Pin It
  1. Conceptul de sistem politic

Pătrunderea în limbajul ştiinţific a conceptului de sistem politic s-a realizat prin anii ’50, sub influenţa teoriei generale a sistemelor, reflectând preocuparea pentru abordarea integrativă a domeniului politic. Aşa cum au dovedit-o evoluţiile ulterioare, punerea sa în circulaţie nu a fost doar o „inovaţie tehnologică”, ci a introdus un nou mod de abordare a politicului.

Nu este întâmplător că începutul utilizării sale se realizează în contextul aşa-numitei „revoluţii behavioriste”, coincizând cu introducerea unor metode riguroase pentru cercetarea empirică a fenomenelor politice. Dar momentul se înscrie într-o perspectivă mai largă – aceea a „revoluţiei sistemice”, care a impus conceptul de „sistem” între conceptele centrale ale gândirii secolului XX.

Începuturile demersului de introducere a metodei sistemice în politologie se datorează lui David Easton, care, prin The Political System (1953) = „Sistemul politic”, a propus conceptul ca modalitate de a asigura unitatea organică, intrinsecă necesară ştiinţei politicii. Pe baza modelului sistemic a elaborat o teorie orientată empiric a sistemelor politice. Easton a elaborat ceea ce a numit un „model primitiv” (în sensul de „elementar”) al analizei vieţii politice.

Sistemul receptează cerinţele formulate de mediu (INPUTS), prin intermediul unor „suporturi” sau „susţineri” (partide politice, grupuri de interes) şi emite decizii, adoptă politici guvernamentale, declanşează acţiuni (ieşiri – OUTPUTS).

Aceste ieşiri (outputs), la rândul lor, pot să influenţeze sistemul, determinând noi cerinţe, prin feedback (retroacţiune): informaţiile despre efectele deciziilor şi acţiunilor contribuie la ajustarea activităţii viitoare.

Potrivit precizărilor lui Easton, mediul este alcătuit din componente „intrasocietale” (sisteme non-politice: economia, cultura, structura socială – deci alte segmente ale societăţii) şi „extrasociale” (internaţionale, regionale, continentale).

Deoarece partidelor politice, grupurilor de interes (presiune) li se conferă calitatea de „suporturi”, rezultă că sistemul politic se identifică cu instituţiile guvernamentale şi cu activitatea guvernamentală.

 

Mediu societal

 

Mediu                                                                                                Mediu

 

 

Sistemul politic

Cerinţe                                                                           Decizii

                                                sau  politici                 Ieşiri

Intrări din mediu                       guvernamentale           în                     inputs                                                         mediu

Suporturi                                               outputs

Susţineri

       
     
   

 


                                                feedback

 

Mediu   Modelul formal al sistemului politic a lui D. Easton

 

De fapt ideea de sistem politic a fost dezvoltată de autorul său pentru a evita ceea ce considera a fi ambiguitatea conceptului de „stat”. Vreme de câteva decenii, numeroşi cercetători americani au preferat conceptul de „sistem politic” pe considerentul rigurozităţii acestuia. Dar începând cu anii ’80, prin revigorarea interesului pentru problematica statului, cele două concepte sunt nevoite să „convieţuiască în politologia contemporană”.

Easton s-a manifestat clar şi consecvent apărător al conceptului de sistem politic în faţa resurecţiei noţiunii de stat. Este simptomatic că reuniunea anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice (1981) a fost consacrată în mod explicit examinării şanselor statului de a redeveni o temă centrală.

Modelul sistemului politic, respectiv analiza sistemelor politice au avut de suportat o serie de critici, referitoare mai ales la faptul că tehnicizează excesiv activitatea de guvernare şi pune ]n paranteză elementele ce ţin de subiectivitatea umană. Dar, dincolo de critici, conceptul de sistem politic a intrat în limbajul comun al ştiinţelor politice. În prezent, termenul este utilizat atât în sensul îngust de ansamblu al interacţiunilor dintre instituţiile guvernamentale, cât şi în acela mai larg, care vizează ansamblul elementelor vieţii politice, aflate în interacţiune între ele, precum şi cu acele sisteme ce alcătuiesc societatea, rezultatul activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global.

Una din problemele mult discutate în politologie se referă la diferenţele dintre sistemul politic şi alte tipuri de sisteme. Principala caracteristică distinctivă a sistemului politic se particularizează la nivelul ieşirilor. Sistemul politic transformă cerinţele, dorinţele, aspiraţiile oamenilor în decizii care au caracterul globalităţii, vizând comunitatea în ansamblul său, având caracter de obligativitate pentru toţi membrii săi.

