Autonomia financiara a colectivitatilor locale din Romania

Autonomia financiară a colectivităţilor locale din România

Creşterea cheltuielilor colectivităţilor locale şi problematica determinării resurselor lor reprezintă la ora actuală o preocupare majoră a tuturor ţărilor. Oricare ar fi gradul de descentralizare al unei ţări, relaţiile financiare dintre stat şi colectivităţile locale sunt multiple şi complexe. Ele reflectă caracterul conflictual al aspectelor financiare ale descentralizării (sau ale regionalizării). Chiar dacă, la prima vedere, descentralizarea este însoţită de numeroase avantaje (ea ia mai bine în considerare nevoile cetăţenilor, satisface mai bine exigenţele democraţiei locale, permite respectarea identităţilor locale, contribuie la îmbunătăţirea eficacităţii acţiunii publice), trebuie să recunoaştem că dimensiunea sa financiară impune numeroase nuanţări, în sensul că aceste transferuri de competenţe pot să nu fie însoţite de transferul concomitent şi echivalent de resurse financiare, şi în plus ar putea exista pericolul ca anumite colectivităţi mai sărace din punct de vedere financiar să nu fie capabile să furnizeze un minim de servicii descentralizate.

Problematica referitoare la finanţele publice locale se află în centrul dezbaterilor politice actuale, deoarece toate statele membre ale Consiliului Europei se confruntă cu problema armonizării a două tendinţe divergente: pe de o parte controlul şi reducerea cheltuielilor publice şi, pe de altă parte, necesitatea de a acorda o cât mai mare autonomie financiară a colectivităţilor locale.

În toate aceste state se caută soluţii de asigurare a unei repartizări cât mai echilibrate a resurselor financiare între diferitele niveluri de organizare administrativă, ţinând cont de rigoarea bugetară care se impune la toate nivelurile administraţiei publice.

Aşa cum afirma un autor francez "Autonomia financiară reprezintă condiţia sine qua non a descentralizării administrative"¹.

Pentru a se realiza autonomia financiară, colectivităţile locale trebuie:

• să dispună de resurse proprii suficiente pentru a face faţă responsabilităţilor ce le revin;
• să-şi poată determina în mod liber veniturile şi cheltuielile;
• să nu fie supuse decât unui control a posteriori privind deciziile lor financiare.²

Ca urmare, autonomia financiară a colectivităţii locale implică crearea unor sisteme ale finanţelor publice locale eficace, echitabile şi corelate cu necesităţile şi politicile statelor naţionale. Obiectivul oricărui sistem de finanţare a colectivităţilor locale este de a le ajuta să se achite de obligaţiile ce le revin ca puteri publice. Nici un sistem al finanţelor publice locale nu este perfect. De altfel, la nivel local, nici un impozit, nici un sistem de tarifare sau de transferuri financiare nu este perfect. Mai mult decât atât, un sistem care este eficace într-o ţară nu este în mod necesar adaptabil şi în altă ţară.

Totuşi, deşi nu există un sistem universal sau ideal de finanţare a colectivităţilor locale, există, cu siguranţă, anumite principii de care responsabilii politici trebuie să ţină cont în deciziile pe care le iau. Aceste principii sunt enunţate în articolul 9 al Cartei Europene a Autonomiei Locale³.

O autonomie financiară eficace implică un anumit grad de control al fluxurilor financiare de către colectivităţile locale. Ea se referă la mărirea controlului autorităţilor locale asupra resurselor financiare, fie în termeni de repartizare a cheltuielilor, fie de generare a veniturilor.

Înzestrate cu competenţe descentralizate, colectivităţile locale trebuie să fie în măsură să arbitreze opţiunile lor financiare, fără s ă fie însă supuse unui control a priori de stat sau tehnic din partea altei autorităţi, ci doar unui control a posteriori în ceea ce priveşte legalitatea. Colectivităţile descentralizate trebuie să fie capabile să decidă, în mod liber, nivelul cheltuielilor lor fără a fi constrânse în mod exagerat în ceea ce priveşte nivelul resurselor. Pentru aceasta, veniturile şi cheltuielile trebuie să fie adaptate unor exigenţe proprii care să nu ducă la încălcarea libertăţii de administrare.

