pe domeniul statului au fost repartizate pe plase (volosti), care corespundeau modelului administrativ rusesc.
4. Tipul rusesc de plasă a fost introdus în restul Basarabiei în 1836.
5. Pe parcurs, numărul plaselor a variat în funcţie de modificările administrative intervenite.

[1] A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 342-348.

[2] П. Свиньин, Описание Бессарабской области, în „Записки Одесского Общества Истории и Древностей”, Одесса, 1867, том шестой, p. 255.

[3] А. Защук, Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Генерального Штаба. Бессарабская область, Санкт Петербург, 1862, часть первая, р. 23.

[4] А. Н., Очерк гражданского устройства Бессарабской области с 1812-1828 г. în „Записки Императорского Одесского Общества Истории и Древностей”, Одесса, 1900, том XXII, p. 113.

[5] И.А. Анцупов, В.И. Жуков, Реформы в управлении Бессарабией с 1812 по 1828 гг, în „Ученые записки”, Кишинев, 1957, том XXVI (исторический), Кишиневский Гос. Университет, p. 148, 153.

[6] В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в., Кишинев, 1979, р. 86.

[7] S. Cornea, Organizarea administrativă a Basarabiei (1812-1917), Cahul, 2003, p. 26-27, 83, 109-110.

[8] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1197, f. 5v.

[9] Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 481.

[10] D. Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chişinău, 2006, p. 43-49.

[11] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4, f. 23.

[12] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 315, f. 1.

[13] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 59, f. 1.

[14] Ibidem, f. 4; F. 5, inv. 3, d. 3, f. 319.

[15] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 463, f. 66v.

[16] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 28; V. Tomuleţ, Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828), Chişinău, 2007, vol. II, p. 295-316.

[17] ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2482, f. 2.

[18] Ibidem, f. 4-33 (lista localităţilor).

[19] În 1837, Administraţiei oraşului Ismail îi erau subordonate următoarele sate : Vâlcov (cu un număr de 219 curţi), Vasilevca şi Pocrovca (55 de curţi), Hagi-Curda (110 curţi), Hasan-Spaghi (75 de curţi), Galileşti (131 de curţi), Jebrieni (60 de curţi), Caracicova (28 de curţi), Cara-Mahmet (236 de curţi), Câşliţa (120 de curţi), Muravliovca (52 de curţi) şi Cimaşir (74 de curţi) (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2588, f. 231).

[20] V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830), Chişinău, 2002, p. 340-341.

[21] Adică, cu Principatul Moldovei, care nu era posesiune turcească, ci stat aflat sub suzeranitatea Porţii Otomane.

[22] Полное собрание законов Российской империи. Cобрание второе, С.-Петербург, 1856, том X, отделение второе, р. 1187-1189. Procesul de organizare a judeţelor Orhei şi Soroca este redat în următoarea sursă: ANRM, F. 6, inv. 2, d. 938.

[23] ANRM, F. 6, inv. 3, d. 910, f. 240.

[24] ANRM, F. 6, inv. 3, d. 905, f. 41.

[25] А. Защук, Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Генерального Штаба. Бессарабская область. Санкт Петербург, 1862, часть первая, р. 23.

[26] ANRM, F. 727, inv. 2, d. 60, f. 12.

[27] Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, p. 338.

[28] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3639, f. 5-58.

[29] История Молдавии. Документы и материалы. Том III. Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии, Кишинев, 1969, p. 11-17.

[30] Труды Бессарабской Губернской Архивной Комиссии, Кишинев, 1907, том III, р. 8-229.

[31] Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, С.-Петербург, 1830, том XXXVI, р. 154-158.

[32] Статистическое описание Бессарабии собственно так называемой, или Буджака, Аккерман, 1899, p. 188.

[33] Попечительный комитет об иностранных поселенцах Южного края России. 1799-1833 г.г. Аннотированная опись дел 1827-1833г.г., Одесса, 2000, том III, p. 17.

[34] Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, С.-Петербург, 1830, том XXXVI, р. 517-520.

[35] Статистическое описание Бессарабии собственно так называемой, или Буджака, p. 397.

[36] Полное собрание законов Российской империи, С.-Петербург, 1830, том I, р. 656-661.

[37] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1485, f. 6-43.

[38] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 890, f. 26-28.

[39] Военно-статистическое обозрение Российской империи. Том ХI, часть 3, Бессарабская область, Санкт-Петербург, 1849, р. 12-15.

[40] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5943, f. 1.

[41] Бессарабские областные ведомости, nr. 37 din 14 septembrie 1857.

[42] Памятная книжка Бессарабской области на 1862 год, Кишинев, 1862, р. 269-272.

[43] А. Защук, op. cit., partea I, p. 26-27.

[44] Бессарабские областные ведомости, nr. 29 din 20 iulie 1863.

[45] Бессарабские областные ведомости din 7 martie 1864, p. 86.

[46] Бессарабские областные ведомости din 21 martie 1864, nr. 12, supliment.

[47] ANRM, F. 8, inv. 1, d. 41, f. 3.

[48] Ibidem, f. 6.

[49] ANRM, F. 8, inv. 1, d. 853, f. 8.

[50] Статистика Российской Империи. XV. Волости и гмины 1890 года. III. Бессарабская губерния. Издание Центрального Статистического Комитета Министерства Внутренних Дел. С.-Петербург, 1890.

[51] ANRM, F. 65, inv. 1, d. 1745, f. 261; Сборник постановлений уездных собраний Кишиневского Земства. 1904-1913 г.г., Кишинев, 1914, часть III, p. 25.