Administrație publică

Reforma politicii de dezvoltare regională introdusă în 1988 a stabilit cinci principii-cheie pentru a guverna alocarea şi introducerea viitoarelor ajutoare destinate dezvoltării regiunilor rămase în urmă. Aceste principii sunt: concen­trarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea şi monitorizarea.

1.3.1. Principiul concentrării

Concentrarea reprezintă un principiu central al reformei fondurilor structurale din 1998, în sensul că el prezintă trei aspecte distincte, toate conducând la ideea că fondurile politicii regionale trebuie concentrate asupra celor mai importante probleme în cele mai dezavantajate regiuni. Cele trei aspecte sunt: concentrarea asupra unui număr limitat de obiective, concentrarea geografică asupra anumitor zone eligibile şi concentrarea financiară a resurselor disponibile.

Primul aspect se referă la concentrarea geografică asupra unui număr limitat de obiective. Astfel, în perioada 1994-1999 s-au definit şase obiective principale asupra cărora trebuia concentrat ajutorul. In timp ce obiectivele 1, 2, 5b şi 6 erau de orientare regională, ceea ce implica faptul că ele presupuneau măsuri limitate la anumite regiuni sau părţi ale unor regiuni eligibile, obiectivele 3, 4 şi 5a se refereau la probleme orizontale. Pentru perioada 2000-2006, aceste obiective s-au restrâns la un număr de trei.

Al  doilea  aspect,  concentrarea  geografică  asupra  anumitor  zone eligibile are în vedere repartizarea uniformă a unităţilor teritoriale, conform obiectivelor stabilite de Biroul de Statistică al Comisiei europene, EUROSTAT. EUROSTAT a alcătuit un nomenclator - NUTS - conform căruia fiecare stat membru este împărţit în zone administrative din ce în ce mai mici. Astfel, s-a realizat un sistem ierarhic care acoperă întregul teritoriu al unei ţări la fiecare nivel NUTS, iar fiecare regiune NUTS reuneşte toate unităţile unui nivel inferior.

Dată fiind absenţa unei legislaţii comunitare care să oficializeze înfiinţarea împărţirii NUTS, acesta din urmă se bazează, ca regulă generală, pe numărul populaţiei (aşa cum se poate observa şi din tabelul 1.3).

Tabelul 1.3.

Nivelurile NUTS şi populaţia regională

Sursa: Frank Bollen, Ines Hartwing, Phedon Nicolaides, fondurile Structurale ale UE dincolo de Agenda 200Ct\ Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.57.

La stabilirea împărţirii NUTS, statele membre s-au confruntat cu o problemă dificilă, respectiv ele au fost puse în situaţia de a opta fie pentru unităţi administrative (care de regulă constituie baza majorităţii statisticilor colectate la nivel regional şi local), fie pentru unităţi care pot fi considerate semnificative din punctul de vedere al activităţii economice, dar pentru care obţinerea datelor statistice este foarte greu de realizat. Majoritatea statelor beneficiare au ales unităţile administrative, tocmai din motivul culegerii datelor statistice.

Nivelurile NUTS sunt importante în stabilirea eligibilităţii regiunii pentru sprijinul din fondurile structurale, pentru cele trei obiective. Astfel:

►  Articolul 3 al Regulamentului fondurilor structurale defineşte principalul criteriu al eligibilităţii pentru încadrarea în obiectivul 1, respectiv: regiunile la nivelul NUTS II al căror produs intern brut pe locuitor (măsurat la paritatea puterii de cumpărare şi calculat pe baza cifrelor Comunităţii pe ultimii trei ani) este mai mic  de  75%  din media Comunităţii.  Pe  lângă regiunile  care îndeplinesc acest criteriu de bază, în obiectivul 1 s-au mai inclus şi regiuni ale fostului obiectiv 6 şi, de asemenea, sunt prevăzute şi aranjamente provizorii pentru regiunile acoperite de obiectivul 1 în 1999, dar care nu se mai califică pentru sprijin financiar în perioada 2000-2006. Prin urmare, ele beneficiază de finanţare în continuare;