În ceea ce priveşte cheltuielile, dihotomia clasică între competenţele delegate de către stat şi competenţele exclusive influenţează puternic realitatea autonomiei financiare. Este indispensabil ca aceste competenţe delegate de către stat să fie în mod sistematic finanţate, ceea ce n-ar afecta însă libertatea de administrare a colectivităţilor locale

Ţinând cont de întinderea competenţelor lor (educaţie, acţiuni sociale, mediu, transport, dezvoltarea economică, amenajarea teritoriului etc.), colectivităţile locale europene contribuie din ce în ce mai activ la dezvoltarea teritoriilor şi la creşterea economică. La nivel european, colectivităţile locale constituie veritabili actori economici, cheltuielile lor ridicându-se în 2001 intre 1037 miliarde Euro, ceea ce reprezintă 11,2% din PIB şi 2300 Euro pe locuitor. Având în vedere diferenţele dintre ţările „nou intrate" şi cele din Europa celor 15, în ceea ce priveşte cheltuielile locale pe locuitor (cu o medie ce variază între 540 Euro în ţările nou intrate şi 2650 Euro în vechile state membre), putem însă să constatăm că ponderea cheltuielilor publice locale în cadrul economiei este relativ comparabilă în cele două grupuri de ţări: respectiv 10% şi 11,2% din PIB.⁴

Analizând evoluţia bugetelor locale centralizate pe ansamblul unităţilor administrativ teritoriale din România în perioada 1991-2003 în lei, se constată o creştere determinată de inflaţia înregistrată în această perioadă, dar şi de transferarea către autorităţile administraţiei publice locale de noi competenţe. Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor bugetelor locale în total cheltuieli buget consolidat, în perioada 1998-2003, se constată o creştere a acestui indicator de la 10,4% în 1998 la 20,1% în 2003.⁵ Analizând acest indicator cu media înregistrată în ţările din Europa Centrală şi de Est, putem însă observa pe de o parte, rămânerea în urmă a ţării noastre, la nivelul anului 1998 (când media ţărilor din CEE era de 19,9% la nivelul anului 1996), dar pe de altă parte progresul remarcabil în această perioadă, prin ajungerea din urmă a acestor ţări (media în ţările din CEE fiind de 20,5%

în anul 2001).

La nivel european, ponderea sectorului public local in PIB variază intre 0,8% in Malta şi 30,2% in Danemarca. Aceste diferenţe se explică prin mai multe aspecte⁶:

• întinderea competentelor locale, care este foarte redusă în ţări precum Malta şi Cipru (fiind singurele ţări care nu au nici o competenţă în materie de educaţie), sau mult mai extinsă în ţările nordice (ţări în care ponderea cheltuielilor în PIB este foarte ridicată, datorită în principal competenţelor pe care colectivităţile locale le au în materie de remunerarea personalului din învăţământ sau gestiunea spitalelor).
• modurile de gestiune şi finanţarea serviciilor publice locale, care face ca în ţările în care s-a recurs la delegări de servicii publice sau la punerea în practică de parteneriate public-privat pentru finanţarea proiectelor, acest fapt a influenţat puternic nivelul cheltuielilor locale (de exemplu în Regatul-Unit al Marii Britanii).
• structura de stat, prin care inţelegem natura federală sau unitară a statului: astfel, în statele federale, anumite competenţe exercitate în statele unitare de către colectivităţile locale sunt exercitate de către statele federate, şi ca urmare cheltuielile locale sunt mai puţin importante.

În ceea ce priveşte cheltuielile publice locale de investiţii, ele ating 139 miliarde Euro, adică 1,5% din PIB-ul european. Ele reprezintă aproape două treimi din cheltuielile publice de investiţii (61%), ceea ce arată în mod concludent rolul central pe care îl joacă colectivităţile locale în materie de infrastructuri publice. Fiind realizate în principal în sectorul construcţiilor şi al lucrărilor publice (drumuri, şcoli, transport public local), investiţiile locale reprezintă o garanţie a dezvoltării economice locale şi implicit a creşterii ocupării la nivel local. În ţările nou intrate, ponderea cheltuielilor locale de investiţii în PIB (2%) este superioară celei întâlnite în vechile state membre UE (1,5%), ceea ce atestă importanţa eforturilor lor de investiţii.

În cursul ultimului deceniu, investiţiile publice locale au progresat de o manieră dinamică atât în vechile state membre (+4, 8%), cât şi în noile intrate ( + 11%).⁷ Această creştere spectaculoasă a cheltuielilor din ţările nou intrate se explică prin nevoile mari de investiţii ale colectivităţilor locale din aceste ţări, în materie de amenajarea teritoriului (transport în comun, drumuri, echipamente).

