Având în vedere diversitatea condiţiilor economice şi geografice în cadrul Uniunii Europene, politicile regionale ale statelor membre au ridicat o varietate considerabilă de probleme. Aceste probleme s-au conturat în jurul a trei tipuri de inegalităţi: (1) deosebiri în angajare, în special niveluri ridicate de şomaj rezultate din restructurarea industrială (probleme de slabă angajare au apărut şi în regiunile întârziate, din punct de vedere al dezvoltării); (2) deosebiri economice, exprimate în termenii contribuţiei regiunilor la produsul naţional brut şi raportarea acestuia la structura activităţii economice; (3) probleme demografice şi geografice, incluzând periferia şi migrarea populaţiei de la o regiune la alta, ca factori legaţi de condiţii extreme climaterice şi fizice.
Toate aceste aspecte au fost luate în seamă de majoritatea statelor membre, dar ele au fost foarte diferit scoase în evidenţă. Din acest punct de vedere, în cadrul Uniunii Europene, s-au identificat 4 mari grupe de ţări: (1) cele mai puţin dezvoltate ţări ale Uniunii Europene: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania, aşa numite ţări aderente (în 1994); (2) ţările cu economie dualistică: Germania şi Italia; (3) economiile ţărilor nordice şi continentale: Austria, Danemarca, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa şi Marea Britanie şi (4) economiile statelor nordice: Suedia şi Finlanda.
Ţările mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene
Ţările care au aderat mai recent la Uniunea Europeană sunt considerate mai puţin dezvoltate faţă de celelalte state membre, ele confruntându-se cu problema introducerii unei politici de dezvoltare regională în contextul economiilor naţionale, care să corespundă şi prevederilor Comisiei europene referitoare la obiectivele orientative ale dezvoltării economico-sociale echilibrate, în încercarea de a elabora o astfel de politică regională, argumentele pentru încadrarea anumitor regiuni în obiectivele 1, 2 şi 3 au fost greu de susţinut, deoarece capitala şi alte zone relativ dezvoltate sunt, în mod realist, singurele părţi ale ţării care ar putea concura pe plan internaţional, cel puţin pentru o perioadă scurtă de timp. Prin urmare, aceste ţări au ales soluţia cea mai uşoară: adoptarea unei politici regionale care să se concentreze pe susţinerea competitivităţii cel puţin pentru un număr de zone ale fiecărei ţări, în loc de a risipi puţinele resurse pe întregul teritoriu. Totuşi, dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu al Uniunii Europene implică o politică de dezvoltare regională care să opereze şi în cadrul regiunilor întârziate sau aflate în declin. Acest fapt poate fi susţinut de aplicarea principiului egalităţii creării condiţiilor de trai tuturor locuitorilor ţării, fiind nedrept să se abandoneze multe zone din ţară şi populaţia acestora, din cauza presiunilor pieţei. De asemenea, concentrarea sprijinului în regiunile deja dezvoltate ar putea cauza probleme legate de eficienţă. Astfel, ascensiunile dezvoltării pe termen lung ale regiunilor deja prospere pot duce atât Ia niveluri inegale de dezvoltare, la congestionarea problemelor deja existente în alte regiuni, la poluare, cât şi la importante presiuni inflaţioniste, ca o consecinţă a migraţiei interregionale şi a superconcentrării activităţilor.
Aceste tensiuni între nivelul naţional şi diferenţele de dezvoltare regionale se reflectă, în special, în obiectivele politicilor regionale ale Greciei, Irlandei şi Portugaliei. De-a lungul timpului, toate aceste trei ţări s-au confruntat cu un schimb important de priorităţi şi modificări în relaţiile dintre dezvoltarea industriei naţionale şi politicile de dezvoltare regională.