►   Articolul 4 al Regulamentului fondurilor structurale stipulează un plafon al populaţiei Uniunii Europene pe care trebuie să o acopere obiectivul 2, în vederea concentrării fondurilor în zonele cele mai grav afectate. Aceasta, deoarece obiectivul vizează sprijinirea zonelor care „suferă schimbări socio-economice în sectoarele industriale şi ale serviciilor, zonelor rurale aflate în declin, zonelor urbane cu dificultăţi şi zonelor dependente de pescuit aflate în criză”. Astfel, sprijinul pentru obiectivul 2 nu va acoperi mai mult de 18% din populaţia totală a Comunităţii. în cadrul acestui nivel, Comisia a stabilit plafoane ale populaţiei pentru fiecare stat membru, aşa cum se poate vedea din tabelul 1.4. în plus, pentru a asigura o contribuţie corectă a tuturor statelor membre la obţinerea unei mai mari concentrări, Regulamentul cuprinde un sistem de siguranţă. Prin urmare, pentru fiecare stat membru, reducerea maximă a acoperirii populaţiei nu va depăşi o treime din acoperirea fostelor obiective 2 şi 5b.

►   Regulamentul nu cuprinde nici un criteriu specific pentru obiectivul 3, care sprijină adaptarea şi modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, pregătire şi încadrare în muncă, deoarece acesta nu se consideră că are caracter regional şi, ca urmare, nu i se aplică nici un criteriu de selecţie geografică. Cu toate acestea, este bine de ştiut că regiunile care beneficiază de sprijin financiar pentru obiectivul 1 nu pot beneficia şi de asistenţă financiară pentru obiectivul 3.

Al treilea aspect, concentrarea resurselor financiare disponibile, vizează alocarea cu precădere a fondurilor către cele mai sărace dintre regiunile candidate. Pentru aceasta s-a stabilit ca 26,6% din populaţia Uniunii Europene, care la sfârşitul anului 1994 se încadra în obiectivul 1, să primească 70% din resursele Fondurilor Structurale disponibile pe perioada 1994-1999. Pentru perioada 2000-2006, cea mai mare parte a resurselor a fost alocată programelor obiectivului l (69,7%, inclusiv 4,3% pentru sprijinul provizoriu), aproximativ 11,5% s-au alocat pentru programele obiectivului 2 (inclusiv 1,4% pentru sprijinul provizoriu), iar alocaţia pentru obiectivul 3 reprezintă 12,3% din resursele totale.

Tabelul 1.4.

Plafoane ale populaţiei pentru Obiectivul 2

Sursa: Comisia Europeană (1999d) şi Inforegio Newsletter Nr.65/iunie 1999

1.3.2. Principiul programării

Principiul programării poate influenţa cel mai mult implementarea sprijinului acordat din fondurile structurale în diferitele state membre, deoarece Comisia se află în contact direct, prin dezbateri intense, cu diferiţi participanţi reprezentând diferite niveluri guvernamentale din cadrul statelor beneficiare.

În ceea ce priveşte acest principiu, se simte o anumită sensibilitate a Comisiei privind modul în care statele beneficiare aprobă ideile şi interesele acesteia în faza de programare. Astfel, în urma reformei fondurilor structurale din 1988, procedura de programare se compunea din trei etape: prezentarea de către statul beneficiar a unui plan de dezvoltare pentru fiecare obiectiv; adoptarea unui Cadru de sprijin comunitar pentru fiecare obiectiv şi adoptarea programelor operaţionale. După 1993, s-a recurs la o procedură mai simplă, care cuprindea două etape, şi anume: prezentarea de către statul beneficiar a unui plan de dezvoltare pentru fiecare obiectiv şi adoptarea unui document unic de programare pentru fiecare obiectiv. Aceste două etape s-au păstrat şi după 1999, dar cu câteva modificări importante, în primul rând, Comisia trebuia să publice, la cel mult o lună după adoptarea Regulamentului fondurilor structurale, reglementările sale pentru perioada 2000-2006, care să indice politicile relevante şi aprobate ale Comunităţii în legătură cu obiectivele fondurilor structurale. În al doilea rând, statele beneficiare aveau obligaţia să îşi pregătească şi să îşi prezinte planurile de dezvoltare pentru fiecare obiectiv pentru care au dreptul la sprijin.

