Competenţa materială, denumită uneori şi competenţă ratione materiae, presupune o delimitare între instanţe de grad diferit. Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii), în Codul de procedură civilă, Legea pentru organizare judecătorească şi Legea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi în unele acte normative speciale.
Atât în Codul de procedură civilă, cât şi în Legea pentru organizarea judecătorească13, se spune despre o anumită categorie de instanţe judecătoreşti că « judecă procesele şi cererile…. », însă formularea nu este riguros exactă.
Procesul civil cuprinde două mari faze, respectiv judecata şi executarea silită. La rândul ei, judecata parcurge mai multe etape, care în principiu au loc în faţa unor instanţe de grad diferit, judecata în primă instanţă, judecata în căile de atac. Unii autori14 au arătat că, a afirma că judecătoria judecă un anumit proces, înseamnă a admite că judecătoria soluţionează pricina respectivă, nu numai în primă instanţă, ci şi în apel, apoi în recurs ceea ce este contrazis chiar de conţinutul textelor care folosesc expresia pe care autorii respectiv nu o împărtăşesc.
Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia si rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti. Competenţa materială este şi procesuală, deoarece determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate în concret, de o anumitã categorie de instanţe judecătoreşti.
Competenţa materială are un caracter absolut, fiind reglementată de norme de ordine publică, astfel încât părţile nu pot
conveni să deroge de la aceste norme, nici cu autorizarea instanţei.
În prezenţa mai multor instanţe judecătoreşti, de grade diferite sau de acelaşi grad, dar având circumscripţii de jurisdicţie diferite trebuie identificate criteriile pe baza cărora se realizează delimitarea competenţei între aceste instanţe.
Literatura de specialitate15 vorbeşte de un dublu criteriu în repartizarea competenţei de atribuţiune, şi anume în criteriu obiectiv, între instanţe de grade diferite sau pe verticală, şi un criteriu teritorial, între instanţe de acelaşi grad, dar situate în circumscripţii diferite.
Criteriul obiectiv în funcţie de care se determină competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti este un criteriu complex, alcătuit din câteva criterii subsidiare: natura litigiului, importanţa economică sau valoarea lui, calitatea părţilor, urgenţa litigiului. Fiecare dintre aceste criterii are o valoare independentă şi acţionează ca atare pentru determinarea competenţei instanţei.
În doctrina românească recentă, competenţa materială s-a considerat a fi determinată sub aspect funcţional, după felul atribuţiilor jurisdicţionale, iar sub aspect procesual, după obiectul, natura sau valoarea cauzelor.16
Natura litigiului este hotărâtoare pentru stabilirea competenţei de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti; legea de procedură civilă se referă ea însăşi la «competenţa după materie», iar materia semnifică tocmai natura litigiului. Atunci însă când litigii de aceeaşi natură au fost distribuite unor instanţe de grade diferite, criteriul în discuţie – materia litigiului – nu putea fi numai el satisfăcător pentru delimitarea competenţei, astfel că au fost puse în operă şi alte criterii.
Criteriul valoric a fost utilizat în mod frecvent în legislaţia noastră, chiar în perioada anterioară anului 1990. De asemenea, el a fost folosit şi după cel de-l doilea război mondial, atât în materia litigiilor civile, cât şi a litigiilor de muncă.
Aplicarea în practică a criteriului valoric a ridicat întotdeauna multiple probleme de interpretare. Doctrina a răspuns şi ea, în mod constant la aceste provocări ale jurisprudenţei. Unele din aceste probleme au fost rezolvate prin intoducerea art. 181 în Codul de procedură civilă. Potrivit acestui articol, «instanţa investită potrivit dispoziţiilor privitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect». Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia, competenţa se fixează încă din momentul sesizării instanţei17.
Valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamant, care trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii şi valoarea sa, în funcţie de care se va determina instanţa competentă18.
