Autonomia locală şi subsidiaritatea
În epoca contemporană statul de drept a devenit sub imperiul democraţiilor liberale, fundamentul societăţilor politice şi civile. Orice măsură, acţiune sau dispoziţie a puterilor în stat, de la Preşedinte şi Parlament, Guvern, autorităţi judecătoreşti până la organele locale, trebuie să se bazeze pe lege. Măsurile luate în afara unui astfel de cadru legislativ constituie o încălcare a principiilor ce definesc statul de drept şi duc la instaurarea abuzului şi a arbitrariului.
Indiferent de structura sa, de forma de guvernământ şi regimul politic, în organizarea fiecărui stat se pune problema centralizării şi descentralizării, a cărei chintesenţă se exprimă, în cele din urmă, în gradul de autonomie acordat autorităţilor administrativ-teritoriale, în eficientizarea acţiunii publice şi în apropierea administraţiei de administraţi.
Colectivităţile sociale constituite în unităţile administrativ teritoriale au nevoi specifice care îi solidarizează pe membrii lor, iar interesele locale sunt mai bine cunoscute şi satisfăcute de către autorităţile locale, fapt ce duce la creşterea spiritului de initiativă individuală şi la accentuarea spiritului de libertate.
În scopul soluţionării repartiţiei de competenţe între autorităţile centrale şi cele ale administraţiei publice locale tot mai frecvent se invocă principiul subsidiarităţii ca deziderat al unei acţiuni politice eficiente în realizarea acestei opţiuni, subsidiaritatea având dublă natură, politică şi juridică.
Principiul subsidiarităţii fiind un principiu de natură politică, vizează apropierea cât mai mult posibil de cetăţean, prezumându-se că cea mai eficientă soluţionare sau realizare a intereselor proprii se asigură de cei puşi în situaţia de a şi le gestiona singuri, prin mijloacele de care dispun. Totodată, potrivit acestui principiu, lipsa de eficienţă a acţiunii locale, în realizarea nevoilor proprii, justifică intervenţia statului în problematica locală.
Aducerea principiului subsidiarităţii în cercul discuţiilor europene este legată de prima încercare de modificare a Tratatului de la Roma, propusă prin Proiectul lui Altiero Spinelli care conţinea în esenţă motivaţia extinderii competenţelor Comunităţii Europene, în domenii ce vizează suveranitatea internă şi externă a statelor membre.
Problema subsidiarităţii pe plan naţional s-a pus la nivelul ţărilor Comunităţii Europene când Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a luat măsura înscrierii acestui principiu, într-o recomandare adresată statelor membre de a-l aplica în raporturile dintre colectivităţile locale şi de stat.
Subsidiaritatea concepută ca principiu, dobândeşte semnificaţie numai dacă este abordată la nivel federal, având în vedere că structura de stat a unor state membre ale Comunităţii Europene îmbracă această formă, dar şi o abordare non federală, când se pune problema aplicării ei în statele unitare.
Carta Europeană pentru autonomie locală, nu reglementează expres subsidiaritatea , dar se apreciază că prin reglementarea din articolul 4, ce vizează raza de acţiune a autonomiei locale, punctul 3 potrivit căruia "exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră generală, să revină de preferinţă acelor autorităţi, care sunt cele mai apropiate de cetăţeni" iar "atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să ţină cont de amploarea şi de natura sarcinii precum şi de exigenţele de eficacitate şi de economie" se face trimitere la principiul subsidiarităţii care astfel capătă conotaţii juridice, urmând a fi aplicat împreună cu celelalte principii ce definesc autonomia locală.
În Franţa, stat unitar, poziţia oficială acceptă extinderea subsidiarităţii în ordinea constituţională, însă în doctrină se apreciază că principiul subsidiarităţii nu este pertinent şi nici compatibil cu ordinea juridică franceză. Doctrina recunoaşte însă compatibilitatea dintre conţinutul principiului autonomiei locale aşa cum este el definit de Carta Europeană şi cel de liberă administrare a colectivităţilor locale reglementat de Constituţia franceză.