Planurile de dezvoltare pregătite de fiecare ţară trebuie să conţină o analiză a situaţiei socio-economice actuale, sursele de finanţare folosite, principalele rezultate obţinute în urma operaţiunilor structurale anterioare, strategia de dezvoltare şi obiectivele acesteia (obiective care trebuie să fie cuantificate printr-o evaluare a impactului aşteptat - spre exemplu numărul de locuri de muncă create), precum şi evaluarea impactului strategiei asupra mediului, în vederea unei dezvoltări durabile.

Pe lângă evaluarea internă a planului înaintat de statul membru, Comisia solicită de obicei unor experţi externi să efectueze şi o evaluare ex-ante. Pe baza planului de dezvoltare şi a rezultatelor evaluării, Comisia poartă negocieri cu statul beneficiar implicat. Aceste negocieri se încheie cu adoptarea unui Cadru de sprijin comunitar pentru fiecare obiectiv. Acest Cadru defineşte obiectivele de dezvoltare, progresul care trebuie realizat, priorităţile asistenţei Comisiei europene, procedurile de estimare, monitorizare şi evaluare, formele de asistenţă, planul orientativ de finanţare, agenda operaţională, impactul asupra mediului şi respectarea altor politici ale Comunităţii europene.

După ce Cadrul de sprijin comunitar a fost adoptat, pe baza acestuia, statele beneficiare trebuie să prezinte programele operaţionale precum şi o cerere de asistenţă. Conform noului Regulament, Cadrul de sprijin comunitar şi programele operaţionale vor fi, în principiu, negociate pentru toate programele obiectivului 1. Statul beneficiar trebuie să prezinte un proiect al Documentului unic de programare numai dacă este vorba despre un program pentru care sprijinul Uniunii Europene este redus sau nu depăşeşte substanţial un anumit plafon (pentru statele membre plafonul este de 1.000 de milioane de euro). În cazul programelor obiectivelor 2 şi 3, se negociază documentele unice de programare, dar statele beneficiare pot opta pentru negocierea unui Cadru de sprijin comunitar.

Prin ultimul Regulament (1999) s-a introdus o nouă etapă în procesul de planificare, care constă în programe-anexe care trebuie elaborate şi predate de statele beneficiare. Aceste documente au menirea de a identifica aranjamentele detaliate realizate pentru implementarea strategiei şi a priorităţilor asistenţei. Mai exact, ele trebuie să conţină măsuri de implementare a priorităţilor identificate în Cadrul de sprijin comunitar şi în programele operaţionale, evaluarea ex-ante a măsurilor cuantificate, indicatorii pentru monitorizare, definirea tipurilor de beneficiar final al măsurilor şi planul de finanţare pentru fiecare măsură. Prin urmare, se poate observa că acest document este transmis către Comisie numai în vederea informării, Comisia nefiind obligată să îl aprobe.

În cele din urmă, logica programării poate fi descrisă ca un „arbore descendent”. Aceasta deoarece programele sunt alcătuite conform unui obiectiv general care defineşte perspectiva în care va fi realizată asistenţa.

De asemenea, un aspect deloc de neglijat al acestui principiu este acela că pregătirea planurilor de dezvoltare şi adoptarea Cadrului de sprijin comunitar trebuie să se facă într-o perioadă bine determinată de timp. Dacă în perioada de programare precedentă negocierile au luat mult timp şi s-au încheiat abia în toamna anului 1994 (fapt care a condus la o întârziere considerabilă a implemen­tării în primii doi ani), pentru a reduce la minimum întârzierile de acest gen, statele beneficiare au început să-şi pregătească noile planuri de dezvoltare şi proiecte de programare cu mult timp înaintea adoptării oficiale a reglementărilor respective.

