Teoriile economice neo-clasice sugerează că disparităţile regionale există doar temporar, iar eliminarea acestor discrepanţe s-ar putea realiza prin ajustări ale preţurilor şi salariilor, prin mişcări legate atât de piaţa muncii, cât şi de piaţa de capital, mecanismul pieţei fiind cel care ar face posibilă reducerea acestor diferenţe din activităţile economice. Succesul mecanismului de piaţă în eliminarea diferenţelor regionale depinde în mod esenţial de condiţia existenţei competiţiei preţurilor şi a costurilor de transport neglijabile şi de mobilitatea totală a muncii şi a capitalului. Dacă aceste prerogative nu sunt îndeplinite, atunci ar putea să apară o concentrare a activităţii economice, a prosperităţii şi a gradului de angajare a forţei de muncă în anumite regiuni, iar în alte regiuni să apară încetinirea dezvoltării economice, şomajul, scăderea nivelului de trai etc. Iată de ce, în cazul în care mecanismul pieţei nu este controlat, se poate ajunge la un efect de spirală, în care regiunile dezvoltate prezintă cele mai favorabile condiţii pentru agenţii economici (infrastructura foarte dezvoltată, o concentrare de personal foarte calificat, sprijin disponibil pentru servicii etc), lăsând la alegerea lor posibilitatea de a-şi mări sau nu avantajul economic faţă de regiunile slab dezvoltate. De regulă, nici o regiune dezvoltată nu dă înapoi în perspectiva dezvoltării altei regiuni. Prin urmare, în zonele slab dezvoltate, autorităţile competente ar fi bine să creeze, în mod necesar, condiţii agenţilor economici care au dovedit rezultate bune şi care au posibilitatea să reinvestească.
Procesul dinamic al creării şi lărgirii Uniunii Europene, implicând perspectiva unei pieţe unice şi a monedei unice - euro - a condus la apariţia de discrepanţe între nivelurile de dezvoltare dintre statele membre pe de o parte, şi între acestea şi statele candidate, pe de altă parte. Rezolvarea acestei probleme a necesitat un răspuns la nivel supranaţional în asistarea procesului de modificări regionale la noile probleme economice şi la împrejurările care le-au creat.
Politica de dezvoltare regională aplicată de ţările membre ale Uniunii Europene a favorizat dezvoltarea unei pieţe unice, creând o productivitate şi o competitivitate între agenţii economici ai ţărilor membre şi regiunilor acestora. Totuşi, problemele de dezvoltare economică care există în interiorul pieţei Uniunii Europene sunt analizate şi monitorizate periodic de către Comisia europeană. O problemă considerabilă o reprezintă şi factorul „migrării”: deşi există posibilitatea fizică ca forţa de muncă să se deplaseze dintr-un stat într-altul, diferenţierile care există, legate de cultură, limbă, mentalitate şi nivelul de pregătire fac uneori destul de greu accesul cetăţenilor unui stat pe piaţa muncii altui stat. De asemenea, s-a constatat că, în privinţa „migrării”, în Uniunea Europeană există o acceptare redusă pentru acest fenomen, şi aceasta din motive sociale, deoarece în zonele în care se înregistrează o astfel de migrare (peste graniţa regională sau naţională) apar, de regulă, consecinţe severe pentru dezvoltarea economică, prin pierderea celei mai bune, capabile şi calificate forţe de muncă. Trecerea la o monedă unică în tot spaţiul Uniunii Europene a creat o premisa favorabilă pentru dezvoltarea regională în toate ţările membre. Adoptarea unei singure monede a condus la simplificarea comerţului dintre aceste ţări, dar a şi înlăturat unul din indicatorii-cheie ai echilibrului dintre statele membre (cursul de schimb valutar), care până nu de mult reprezenta un important mecanism de reglare şi compensare a diferenţelor de competitivitate.
În cadrul Tratatului de la Maastricht (1993), aderarea socială şi economică a devenit una din cele trei mari priorităţi ale Uniunii Europene, pe lângă piaţa internă şi moneda unică europeană. Aceasta a venit ca o recunoaştere adiţională că integrarea economică, pe de o parte, şi eliminarea marilor dezechilibre regionale, pe de altă parte, reprezintă o componentă a aceluiaşi proces. La această concluzie s-a ajuns, spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, unde o singură monedă şi o piaţă deschisă de-a lungul a 51 de state este însoţită de transferuri financiare automate la scară largă, care joacă un rol important în dezvoltarea economică.
Politicile de dezvoltare regională aplicate de către statele membre ale Uniunii Europene au în vedere ca mişcarea pe scară largă a forţei de muncă să nu fie un mecanism major de schimbare; ajutorul să fie concentrat pe regiuni şi nu pe ţări; atenţia să fie îndreptată spre promovarea competitivităţii regionale, crearea de condiţii pentru o creştere susţinută în venit şi pentru angajarea forţei de muncă; mijloacele bugetare independente să fie disponibile la nivelul comunităţii, completate de politicile macro şi micro economice din statele membre.