Jurisprudenţa franceză a statuat asupra limitelor autonomiei locale stabilind că aplicabilitatea acesteia trebuie să aibă loc în conformitate cu necesitatea păstrării caracterului unitar al statului francez şi a armonizării acestui principiu cu alte principii constituţionale ce reglementează drepturi şi libertăţi cetăţeneşti precum şi cu principiul continuităţii activităţii executive, în baza căruia organele centrale pot interveni ori de câte ori acţiunea administrativă nu are caracter permanent.
În România, suubsidiaritatea nu este prevăzută în nici un act normativ, întrucât descentralizarea autorităţilor locale se bazează pe principiile specifice statului unitar care consacră un concept al autonomiei locale în principal de natură administrativă şi numai în subsidiar într-o formă politică, ce nu implică afectarea caracterului de stat unitar al României.
Autonomia locală este consacrată constituţional în art. 119-122, alcătuind secţiunea a doua din capitolul Administraţia Publică, într-o formă intermediară dintre simpla afirmare a principiului, fără nici o dezvoltare şi reglementarea detaliată, privind toate aspectele importante ale acestui principiu.
În legea administratiei publice locale sunt dezvoltate principiile constituţionale în concordanţă cu Carta Europeană a autonomiei locale, realizându-se astfel un mod de organizare democratică şi eficienţa administraţiei publice în România.
În general, doctrina de specialitate din ţara noastră reflectă caracterul pur administrativ al autonomiei locale, negându-se orice dimensiune politică a acesteia.
În realitate sub aspect politic în România, autonomia locală este reglementată ca o contrapondere la autorităţile centrale, fiind totodată veriga de bază a relaţiei nemijlocite al cetăţeanului cu statul. Faptul că autorităţile administrative ale colectivităţilor locale se constituie prin alegeri, în urma unor campanii electorale, în care candidaţii de pe listele de partid sau independenţi îşi expun programul politic, le dă fără tăgadă, o coloratură politică de care trebuie să se ţină seama în caracterizarea autonomiei locale.
Ca urmare, deşi organele autonome ale colectivităţilor locale sunt autorităţi administrative, ele au caracter politic, datorită reprezentativităţii lor directe, iar sufragiul universal le conferă nu numai o coloratură politică, dar şi o poziţie de organe democratice care asigura o contrapondere la administraţia guvernamentală a statului.
Nu de puţine ori culoarea politică a echipei guvernamaentale diferă de cea a autorităţilor locale, alese pe baza altor programe politice, de înfăptuire a administraţiei -fapt benefic pentru democraţie - realizându-se astfel o echilibrare între activitatea autorităţilor guvernamentale şi cea a organelor autonomiei locale, împiedicându-se abuzurile şi arbitrariul.
Pe lângă constituirea autorităţilor autonome locale, activitatea politică a comunităţilor teritoriale se manifestă în fixarea obiectivelor sociale, a trebuinţelor ce trebuie satisfăcute în funcţie de un anumit program politic care însă se desfăşoară în cadrul legal existent şi se înscrie în activitatea politică generală a statului.
Prin urmare, în statele unitare autonomia locală are în principal o dimensiune preponderent administrativă şi în subsidiar o dimensiune politică atenuată.
BIBLIOGRAFIE:
1.M. Bourjol, S. Bodard, - Droit et libertes des collectivites territoriales, Masson, Paris, -New York-Barcelone- Milan-Mexico- Sao Paulo, 1984;
2.V. Bara, Drept administrativ si institutii politico-administrative, Editura Transilvanica,
1998;
3.A. Iorgovan, - Tratat de drpt administrativ, vol. I-II, Editura Nemira 1996; 4.A. Mabileau, - Le systeme local en France, 2 edition, Montchrestien, Paris, 1994; 5.C. L. Popescu, - Autonomia locala si integrarea europeana, Editura All Beck, 1999; 6.M. Preda - Tratat elementar de drept administrativ roman, Editura Lumina Lex, 1996.