1.3.3. Principiul parteneriatului

În ceea ce priveşte principiul parteneriatului, Regulamentul prevede un parteneriat „între Comisie, statul beneficiar, împreună cu autorităţile şi cu organismele desemnate de statul membru în contextul regulilor naţionale şi/sau practicilor sale curente”, precum şi alţi actori sociali implicaţi în realizarea sau implementarea programelor de dezvoltare regională. Acest principiu se aplică în toate etapele procesului fondurilor structurale.

Însăşi Comisia susţine că „parteneriatul cu autorităţile regionale este acum o practică răspândită şi acceptată şi funcţionează în general satisfăcător”. Astfel, în ultimul timp, principiul parteneriatului a dus la o mai mare implicare a autorităţilor regionale şi locale în politica structurală a Uniunii Europene. Adesea, nivelurile inferioare au dezvoltat relaţii cu instituţiile de la Bruxelles, independent de autorităţile centrale din ţările lor. Acestea au început individual sau, în unele cazuri, colectiv, să facă lobby la Bruxelles şi în capitalele statelor europene. Impactul acestor forme de lobby au evoluat diferit. Astfel, în timp ce unii observatori au susţinut că principiul parteneriatului a dus la o implicare sensibil mai puternică şi o reală putere de influenţare în procesul politic la nivel european, alţii subliniază influenţa limitată a activităţilor de lobby ale diferitelor regiuni.

Cu toate acestea, se poate observa că în toate statele s-a realizat o adaptare a structurilor administrative ale autorităţilor locale şi regionale pentru a răspunde implicării potenţiale mai mari în afacerile europene. În legătură cu principiul parteneriatului, în urma unei analize făcute pe baza structurii administrative a Marii Britanii, s-a ajuns la concluzia că există două răspunsuri interne importante pentru politica de dezvoltare regională aplicată în statele membre ale Uniunii Europene. Acestea se referă la apariţia unui „val de numiri de funcţionari europeni” şi demararea unor demersuri colective ale autorităţilor pentru adoptarea asistenţei regionale a Uniunii Europene. S-a putut observa implicarea mai multor departamente din autorităţile locale şi regionale în dezvoltarea unor strategii şi planuri de acţiuni pentru dezvoltarea regională.

Având în vedere această implicare tot mai mare a actorilor descentralizaţi, nevoia de canale de comunicare clare între nivelurile implicate nu poate fi subestimată, mai ales că decizia de repartizare a fondurilor este rezultatul dialogului Comisiei europene cu autorităţile naţionale, regionale şi locale.

1.3.4. Principiul adiţionalităţii

Adiţionalitatea este un principiu foarte vechi al fondurilor structurale, care are drept scop prevenirea folosirii acestor fonduri ca înlocuitor pentru schemele de ajutor naţional. Astfel, în privinţa obiectivului 1, principiul este adaptat pentru a menţine cheltuielile publice structurale sau echivalente ale statelor beneficiare respective cel puţin la acelaşi nivel ca în perioada de programare precedentă. În ceea ce priveşte obiectivele 2 şi 3 luate împreună, statele membre trebuie să păstreze cel puţin acelaşi nivel al cheltuielilor pentru politica activă privind piaţa forţei de muncă, la fel ca şi în perioada de programare precedentă. Această prevedere nu este chiar aşa de strictă pe cât pare, pentru că Regulamentul se referă şi la excepţiile de la principiul adiţionalităţii. Astfel, „se va ţine cont de situaţiile economice specifice ..., un nivel excepţional al efortului public structural sau al unui efort echivalent al statului... şi tendinţele economice naţionale”.