În Grecia, politicile de dezvoltare regională şi industrială adoptate au ca bază un singur cadru legislativ. Totuşi, prioritatea acordată politicii de dezvoltare regională, în comparaţie cu politica industriei naţionale, a scăzut în ultima decadă. Iniţial, scopul legislaţiei era de a încuraja dezvoltarea industrială în afara Atenei şi Salonic-ului. Proiectele de dezvoltare regională promovate în aceste zone-se puteau califica pentru asistenţă financiară din fondurile structurale numai dacă întruneau anumite criterii legate de protecţia mediului înconjurător sau investiţii în noile tehnologii, altfel ajutorul regional nu era disponibil pentru regiunile Atena şi Salonic. Această abordare a dezvoltării regionale a vizat încurajarea dezvoltării industriale în acele părţi ale ţării mai puţin dezvoltate şi decongestionarea aglomerărilor economice în zonele dezvoltate (Atena), prin investiţii în protecţia mediului înconjurător şi proiecte de realocare. Totodată, proiectele de dezvoltare regională axate pe sprijinirea cercetării, dezvoltarea industriei naţionale, dezvoltarea şi acumularea de noi tehnologii rămân valabile oriunde în ţara.
Dacă, iniţial, politica de dezvoltare regională promovată în Grecia viza evitarea investirii în regiunile dezvoltate (în special în marile aglomerări urbane), cu timpul ea s-a erodat, lista excepţiilor de la regula generală, cum că regiunea marilor oraşe nu se califică pentru ajutor regional, a fost extinsă progresiv. Astfel, cele mai recente schimbări în industria grecească şi în politica ei regională, care au avut loc în 1994, au continuat tendinţa de reîntărire a asistenţei disponibile în zona marilor oraşe, reducând astfel potenţialele ajutoare financiare oferite regiunilor cu probleme. De asemenea, pe lângă proiectele eligibile pentru obiectivele 1 şi 2, legislaţia a adăugat şi proiecte de investiţii mari menite să îmbunătăţească competitivitatea pe plan internaţional a firmelor, care sunt situate tot în zona marilor oraşe. Prin urmare, politica de dezvoltare regională aplicată de Grecia se axează tot pe dezvoltarea regiunilor care includ cele mai mari activităţi economice productive, în detrimentul regiunilor slab dezvoltate. Această situaţie a fost rectificată o dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului fondurilor structurale, din 1999, şi cu restructurarea drastică a principiului concentrării.
În Irlanda, la începutul anilor '20, obiectivul principal al politicii de dezvoltare regională îl reprezenta industrializarea ţării, conceptul de politică regională confundându-se cu cel de politică industrială. La începutul anilor '50, guvernul irlandez a introdus stimulente industriale diferenţiate regional, încercând sa rectifice aceste diferenţe apărute în cadrul economiei, ca urmare a creşterii şomajului şi a emigrării pe scară largă a populaţiei. În încercarea de a redresa economia, guvernul irlandez a apelat la o schimbare a politicii regionale bazată pe o strategie de export, necesitând o participare mai mare în economia internaţională, sprijinită pe o politică industrială activă şi cu accentuări reduse pe problemele inegalităţilor regionale. Această abordare s-a situat în centrul politicii economice irlandeze, conducând (din anii '80) la o politică de dezvoltare regională care urmărea creşterea economiei naţionale prin promovarea industriei autohtone, cu capital irlandez. După mai mult de un deceniu se pare că această politică promovată începe să aibă efect.
În Portugalia, politica de dezvoltare regională are un profil mai ridicat decât în Grecia sau Irlanda şi se distinge net de politica industrială naţională. Politica de dezvoltare regională portugheză a fost substanţial reformată după unele state membre ale Uniunii Europene, furnizându-i-se asistenţă pentru tot teritoriul ţării (favorizat fiind centrul). La sfârşitul anilor '80, a fost introdus un program special de dezvoltare fondat de Comunitatea Europeană pentru industria portugheză, şi, de asemenea, au existat eforturi concentrate pentru a coordona şi îmbina politicile de dezvoltare.
În practică, se constată că competitivitatea pachetului politicii de dezvoltare regională era insuficientă în contextul sprijinului industrial finanţat de Comunitatea Europeană, care era disponibil la nivel naţional. De asemenea, acordarea diferenţiată a ajutorului era considerată inadecvată pentru a echilibra dezavantajele localizării existente în interiorul ţării. Prin urmare, s-a ajuns la concluzia că politica de dezvoltare regională era condusă pe criteriile politicii industriale şi nu pe obiective diferite ale dezvoltării regionale. Acest lucru a dus la revizuirea politicilor industriale şi regionale în Portugalia, lucru care a avut loc în 1992-1993.