Colectivităţile locale trebuie să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin în calitate de puteri publice, fără a fi împiedicate prin constrângeri financiare care nu le sunt imputabile. Astfel orice transfer de responsabilităţi de la stat către colectivităţile locale trebuie să fie însoţit de transferul echivalent şi concomitent de resurse financiare. Aşadar acest transfer de resurse trebuie să corespundă costului real al exercitării noilor competenţe transferate. Colectivităţile trebuie astfel să beneficieze de o marjă de manevră suficientă, deci de o reală autonomie financiară pentru aceste cheltuieli, ceea ce devine miza adevărată a unei descentralizări reuşite.

Ratificarea de către Parlamentul României a Cartei Europene a Autonomiei Locale⁹ impune obligativitatea respectării prevederilor ei şi, în mod special, a celor care se referă la realizarea autonomiei locale a colectivităţilor teritoriale. Conform articolului 3, alin.1 din Legea 215/2001 a administraţiei locale, „prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, in numele şi in interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice".

Trebuie remarcată precizarea pe care noua lege o face cu privire la caracterul autonomiei locale, aceasta fiind numai administrativă şi financiară¹⁰, exercitându-se pe baza şi in limitele prevăzute de lege. Ea priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele, atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului (articolul 4).

Autonomia locală are drept fundament economic sfera patrimonială proprie pe care autorităţile locale o gestionează ca un autentic proprietar. Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la resurse proprii, pe care trebuie să le gestioneze potrivit atribuţiilor ce le revin. În conformitate cu acest principiu, ele administrează sau dispun de resursele financiare, precum şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor şi judeţelor. În scopul asigurării autonomiei locale, ele au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să aprobe bugetele de venituri şi cheltuieli ale comunelor, oraşelor sau judeţelor.

Este de remarcat introducerea in cadrul Legii administraţiei locale a altor două prevederi cu caracter imperativ:

• Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau impune nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale în procesul de descentralizare a unor servicii publice ori al creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilităţi. Această prevedere este reluată şi în articolul 6 al OUG 45/2003 privind finanţele publice locale care stipulează următoarele:"Trecerea de către Guvern, în administrarea şi finanţarea autorităţilor administraţiei publice locale, a unor cheltuieli publice, ca urmare a descentralizării unor activităţi, precum şi a altor cheltuieli publice noi se face prin lege, numai cu asigurarea resurselor financiare necesare realizării acestora, după cum urmează:

 

• în primul an, prin cuprinderea distinctă, în anexă la legea bugetului de stat, a resurselor necesare finanţării cheltuielilor publice transferate sau noilor cheltuieli publice, precum şi a criteriilor de repartizare;
• în anii următori, prin cuprinderea resurselor respective în ansamblul sumelor alocate unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia celor nominalizate distinct prin anexă la legea bugetului de stat."
• Autorităţile administraţiei publice centrale vor consulta, înainte de adoptarea oricărei decizii, structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, în toate problemele care le privesc în mod direct potrivit legii.

Legea finanţelor publice locale¹¹ acordă următoarele garanţii: unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe baza şi în limitele prevăzute de lege. Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii. Alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să afecteze aplicarea politicilor bugetare ale autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de competenţă. Sumele defalcate cu destinaţie specială se utilizează de către autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu prevederile legale.

Multe din lucrările de specialitate privind descentralizarea fiscală se concentrează asupra naturii transferurilor inter-guvernamentale şi asupra diferenţelor în ceea ce priveşte capacitatea de generare a veniturilor a diferitelor tipuri de autorităţi.

Un aspect primar în analiza descentralizării fiscale este reprezentat de echilibrul între competenţele autorităţilor locale şi resursele financiare necesare exercitării acestor competenţe. Din cercetarea¹² efectuată pe teren, rezultă că cea mai mare parte (peste 60%) din cei intervievaţi consideră că paşii facuţi până în prezent în descentralizarea fiscală nu sunt suficienţi şi, în unele cazuri adecvaţi, pentru a susţine o finanţare corespunzătoare a serviciilor publice oferite cetăţenilor. Conform analizelor efectuate de experţi străini şi români în ceea ce priveşte descentralizarea şi deconcentrarea serviciilor publice din România, "acest proces nu a fost dus până la capăt, în sensul că nu s-au transferat resursele financiare corespunzătoare şi nu s-au stabilit clar competenţele transferate şi nivelurile de descentralizare" (Strategia de reformă a administraţiei publice - 2004).