Statele beneficiare au obligaţia de a oferi Comisiei informaţiile financiare necesare pentru a verifica dacă acestea respectă principiul adiţionalităţii. Conform noului Regulament (1999), această verificare va avea loc cu trei ocazii: atunci când statele beneficiare prezintă planurile de dezvoltare; o verificare intermediară; o verificare ex-post, până la sfârşitul anului 2005.

În ultimii ani, rapoartele anuale privind fondurile structurale au evidenţiat, cu câteva ocazii, dificultăţile pe care le are Comisia în a asigura respectarea principiului adiţionalităţii. Se pare că statele beneficiare au ezitat să prezinte datele relevante în forma corectă (structurate din punct de vedere geografic şi temporal).

Parlamentul european a criticat frecvent nerespectarea principiului adiţionalităţii şi a cerut pentru perioada următoare „să se considere includerea unei clauze de suspendare a ajutorului legată de respectarea principiului adiţiona­lităţii”. Totuşi, această clauză a rămas doar ca propunere.

De asemenea, în cadrul principiului adiţionalităţii, reglementările determină cotele minime şi maxime ale cofinanţării pentru asistenţa din fondurile structurale. Astfel, în cazul, regiunilor eligibile pentru obiectivul 1, cofinanţarea comunitară nu poate depăşi 75% din costurile totale ale proiectului. În cazuri excepţionale, contribuţia pentru regiunile încadrate în obiectivul 1 din cele patru state membre care beneficiază şi de fondul pentru coeziune se poate ridica la maximum 80% din costurile totale. De asemenea, contribuţia se poate ridica la maximum 85% din costurile totale pentru regiunile cele mai îndepărtate, precum şi pentru insulele periferice ale Greciei.

În ceea ce priveşte celelalte obiective, plafonul pentru sprijinul din fondurile structurale este stabilit la 50% din costurile totale, minimum 25% din cheltuielile publice eligibile fiind efectuate pentru această măsură. Aceste procente se aplică tuturor formelor de asistenţă din fondurile structurale.

Cotele cofinanţării nu au fost modificate în noul Regulament. Totuşi, noul Regulament stipulează o diferenţiere a contribuţiei în unele cazuri speciale. În ceea ce priveşte contribuţia la investiţiile în infrastructură care generează venituri substanţiale şi în cazul investiţiilor în firme, cotele cofinanţării pot fi diferite. Spre exemplu, în cazul investiţiilor în firme, contribuţia nu trebuie să depăşească 35% din costurile eligibile totale în regiunile cuprinse în obiectivul l.

Prin urmare, prin intermediul principiului adiţionalităţii, Comunitatea cere să nu înlocuiască fondurile naţionale din acţiunile pe care le-au introdus în alte acţiuni. Astfel, ajutorul furnizat de Uniunea Europeană trebuie adăugat, în mod categoric, resurselor financiare existente şi alocate în zona respectivă, aducând, astfel, fonduri suplimentare regiunilor.

1.3.5. Principiul monitorizării

Monitorizarea este principiul care vizează efectuarea unei verificări regulate privind implementarea fizică şi financiară progresivă şi eficace a asistenţei din fondurile structurale şi impactul acesteia din punct de vedere al obiectivelor propuse. Cu alte cuvinte, principiul monitorizării are în vedere o examinare a rezultatelor programelor (bunurile şi serviciile produse de program) pentru beneficiarii vizaţi.

Ca o regulă generală, se poate spune că, indiferent de structura adminis­trativă a statului beneficiar, comitetul de monitorizare nu trebuie să se compună numai din reprezentanţi ai administraţiei centrale, ci şi din autorităţile regionale şi/sau locale şi din parteneri economici şi sociali. De asemenea, spre deosebire de perioadele de programare precedente, când Comisia făcea parte din comitetul de monitorizare, acum aceasta va funcţiona doar ca observator. S-a constatat că această schimbare a fost introdusă în urma unei repartizări mai clare a sarcinilor între statele beneficiare şi Comisie, prin atribuirea implementării şi manage­mentului curent al fondului către statele beneficiare. Astfel, în timp ce în trecut era mai dificil pentru Comisie să respingă modificarea Cadrului de sprijin comunitar, dacă deja aprobase această modificare în comitetul de monitorizare, în prezent, conform noilor prevederi, Comisia nu mai este legată de deciziile comitetului de monitorizare. Se pare că această „despărţire” va conduce la o mai mare putere discreţionară de a respinge modificările Cadrului de sprijin comunitar sau de a solicita şi alte schimbări.