Cel mai important aspect al reformei rezultate a fost separarea clară a politicilor industriale de cele regionale. Caracteristicile politicii de dezvoltare regională reformatoare vizau încurajarea dezvoltării indigene şi extinderea până acolo unde regiunile se puteau încadra în obiectivele definite de Comisia europeană. De asemenea, politica de dezvoltare regională va lua în considerare în continuare politica industrială pentru a evita conflictele între politici, dar asistenţa este acordată în funcţie de nevoile şi potenţialul zonelor asistate financiar de Uniunea Europeană. Concentrarea asupra politicii regionale portugheze constă în încurajarea dezvoltării locale a întreprinderilor mici şi mijlocii în interiorul ţării.
Dilema care a cuprins toate aceste ţări în operarea politicilor regionale o reprezintă conflictul inerent dintre competitivitatea industrială naţională şi dezvoltarea regională. Mai mult decât atât, dificultăţile în rezolvarea acestui conflict sunt subliniate de cerinţele criteriilor de convergenţă de la Maastricht, respectiv situaţia devine acută atunci când resursele sunt limitate, forţând guvernele să aleagă între diferite opţiuni de politică. În cazul acestor ţări, dilema constă în a alege între suportul pentru industria indigenă şi atragerea investiţiilor străine, ca principal obiectiv al politicii regionale.
Şi în Spania predomină problemele dezvoltării economice, dar în mod diferit de Grecia, Irlanda şi Portugalia. În primul rând, Spania este o ţară cu o suprafaţă mult mai mare şi mai puţin periferică din punct de vedere geografic decât celelalte. Aceşti factori au contribuit la imaginea Spaniei ca o locaţie atractivă pentru potenţialii investitori externi. În al doilea rând, natura problemei regionale este mult mai diversă, Spania cuprinzând şi zone cu probleme ale industriei grele (întâlnite în ţările Europei de nord). În al treilea rând, tensiunea dintre eficienţa argumentelor pentru politica regională şi presiunea crescătoare pentru o independenţă între acţiuni mai mari, de la unele zone mai prospere, este întărită de nivelul de guvernământ şi comunităţile autonome.
În acest sens, Constituţia prevede: autorităţile locale „vor promova condiţiile favorabile unei distribuţii a venitului cât mai echitabilă” , se vor garanta realizarea principiilor de solidaritate, statul va verifica stabilirea unui nivel de echilibru economic între diferitele părţi ale ţării, cât mai corect şi cât mai avansat.
Din experienţa „noilor” state membre reiese modul în care condiţiile istorice, geografice, economice şi politice au influenţat în mod diferit evoluţia dezvoltării economiei în fiecare ţară. Astfel, aceste state s-au axat pe o politică de dezvoltare regională cu obiective prioritare în dezvoltarea industriei autohtone, cel mai adesea situată în regiunile care concentrau marile aglomerări urbane, abordând mai întâi o creştere a competitivităţii economice pe plan internaţional şi apoi o armonizare a dezvoltării economice pentru întreg teritoriul. Deşi s-a crezut că o astfel de politică va conduce la creşterea produsului intern brut, pentru fiecare ţară în parte, ascensiunile dezvoltării regiunilor deja prospere au condus la accentuarea decalajelor dintre diferitele niveluri de dezvoltare. Acest lucru se poate observa în Grecia şi în Spania, care, în încercarea de a dezvolta mai mult marile aglomerări urbane, au ajuns să fie eligibile pentru obiectivul 1 al Comunităţii europene, pe perioada 2000-2006, pentru aproape întreg teritoriul. În ceea ce priveşte Irlanda şi Portugalia, acestea au adoptat o politică de dezvoltare regională axată pe dezvoltarea industriei autohtone (deci tot a marilor oraşe), prin încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Deşi în unele regiuni această politică a dat rezultate, aceste ţări continuă să se confrunte cu probleme mari, precum creşterea numărului de şomeri. Din acest motiv, şi aceste două ţări continuă să beneficieze de asistenţă din partea Uniunii Europene pentru întreg teritoriul.
Ţările cu economie dualistică
Ţările cu economie dualistică sunt Germania şi Italia şi se caracterizează prin diferenţe extreme în regiunile interne, fapt interesant, deoarece ele sunt cele mai „tinere” state ale Uniunii Europene.