De aici putem trage o altă concluzie în ceea ce priveşte autonomia financiară acordată colectivităţilor locale: şi anume că aceasta poate fi însoţită şi de riscul agravării diferenţelor existente între colectivităţile sărace şi cele bogate din ansamblul teritoriului sau chiar din cadrul aceleiaşi regiuni, care ar putea conduce la situaţia în care colectivităţile locale mai sărace să nu poată să asigure nici un minim de servicii descentralizate, vitale. Pentru aceasta este absolut indispensabil să facem apel la diferite mecanisme precum echilibrare, care reprezintă un mecanism indispensabil, primordial, care are drept obiectiv redistribuirea bogăţiei şi reducerea inegalităţilor între colectivităţile locale.

În România, fiscalitatea exclusiv locală, asupra căreia autorităţile locale au marja de manevră şi pe care o încasează prin intermediul compartimentelor proprii de taxe şi impozite şi a căror cotă de impozitare o pot modifica cu +50%, este prezentată de impozitele pe proprietate: impozitul pe clădiri, impozitul pe teren şi taxa pe mijloace de transport. Dar aceste taxe şi impozite exclusiv locale nu acoperă decât în mică măsură nevoia de cheltuieli locale. Ca urmare, cea mai mare parte a veniturilor autorităţilor locale provin din transferuri din partea statului, sub forma impozitelor partajate (cote defalcate din impozitul pe venit), alocaţiilor (sume de echilibrare sub forma sumelor defalcate din Impozitul pe venit, din TVA), subvenţiilor sau transferurilor consolidabile la bugetele locale (transferuri pentru investiţii).

Astfel, începând cu 2004, în cadrul clasificaţiei bugetare, la venituri proprii au fost incluse şi cotele defalcate din impozitul pe salarii, pe venit. Scopul acestei modificări a constat în a obţine o pondere mai mare a veniturilor proprii ale colectivităţilor locale. Această corecţie este una numai formală, deoarece în realitate, un venit propriu este acela asupra căruia autorităţile locale ar trebui să aibă marjă de manevră, ele putând să stabilească cota sau baza de impozitare, ceea ce nu putem să spunem că este cazul pentru impozitul pe venit sau pe salarii. Iniţial, cotele defalcate se stabileau prin legea bugetară anuală, putând fi modificate anual, ceea ce afecta în mod considerabil autonomia colectivităţilor locale. Ulterior, statul, încercând să ofere o garanţie colectivităţilor locale în sensul că resursele acestora nu vor fi deteriorate, a inclus în legea finanţelor locale o prevedere conform căreia aceste cote atribuite colectivităţilor locale din impozitul pe venit nu pot fi modificate, decât în mod excepţional, şi atunci doar în favoarea colectivităţilor locale. Acest lucru s-a întâmplat chiar începând cu anul 2005, când, datorită introducerii cotei unice de 16% la impozitul pe venit, aceste cote atribuite colectivităţilor locale au trebuit să se mărească. La nivelul anului 2004, aceste cote defalcate din impozitul pe salarii şi pe venit deţineau o pondere de 53,87% din veniturile proprii şi circa 21,76% din veniturile totale. Ponderea lor a crescut la 59,22% din veniturile proprii în cazul anului 2005, adică 26,43% din veniturile totale.

În ceea ce priveşte transferurile sub formă de alocaţii, denumite sume de echilibrare sau mai precis sume defalcate din TVA, acestea deţineau, în 2004, o pondere de 59,59% din veniturile totale ale colectivităţilor locale, pondere care a scăzut în 2005 la circa 48,85%, trendul fiind descrescător şi la nivelul anului 2006 (48,25% din veniturile totale). Aşadar, dacă ar fi să cuantificăm totalul transferurilor primite din partea statului, adică veniturile asupra cărora autorităţile locale nu prea au cu adevărat marjă de manevră, putem observa că acestea deţin, în realitate, o pondere de 81,35% la nivelul anului 2004, respectiv 75,28% în anul 2005 şi de 80,16% în 2006.

În ceea ce priveşte sistemul de atribuire al alocaţiilor, până în 2006 a fost preferat sistemul potrivit căruia, toate colectivităţile primeau astfel de alocaţii din partea statului, dar în mod diferenţiat în funcţie de anumite criterii.