Dacă după sesizarea instanţei reclamantul îşi restrânge pretenţia ca urmare a împrejurării că pârâtul şi-a executat în parte obligaţia, soluţia declinării nu se justifică, deoarece la data sesizării, instanţa era competentă, iar reclamantul a înţeles să se
judece pentru valoarea arătată în cerere. Dacă însă reclamantul îşi modifică pretenţiile, sub sau peste valoarea iniţială, ca urmare a îndreptării erorii de calcul săvârşite cu prilejul evaluării pretenţiilor, instanţa va trebui să-şi decline competenţa.
În situaţia în care reclamantul formulează un capăt de cerere principal şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii ori incidentale, valoarea capătului principal este cea care determină competenţa, iar nu suma valorii tuturor capetelor de cerere.
Sunt cuprinse în valoarea obiectului litigios fructele, dobânzile anterioare chemării în judecată, ele fiind sume certe, susceptibile de adunare şi capitalizare19, cheltuielile făcute înainte de proces, daunele interese pricinuite anterior procesului, ele asemănându-se cu fructele şi dobînzile.
Nu sunt cuprinse în valoarea interesului litigios, fructele şi dobânzile care încep să curgă după pornirea procesului, cheltuielile de judecată, întrucât nu pot fi determinate de la începutul procesului, cheltuielile făcute pentru introducerea forţată a unui terţ.
Când sunt mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât sau un reclamant şi mai mulţi pârâţi şi este vorba de o singură creanţă solidară sau indivizibilă, competenţa se determină după valoarea întreagă a creanţei, nu după partea fiecărui reclamant sau pârât.20
Dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, iar creanţele lor sunt diferite, fie prin cauza, fie prin obiectul lor, competenţa se va determina potrivit cu valoarea interesului litigios din fiecare cerere.
Criteriului obiectiv al naturii litigiului i se asociază uneori şi un criteriu derivat din calitatea părţilor din proces. De exemplu, deşi potrivit art. 2 pct. 1 lit. c C.proc.civ., în materie de contencios administrativ, competenţa de a judeca în primă instanţă revine ca regulă tribunalelor, totuşi în considerarea autorului actului administrativ sau al refuzului nejustificat de a emite actul – autorităţile administraţiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel judeţean, ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale - competenţa în primă instanţă revine curţilor de apel.
În unele situaţii izolate, urgenţa rezolvării cererii este criteriul subsidiar de determinare a competenţei. De exemplu, în materie de ordonanţă preşedinţială, cererea se va introduce la instanţa competentă asupra fondului sau în materia asigurării dovezilor (mărturia unei persoane, starea unui imobil, părerea unui expert), dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat pe viitor, cererea se va îndrepta înainte de judecată la instanţa în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării sau la instanţa competentă să judece pricina. Toate aceste cereri se fac în considerarea urgenţei.
13 Legea nr. 92 din 4 august 1992 privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti publicată în “Monitorul Oficial al României” nr. 197 din 30 august 1992, actualizată prin Legea nr.653/1992, publicată în “Monitorul Oficial al României” nr. 905/1992, şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2002, publicată în “Monitorul Oficial al României” nr.151/2002, aprobată prin Legea nr. 479/2002, publicată în “Monitorul Oficial al României” nr. 523/2002
14 Gabriel Boroi – Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. I, Editura «All Beck », Bucureşti, 2001, pag.28
15 I. Deleanu – op.cit., vol. I, pag. 364
16 V.M.Ciobanu – op. cit., vol. I, pag.401
17 I.Leş – op.cit., vol. I, pag. 28 –29
18 G. Boroi – op.cit., vol.I, pag. 34, I.Deleanu – op.cit., vol.I, pag. 371
19 P.Vasilescu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Iaşi, 1939, pag. 484.
20 Litisconsorţiul este o insituţie esenţialmente procesuală, el neputând avea existenţă în afara unui proces, iar litisconsorţii sunt părţii în proces, potrivit art. 47 C.proc.civ.