Cu alte cuvinte, o politică de dezvoltare regională independentă la nivelul Uniunii Europene este creată pentru a da posibilitatea regiunilor de a concura, în loc de a le slăbi.
Se observă că este insuficient a crea doar o zonă liberă de comerţ în Europa, fără a se ţine cont de nivelul de dezvoltare al statelor europene, deoarece nici o zonă economică nu poate fi construită pe un teritoriu care cuprinde regiuni dezvoltate şi regiuni în declin. Cu alte cuvinte, crearea unei Europe fără frontiere a constituit şi constituie în continuare unul din principale motive pentru ca în fiecare ţară să existe politici de dezvoltare regională care să ţină cont şi de procesul de aderare economică şi socială.
Promovarea unei politici de dezvoltare regională ar putea să ţină cont şi de existenţa diversităţii între caracteristicile geografice, economice şi politice ale statelor membre din Uniunea Europeană. Pentru cea mai mare parte, condiţiile naturale ale Uniunii Europene sunt favorabile, şi totuşi, populaţia este distribuită inegal: densităţi mici - 15 locuitori/Kmp, în Finlanda şi 19 locuitori/Kmp, în Suedia; densităţi medii - 192 locuitori/Kmp, în Italia şi 224 locuitori/Kmp, în Germania; densităţi mari - 370 locuitori/Kmp, în Olanda.
Tabelul 1.5
Integrarea europeană şi politica de dezvoltare regională promovată
de Uniunea Europeană, în perioada 1957 – 1999
|
|
Etapele importante ale integrării europene |
Evoluţia politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene |
|
1957 |
Tratatul Comunităţii Economice Europene |
Prevederi generale în Tratat |
|
Începutul anilor ’70 |
Prima extindere – Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie |
Înfiinţarea Fondului European pentru Dezvoltare Regională |
|
Mijlocul anilor ’80 |
Extinderea în Peninsula Iberică – Spania şi Portugalia |
Programele Mediteraneene Integrate |
|
Sfârşitul anilor ’80 |
Actul Unic European – programul pentru piaţa internă din 1992 |
Pachetul Delors I şi reformele Fondurilor Structurale din 1998 |
|
1993 |
Tratatul privind Uniunea Europeană; Uniunea Economică şi Monetară |
Pachetul Delors II şi înfiinţarea Fondului de Coeziune |
|
1995 |
Aderarea Finlandei, Suediei şi Austriei |
Stabilirea Obiectivului 6 pentru Fondurile Structurale |
|
1997-1999 |
Agenda 2000 şi procesul de extindere |
Noi reforme ale Fondurilor Structurale |
Sursa: Frank Bollen, Ines Hartwing, Phedon Nicolaides, „Fondurile Structurale ale UE dincolo de Agenda 2000”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.30.
De asemenea, există o diversitate economică considerabilă între statele membre ale Uniunii Europene, atât în termeni structurali ai activităţilor economice, cât şi în termenii dezvoltării. Spre exemplu, în Irlanda, Grecia, Portugalia şi Spania, mai mult de 10% din forţa de muncă este angajată în agricultură (în Grecia, mai mult de 20%), în comparaţie cu Belgia, Germania, Olanda şi Marea Britanie, unde proporţia este de sub 4%. De asemenea, populaţia angajată în industrie variază astfel: 20% în Olanda şi 40% în Germania. Similar, doar 53%, din forţa de muncă este angajată în servicii, în Grecia, comparativ cu 71%, în Olanda. Nivelurile de şomaj diferă considerabil: 3,4% în Luxembourg, faţă de 24,4% în Spania.
Aplicarea politicii de dezvoltare regională la nivelul fiecărei ţări membre a creat dispute în cercurile politice privind regionalizarea teritoriului, prioritatea alocării de fonduri şi a ramurilor economice care trebuie dezvoltate.
În ţările membre, venitul pe locuitor şi şomajul reprezintă o grijă permanentă privind introducerea politicii de dezvoltare regională având ca scop redresarea dezechilibrelor economice. De asemenea, cercetările relevă faptul că răspunsurile statelor membre la problemele regionale şi la instrumentele politicii folosite sunt influenţate de o varietate de factori, printre care natura şi gravitatea problemei regionale, a sistemului intern administrativ şi a aranjamentelor internaţionale. Totodată, o importanţă majoră o reprezintă şi dimensiunea europeană, atât în termenii greutăţii regionale în context european, cât şi în termenii influenţei politicilor Uniunii Europene asupra politicilor de dezvoltare regională interne.