Criteriile de repartizare a alocaţiilor s-au modificat de-a lungul timpului, chiar si după apariţia Legii nr. 189/1998 privind finanţele locale. La început au fost folosite mai multe criterii dar care însă avantajau colectivităţile care aveau deja o infrastructură dezvoltată (în 1999 - criteriile erau numărul populaţiei, lungimea de reţele străzi orăşeneşti, lungimea drumurilor, lungimea reţelelor de canalizare şi apă, numărul de elevi din învăţământul preuniversitar, numărul de copii din centre de plasament, numărul unităţilor administrativ - teritoriale şi capacitatea financiară care avea o pondere de 30%). În anii 2000 şi 2003, a fost folosit ca unic criteriu capacitatea financiară a judeţelor, iar la nivelul judeţelor, în 2003 jumătate din sume au fost distribuite după acest criteriu, iar restul de 50% din sume au fost repartizate după alte criterii aprobate de către consiliile judeţene, sporind astfel rolul politic al consiliilor judeţene în asigurarea echilibrării financiare a colectivităţilor locale din cadrul judeţului. În 2004, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele locale, criteriile de repartizare a sumelor pe judeţe au fost: pentru 70% din sume - capacitatea financiară calculată în funcţie de impozitul pe venit pe cap de locuitor şi 30% din sume - în funcţie de suprafaţa judeţului. În cadrul judeţelor, repartizarea s-a făcut 30% în funcţie de capacitatea financiară, 30% în funcţie de suprafaţă, 25% în funcţie de populaţie, şi pentru 5% din sume în funcţie de alte criterii stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene (cu prioritate pentru susţinerea programelor de finanţare externă care necesită cofinanţare locală).

Problema echilibrării bugetelor locale este o problemă importantă care impune respectarea principiului solidarităţii, dar şi al stimulării colectivităţilor locale care produc venituri mai mari. În 2006, Guvernul actual al României propune ca echilibrarea să se facă de către Direcţia judeţeană a Finanţelor publice din cadrul fiecărui judeţ, după consultarea primarilor în cadrul unei comisii special constituite în acest scop. De asemenea, se propune ca echilibrarea să se facă într-o primă etapă doar către colectivităţile locale care au cu adevărat nevoie, adică numai către unităţile administrativ-teritoriale al căror impozit pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul anterior anului de calcul, este mai mic decât impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de calcul. Astfel, noua lege-cadru a descentralizării: Legea-cadru nr. 195/22 mai 2006 a descentralizării¹³ introduce ca element de noutate, conceptul de descentralizare asimetrică, după modelul existent şi în Ungaria, prin posibilitatea acordată ministerelor sau organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale de a clasifica unităţile administrativ-teritoriale în două categorii, în funcţie de capacitatea administrativă a acestora¹⁴, în unităţi administrativ-teritoriale care au sau nu au capacitatea administrativă necesară realizării competenţelor transferate, altfel spus care pot sau nu pot exercita competenţele transferate în condiţii de eficienţă.

Criteriile de evaluare a capacităţii administrative, încadrarea unităţilor administrativ-teritoriale şi condiţiile prin care se realizează transferul de competenţe se stabilesc de către ministere, respectiv de către celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, după caz, împreună cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale.

Totodată legea stabileşte faptul că, în situaţiile în care ministerele, respectiv celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, după caz, împreună cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, constată lipsa capacităţii administrative a unei unităţi administrativ-teritoriale pentru exercitarea în condiţii de eficienţă a competenţelor transferate, competenţele respective se transferă, pe perioadă determinată, autorităţilor locale de la nivelul judeţului pe a cărui rază se află unitatea administrativ-teritorială în cauză, până în momentul realizării capacităţii administrative necesare. Nu au fost însă deocamdată norme de aplicare ale acestei legi.

În vederea exercitării competenţelor, în condiţii de eficienţă, unităţile administrativ-teritoriale se pot organiza în asociaţii de dezvoltare comunitară. Ministerul Administraţiei şi Internelor va stimula asocierea acestora şi creşterea capacităţii lor administrative prin programe naţionale de dezvoltare, finanţate din bugetul de stat.

Totodată prin legea finanţelor locale, s-a constituit Comitetul pentru finanţe publice locale, ca structură de tip partenerial, fără personalitate juridică, cu rol consultativ în elaborarea şi implementarea politicilor de descentralizare financiară şi fiscală.

Noua lege face de asemenea referiri şi la finanţarea autorităţilor administraţiei publice locale, indicând faptul că bugetele locale se vor compune din două secţiuni: una de funcţionare şi alta de dezvoltare.