În perioada 1994-1999 monitorizarea a împovărat considerabil statele beneficiare, deoarece aceasta implica colectarea şi prezentarea de date cuprinzătoare şi dificil de cuantificat privind implementarea sprijinului financiar acordat de Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, se poate observa că noul Regulament (1999) prevede ca principiul monitorizării să fie privit în contextul eficacităţii fondurilor. Astfel, monitorizarea este chemată sa contribuie la o utilizare mai eficace a resurselor disponibile.

Regulamentul stipulează că statele beneficiare trebuie să desemneze fiecare o autoritate pentru fiecare program operaţional, care să se ocupe de managementul asistenţei. Această autoritate managerială „va fi responsabilă pentru eficienţa şi corectitudinea managementului şi implementării”. Astfel se poate observa că, pentru următoarea perioadă de programare, monitorizarea va deveni mult mai importantă decât înainte, considerându-se că aceste obligaţii mult mai mari impuse statelor beneficiare compensează creşterea competenţelor care le-au fost acordate în privinţa managementului implementării proiectelor.

Din practică, se constată că rolul comitetelor de monitorizare diferă destul de mult de la o ţară la alta, variind de la „suplimentarea informaţiilor privind cheltuielile reale ale unui program cu informaţii minime privind consecinţele acestor cheltuieli, până la sisteme sofisticate care îi condiţionează pe manageri, pentru obţinerea plăţilor ulterioare, să ofere informaţii detaliate privind rezultatele obţinute în realitate în urma plăţilor precedente”.

Analizând cu atenţie acest principiu se poate face o distincţie clară între monitorizarea operaţională şi monitorizarea contextului general.

Astfel, pentru monitorizarea operaţională, logica aplicată în faza programării este inversată, începând cu acţiuni specifice şi apoi făcând trecerea la obiectivul global, realizarea acţiunilor prin folosirea diferitelor mijloace şi resurse. Acestea permit evaluarea calităţii sau performanţei acţiunii. Succesul sau eşecul măsurilor adoptate este evaluat, în primul rând, prin intermediul obiectivelor specifice, iar, în al doilea rând, cumularea impacturilor obiectivelor specifice ar trebui să contribuie la impactul global al obiectivului general.

De asemenea, este necesar să se creeze indicatori pentru a arăta faza la care s-a ajuns în implementarea programului şi ţintele care trebuie atinse într-un interval de timp bine precizat pentru operaţiunea respectivă. Pe baza acestor indicatori se poate măsura eficacitatea (rezultatele şi impactul obţinute comparativ cu cele planificate) şi eficienţa (rezultatele şi impactul obţinute comparativ cu costurile implicate).

În ceea ce priveşte monitorizarea contextului general, prevederile standard ale Cadrului de sprijin comunitar şi ale Documentului unic de programare pentru obiectivul 1 cer comitetului de monitorizare să analizeze cu regularitate schimbările de situaţie în privinţa dezechilibrelor regionale şi diferenţelor de dezvoltare. Ca urmare a numeroaselor întâlniri ale Comisiei cu reprezentanţi ai statelor beneficiare, s-a alcătuit o listă a indicatorilor esenţiali ai „dezechilibrelor”, spre a fi folosită de statele beneficiare, pentru a efectua o analiză cuantificată a situaţiei în regiunea respectivă a obiectivului 1. Lista cuprinde indicatori ca: PIB-ul pe locuitor; transportul rutier, telecomunicaţiile, energia; furnizarea apei; mediul; educaţia/pregătirea; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; industria/ serviciile; agricultura; turismul. Aceşti indicatori sunt testaţi şi foarte des folosiţi la nivel european, fapt care facilitează efectuarea de comparaţii între diferite state (membre şi/sau candidate) în ceea ce priveşte dezechilibrele regionale. În urma analizei pe baza indicatorilor, comitetul de moni­torizare trebuie să analizeze cu regularitate tendinţele în contextul economico-social din statul care beneficiază de finanţare din Fondurile structurale.