 

 

  1. Caracteristicile sistemului politic

 

Sistemului politic îi sunt proprii caracteristicile inerente oricărui sistem, acesta manifestându-se în modalităţi şi prin mecanisme specifice. Între aceste caracteristici figurează următoarele:

  1. este un ansamblu de elelmente (părţi) aflate în interacţiune, care în raport cu întregul se manifestă ele însele ca sistem – subsisteme; între acestea se stabilesc raporturi ierarhice, care conduc la o stratificare pe niveluri (supranaţional, naţional, subnaţional);
  2. are o structură proprie, ce implică atât ramurile (instituţiile) guvernării (legislativă, executivă, judecătorească), precum şi partidele politice, grupurile de interes (grupurile de presiune), mass media, raporturile dintre guvernanţi şi opoziţie; fiecare din aceste elemente are funcţii caracteristice, care determină autoreglarea sistemului, dar contribuie şi la funcţionarea celorlalte sisteme;
  3. interacţiunea dintre elementele ce alcătuiesc sistemul politic naţional determină forme diferite de integralitate-adică diferite forme de guvernământ şi regimuri politice;
  4. sistemul politic este un sistem deschis, aflat în continuă devenire, în interacţiune cu mediul (cu acele sisteme, cu elementele nonpolitice ale societăţii civile) – cu precizarea că această caracteristică se manifestă în grade diferite, în unele cazuri (cum este cel al regimurilor totalitare) fiind chiar pregnantă tendinţa spre închidere, spre autarhie.

Înainte de a trece la analiza caracteristicilor sistemelor politice se impune o menţiune în legătură cu dinamica sistemelor politice naţionale.

Capacitatea de autoreglare a unui anume sistem este limitată: disfuncţionalităţile din cadrul acesteia, corelate cu cele din alte domenii ale comunităţii respective, pot determina situaţii de criză, ce nu pot fi soluţionate decât prin înlocuirea lor cu alt tip de sistem. Acest proces se realizează prin revoluţie, care este o schimbare a opţiunii politice în esenţa sa, implicând apariţia unor noi instituţii, modificări de fond în structura şi funcţionarea unora din cele existente, înnoirea clasei politice. Probleme aparte ridică apoi etapa de tranziţie la un nou sistem, deoarece, datorită complexităţii vieţii sociale trecerea nu se poate realiza automat, ci gradual. Sub unele aspecte, societăţile din Estul şi Centrul Europei ce parcurg acest proces apar ca atipice, deoarece au suprimat brusc o serie de elemente caracteristice vechiului sistem, dau nu au ajuns încă la cristalizarea unor noi elemente (instituţii, organizaţii, partide politice, societate civilă etc.) şi nici la stabilirea unor corelaţii noi între politic şi celelalte elemente constitutive ale vieţii sociale pentru a asigura coerenţa ansamblului societal.

 

  1. Nivelurile sistemelor politice

 

În politologia contemporană este larg împărtăşită aprecierea că în lumea contemporană sistemul politic de bază este constituit la nivelul statului naţional, adică al acelei forme de asociere şi organizare social-politică ce deţine suveranitatea în cadrul unui anumit teritoriu, al unei anumite comunităţi umane (naţiunea – în epoca modernă şi cea contemporană).

Suveranitatea este acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia această putere are vocaţia de a decide, fără nici o imixtiune, în toate treburile interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor şi celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.

Suveranitatea este într-o conexiune indisolubilă cu independenţa, ca expresie a manifestării pe plan extern a prerogativelor suveranităţii.

Desigur, într-o lume a interdependenţelor, suveranitatea nu mai poate fi absolută, dar această constatare nu anulează diferenţele calitative dintre sistemele care au grade diferite de suveranitate şi respectiv, independenţă. Astfel, pe baza existenţei şi specificului activităţii instituţiilor comunitare europene, a fost formulată teoria „suveranităţii divizibile a statelor”, referitor la împărţirea, în anumite limite, a competenţelor între cele două niveluri de sisteme politice (naţional şi comunitar-european).

În alţi termeni, recunoaşterea sistemului politic constituit la nivelul statului naţional ca fiind „punctul nodal” al stratificării sistemelor politice permite identificarea următoarelor tipuri de sisteme politice:

  1. sisteme politice interstatale (supranaţionale, transnaţionale);
  2. sisteme politice statale (naţionale);
  3. sisteme politice subnaţionale (locale, regionale etc)

Ca rezultat al diviziunii lumii în entităţi teritoriale distincte, care au multe elemente şi caracteristici comune, între acestea s-au stabilit relaţii de diverse tipuri: unele mai mult sau mai puţin întâmplătoare şi de scurtă durată, altele cunoscând dezvoltări instituţionale de anvergură şi de lungă durată.