Dualitatea economiilor naţionale ale acestor două state poate rezulta din faptul că, în Italia, PIB/locuitor în regiunea cea mai săracă (Calabria) este de doar 46,7% din PIB/locuitor al celei mai bogate regiuni (Lombardia); sau, în Germania, unde diferenţele sunt mai dramatice, PIB/locuitor în Thuringen este de sub 20%, faţă de PIB/locuitor din Hamburg. într-adevăr, aceste regiuni reprezintă extremele Uniunii Europene, cu un PIB/locuitor de la 38%, la 196% din media Uniunii Europene, ele fiind cele mai sărace şi cele mai bogate regiuni din Europa. Economia de piaţă a Germaniei şi a Italiei a creat regiuni slab şi foarte dezvoltate. Pe de altă parte, pentru redresarea economiei, ambele ţări pun în practică politici regionale atât în zonele cu probleme, cât şi în zonele prospere, Germania continuând să asiste estul la reunificare, iar Italia renunţând recent la o politică concentrată exclusiv pe sud (politica Mezzogiorno).
În Italia, până la începutul anilor '90, politica de dezvoltare regională italiană era sinonimă cu politica Mezzogiorno, iar accentuarea dezvoltării asupra părţii de sud a ţării era reflectată de existenţa unor politici de intervenţie specială şi în crearea de instituţii pentru a le conduce. Astfel, această politică de intervenţie s-a aplicat în Mezzogiorno peste politicile guvernamentale standard pentru industrie, mediu înconjurător etc, ea devenind în prezent subiectul unor dispute. Astfel, unii economişti susţin că această politică are un efect de substituţie important, comparativ cu politicile guvernamentale standard, în zone ca cele din partea de nord a ţării, unde politica industrială a fost concentrată. Cu toate acestea, începând cu 1992, s-a ajuns la scoaterea intervenţiilor speciale şi la introducerea politicilor pentru zonele de dezvoltare pe tot teritoriul ţării. Totuşi, baza legală din 1992 nu este coerentă pentru politica regională, ea nu conţine o expresie clară a obiectivelor politicii, dar furnizează suplimentul financiar în zonele de dezvoltare din Italia. Prin urmare se poate observa că politica de dezvoltare regională are ca principal scop asigurarea unei asistenţe financiare prin intermediul fondurilor structurale ale Uniunii Europene.
În Germania, liniile de responsabilitate pentru politica de dezvoltare regională sunt marcate clar, constituţia germană oferind responsabilitatea pentru o politică regională, districtelor şi landurilor. Rolul guvernelor federale este acela de a furniza un cadru potrivit pentru activitatea de restructurare şi dezvoltare.
Obiectivul principal al politicii de dezvoltare regională este asigurarea că regiunile cu nivel scăzut de dezvoltare vor lua parte în mod egal la dezvoltarea economică generală a ţării, având în vedere reducerea dezavantajelor regionale. Astfel, dezvoltarea regională este susţinută de o politică de angajare şi de creştere. Raţiunea din spatele pregătirii unei politici regionale active era că schimbarea structurală poate afecta negativ dezvoltarea regională într-o măsură în care regiunile nu vor putea, singure, să depăşească aceste gâtuiri structurale. Din punct de vedere naţional economic, s-a considerat mult mai eficientă furnizarea de asistenţă regională pentru restructurarea acelor zone afectate în special de schimbările structurale. Alternativele - crearea de locuri de muncă în sectoarele neafectate de criză şi îmbunătăţirea infrastructurii - regionale puteau uşura crizele structurale şi puteau conduce la crearea de precondiţii mai bune pentru creşterea regională viitoare.
Reunificarea Germaniei a creat noi orientări asupra politicii regionale şi structurale. Transformarea economică (prin preluarea a 5 landuri de la Republica Democrată Germană) a necesitat o politică structurală atotcuprinzătoare. Conceptul acestui principiu se bazează pe trei aspecte principale: reconstrucţia şi menţinerea unei industrii competitive; o politică activă a pieţei de muncă, pentru a trece peste golurile în timp între stoparea vechilor şi stabilirea noilor structuri; o politică regională activă, pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi a crea noi locuri de muncă competitive.