Pe lângă aceste două componente ale principiului, considerăm că monitorizarea ar fi bine să ţină cont şi de evaluarea programelor implementate.

Este foarte important să se facă o distincţie clară între monitorizare şi evaluare. Astfel, monitorizarea examinează prezentarea produsului programelor către beneficiarii vizaţi, cu scopul cercetării, atunci când este necesar, al oricărei abateri de la obiectivele operaţionale. Cu alte cuvinte, monitorizarea este o modalitate de a arăta ce se întâmplă. Evaluarea se realizează (în mod tipic) într-un anumit moment din ciclul de viaţă al unui proiect şi constă într-un studiu aprofundat, întru-un fel de „investigaţie”. Astfel spus, evaluarea arată ce impact s-a obţinut, ceea ce s-a întâmplat. Pe scurt, evaluările trebuie să se concentreze asupra eficienţei costurilor programelor, luând în calcul toate cheltuielile făcute către cei care participă la realizarea obiectivului propus, prin intermediul programului contractat.

Se desprinde clar concluzia că, din 1993 şi până în prezent, prin modificările aduse în regulamentul fondurilor structurale, Comisia a urmărit să definească clar cele cinci principii, dar să le şi aplice mult mai riguros.

Astfel, se acordă o importanţă deosebită principiului concentrării, încercând să se delimiteze, cât mai clar şi mai precis, care sunt regiunile care prezintă discrepanţe în dezvoltare şi, de asemenea, care este cuantumul exact al sprijinului financiar care ar trebui alocat pentru a reduce aceste decalaje, într-un interval cât mai scurt de timp. Principiul concentrării implică conlucrarea într-o măsură mare cu principiul parteneriatului. Şi din acest punct de vedere, Comisia agreează implicarea a tot mai mulţi actori sociali. Tot pentru a ajuta implementarea programelor operaţionale, Comisia cere să se respecte principiul adiţionalităţii, respectiv al cofinanţării. Rezultă clar că sprijinul financiar acordat prin intermediul fondurilor structurale nu înlocuieşte resursele financiare interne, ci le completează. Totodată, Comisia europeană nu doreşte numai să constate care este valoarea cu care statul beneficiar participă ia implementarea programeior de dezvoltare regională, ci, din contră care este gradul în care administraţia publică centrală, locală, regională sau alţi actori economici se implică în ridicarea nivelului de dezvoltare a regiunilor cu probleme economice.

Din cele cinci principii, se observă că monitorizarea este cel prin care se urmăreşte modul în care s-au cheltuit fondurile acordate, şi, împreună cu evaluările ex-ante, intermediare şi ex-post poate ajuta la urmărirea corectă a rezultatelor şi a impactului creat în urma programelor derulate, deoarece aceste analize stau la baza elaborării următoarelor programe operaţionale.

Prin urmare, luarea în considerare a acestor cinci principii are menirea de a ajuta statele beneficiare să-şi clarifice priorităţile care trebuie abordate în strategiile de dezvoltare regională.

În privinţa statelor candidate la Uniunea Europeană care beneficiază de sprijin financiar sub forma fondurilor de tip structural, acestea ar putea lua în considerare experienţa statelor membre, dar nu să copieze modul în care acestea au aplicat obiectivele de dezvoltare economică la politica lor regională, deoarece fiecare stat dispune de condiţii specifice (geografice, economice, sociale şi politice) care diferă de la ţară la ţară.