Pentru asigurarea echilibrării verticale¹⁵ şi orizontale¹⁶ a bugetelor locale, unităţilor administrativ-teritoriale, li se vor aloca, din unele venituri ale bugetului de stat, pe de o parte sume defalcate cu destinaţie specială, şi pe de altă parte sume defalcate pentru echilibrarea bugetelor locale.

Acest mecanism prezintă însă şi anumite riscuri, în sensul că se vor cunoaşte foarte clar care sunt unităţile administrativ-teritoriale beneficiare şi care sunt cele donatoare. Creşterea eficienţei modului de echilibrare bugetară s-ar putea realiza prin luarea în considerare a efortului fiscal propriu, prin existenţa unei baze de date care să cuprindă toate informaţiile privind impozitele şi taxele locale. Alocarea sumelor pentru bugetul de funcţionare ar trebui realizată prin stabilirea unor normative de cheltuieli, şi nu pe bază de cheltuieli istorice. În ceea ce priveşte sursele de finanţare a competenţelor, acestea ar trebui să fie diferenţiate în funcţie de responsabilităţile asumate. Astfel, competenţele delegate ar trebui să se finanţeze prin intermediul granturilor condiţionate, cele partajate prin granturi generale (fără o destinaţie prestabilită), iar cele exclusive prin venituri proprii, cote defalcate din impozitul pe venit şi sume de echilibrare. Alocarea granturilor condiţionate pe bază de normative de cheltuieli ar trebui să asigure niveluri minimale de servicii, în special în ceea ce priveşte serviciile publice de importanţă naţională (educaţie, sănătate, asistenţă socială etc.).

Putem însă să concepem şi mecanisme noi, la care România nu a făcut încă apel precum:

• procedurile contractuale între stat şi colectivităţile locale sau între colectivităţile locale, care au drept obiectiv de a prevedea o determinare, în mod concertat, a acţiunilor financiare şi chiar a mijloacelor financiare şi poate dezvoltarea unei anumite solidarităţi între colectivităţi.
• mecanisme de garanţii plurianuale a transferurilor acordate de către stat, în sensul acordării unei garanţii prin care aceste transferuri să progreseze cu rata inflaţiei şi cu rata de creştere economică, care ar permite colectivităţilor locale să se ferească de imprevizibilitatea anumitor acţiuni şi decizii ale Statului. ¹⁷

În viitor, pentru continuarea descentralizării se impune elaborarea unui inventar al responsabilităţilor şi al surselor de finanţare pe unităţi administrativ-teritoriale şi propuneri de delimitare a acestora pe niveluri administrative în funcţie de strategia de descentralizare a fiecărui domeniu, prin implicarea ministerelor de resort şi a structurilor asociative. Există deci o serie de posibilităţi, care ne pot oferi o perspectivă asupra procedurilor necesare a fi puse în practică, pentru a asigura o autonomie financiară necontestată şi care nu produc efecte contrare unei descentralizări reuşite.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

1. Hoorens (coord), M. Falzon, M-P. Perretti, A. Verdier, Studiul "Les finances locales dans vingt-cinq pays de l"Union européenne", Département des Etudes et de la Documentation de Dexia Crédit Local, Dexia Editions, mai 2004
2. Sauviat Agnes -"L'autonomie financière et fiscale des collectivités locales en Europe. Approche théorique " in «L'autonomie des collectivités territoriales en Europe -une source potentielle de conflits? "- texte reunite de Helene Pauliat cu ocazia «Entretiens Universitaires Reguliers pour l'Administration en Europe», Editura Pulim, Presses Universitaires de Limoges
3. Studiul "Stadiul descentralizării financiare în România", realizat de către Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene din Romania şi Asociaţia Directorilor din cadrul Consiliilor Judeţene din România, 2003
4. Profiroiu, T. Andrei, D. Dincă, Radu Carp - Studiul privind reforma administraţiei publice în perpectiva integrării României în Uniunea Europeană, PAIS III, Institutul European din România-2005
5. Carta Europeană a Autonomiei Locale a fost adoptată de Consiliul Europei de la Strasbourg la data de 15 octombrie 1985 şi ratificată de România prin Legea nr. 199/17. 1997 (republicată în M.O. nr. 331/26. 11. 1997).
6. Legea-cadru nr. 195 din 22 mai 2006 a descentralizarii, M.O. 453 din 25 mai 2006
7. Situaţia privind execuţia veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale pe total ţară şi pe unităţi administrativ teritoriale în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2004, respectiv 1 ianuarie - 31 decembrie 2005
8. World Bank - Procesul de descentralizare în România, Experienţe comparative, Bucureşti, februarie 2006