În secolul XX, în condiţiile dispariţiei imperiilor bazate pe coerciţie, s-au instituit noi relaţii sistemice între state. Pe de o parte au luat fiinţă organizaţii interstatale, care sunt asociaţii de state suverane. Este cazul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), înfiinţată în anul 1945 cu scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, al cooperării statelor pentru soluţionarea problemelor economice, politice, sociale, culturale, umanitare. Pentru caracteristicile acestei organizaţii este semnificativ faptul că prevederile documentelor Adunării Generale, organul principal şi cel mai reprezntativ al O.N.U., nu sunt obligatorii, ci au doar valoarea unor recomandări  pentru statele membre.

Pe de altă parte, s-au constituit organizaţii şi instituţii suprastatale, a căror caracteristică principală este restrângerea parţială a suveranităţii statelor membre, ca urmare a cedării anumitor competenţe. De aici decurge relativa independenţă a organizaţiilor respective în raport cu statele ce intră în componenţa lor. Uniunea Europeană sau Comunitatea Europeană, ale cărei baze au fost puse în perioada postbelică şi care parcurge acum un proces complex de integrare economică şi politică, este caracterizată uneori ca supranaţională, deoarece deţine structuri decizionale parţial independente de statele membre, precum şi sisteme juridice cu puterea de a obliga indivizii şi statele şi de a stabili relaţii [juridice] directe cu persoane juridice individuale.

În fapt, doar unele din instituţiile sale au această caracteristică, şi anume Comisia Executivă, respectiv Curtea de Justiţie, cu precizarea că rolul acestora este, în esenţă, acela de a asigura convergenţa politicilor şi reglementărilor din statele membre, deciziile majore necesitând aprobarea parlamentelor naţionale.

În perspectivă, Uniunea Europeană (U.E.) se prefigurează tot mai mult ca o asociere de state esenţialmente suverane.

Maurice Duverger, prefigurând Europa anului 2000 spune: „În bătălia dintre federalişti şi naţionalişti care se desfăşoară de aproape o jumătate de secol nu pot fi nici învingători nici învinşi, pentru că fiecare tabără exprimă unul din elementele de bază ale Europei, una din laturile dublei sale naturi”.

În privinţa sistemelor politice naţionale, limitându-se în acest context la examinarea distribuirii autorităţii guvernamentale pe un anumit teritoriu – aspect definit în literatura juridică prin termenul „structură de stat” se impun atenţiei următoarele tipuri de sisteme politice:

  1. sistemul politic naţional unitar, alcătuit dintr-o singură formaţiune statală, cu organizare politică unică, în cadrul căreia se realizează echilibrul între centralizare şi descentralizare în diverse modalităţi, în funcţie de realitatea istorică, de tradiţie, de prevederile constituţionale;
  2. sistemul politic federativ, constituit din două sau mai multe state membre (sau provincii, landuri, cantoane), care transferă statului federal o parte din atribuţiile suveranităţii lor, rezultând un sistem politic cu proprietăţi distincte de ale elementelor componente; acestea îşi păstrează relativa autonomie, aflându-se în interacţiune cu entitatea c cărei parte sunt;
  3. sistemul politic confederativ, de fapt o uniune de state suverane a cărei activitate se limitează la câteva obiective comune, ca urmare acesta fiind abordat uneori ca fiind supranaţional.

La nivel subnaţional există un întreg lanţ de structuri intermediare (departamente, regiuni, judeţe, comunităţi locale – oraşe, cartiere suburbane, comune, sate – care, în funcţie de legislaţia fiecărei ţări, se află în interacţiuni specifice cu sistemul politic naţional. Ele nu au însă atributul suveranităţii, dar au diverse grade de autonomie.

Nu există o măsură general valabilă a raportului dintre centralizare şi descentralizare, acest raport constituind una dintre dilemele sistemelor democratice contemporane.

De pildă, două ţări care au aceeaşi structură de stat (unitară) – Franţa şi Anglia, se deosebesc sub acest aspect. Franţa este considerată un exemplu caracteristic pentru un sistem politic centralizat datorită unui sistem riguros de supraveghere şi control ierarhic, în vreme ce Anglia este apreciată ca bazându-se pe un sistem politic descentralizat.

Dincolo de faptul că structurile subnaţionale întâmpină anumite dificultăţi ce derivă din faptul că au rolul să asigure echilibrul între multitudinea de cerinţe şi speranţe ale cetăţenilor, pe de o parte, şi regulile, respectiv resursele stabilite de structurile naţionale, pe de altă parte, relaţiile dintre cele două niveluri ale sistemului politic (naţional şi subnaţional) nu trebuie gândite în termenii confruntării, deoarece cele două niveluri se întrepătrund, sunt interactive.

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

  1. Francois Chatelet, Evelin Pisier, „Concepţiile politice ale secolului XX”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
  2. Ion Deleanu, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992.
  3. Marţian Niciu, „Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992.
  4. Maurice Duverger, „Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Bucureşti, Omegapres, 1991