Din analizele efectuate, ţări ca Germania şi Italia, care prezintă discrepanţe clare în dezvoltarea lor economică, respectiv o parte din teritoriul ţării este mult mai dezvoltată, comparativ cu cealaltă (motiv pentru care au fost denumite ţări cu „economie dualistă”), rezultă că politica de dezvoltare regională aplicată viza asigurarea asistenţei financiare tuturor regiunilor de dezvoltare, dar axându-se pe reducerea dezavantajelor regionale, pe restructurarea forţei de muncă şi pe creşterea condiţiilor de viaţă.
Deşi politica aplicată în ţările cu economie dualistică a înregistrat succese în armonizarea dezvoltării economice pe întreg teritoriul, aceste state beneficiază în continuare de o importantă asistenţă financiară din partea Uniunii Europene. În perioada 2000-2006, din punct de vedere al sprijinului financiar acordat de Uniunea Europeană pentru regiunile considerate eligibile pentru obiectivele 1, 2 şi 3, cele doua ţări se situează pe locul II - aproape la egalitate - în ierarhia ţărilor comunitare.
Economiile ţărilor nordice şi continentale
În acest grup de ţări, problemele regionale tind să cuprindă o gamă mare şi variată de disfuncţionalităţi. Cu toate acestea, problema comună o reprezintă preocuparea pentru reducerea nivelului şomajului care apare din restructurarea industrială şi dezvoltarea pieţei muncii, asociată cu piaţa tehnologică.
Referitor la politica de dezvoltare regională, Franţa prezintă un concept larg de „amenajare teritorială”, care cuprinde politici de dezvoltare. Noua legislaţie franceză de dezvoltare regională, din 1995, „de orientare pentru amenajarea teritoriului”, descrie politica de dezvoltare regională ca un factor care contribuie la unitatea şi solidaritatea naţională şi identifică două obiective principale: asigurarea oportunităţii legale pe tot cuprinsul ţării, precum şi crearea condiţiilor de acces la ştiinţă; dobândirea unei dezvoltări naţionale echilibrate.
Politica de dezvoltare regională franceză tinde să reducă diferenţele în standardele de viaţă legate de situaţia geografică şi demografică, consecinţele economice şi de angajare. Astfel, politica de dezvoltare regională a fost creată pentru a compensa dezavantajele regionale, prin reglarea nivelurilor de impozite şi reducerea diferenţelor în disponibilitatea resurselor pentru autorităţile locale. Mai mult decât atât, alte politici (de dezvoltare economică, socială, culturală, sporturi, educaţie, mediu înconjurător etc.) sunt chemate să contribuie la obiectivele dezvoltării regionale. Având în vedere că obiectivele regionale au o arie largă de cuprindere, legislaţia franceză prevede o gama variată de instrumente de politică regională (noi sau existente), extinzându-se de la impozitele diferenţiate pe afaceri, în funcţie de zonă, la infrastructura şi pregătirea serviciilor publice, precum şi la măsurile de stimulare a politicii regionale comune aproape tuturor ţărilor membre ale Uniunii Europene.
În contrast cu situaţia din Franţa, politica de dezvoltare regională din Marea Britanie este limitată, definită în termenii obiectivelor ei. Politica de dezvoltare regională are în vedere reducerea pentru o perioadă lungă de timp a diferenţelor regionale în oportunităţile de angajare, punându-se accent, de asemenea, şi pe problema competitivităţii regionale. În acest sens, guvernul englez a accentuat că politica industrială ar trebui privită ca o parte a abordării guvernamentale privind politica de regenerare, care are un obiectiv de competitivitate explicit stabilit.
Luând în considerare obiectivele politicii, celelalte ţări membre ale Uniunii Europene din categoria ţărilor nordice şi continentale, se împart în două grupe: ţările federale (Austria şi Belgia) şi statele unitare (Danemarca, Olanda şi Luxemburg).
În Austria, obiectivele clare ale politicii de dezvoltare regională sunt dificil de izolat datorită împărţirii competenţei pe diferitele niveluri ale guvernului şi organizaţiilor. Cu toate acestea, se poate observa că, în ceea ce priveşte obiectivele de dezvoltare regională, abordarea austriacă tinde mai mult spre conceptul francez de amenajare a teritoriului, decât spre punctul de vedere îngust al politicii regionale engleze, dar politica de dezvoltare are un profil politic relativ mic, iar deosebirile regionale nu sunt considerate importante. Astfel, conceptul de politică de dezvoltare regională prevede că nu trebuie acceptate doar subvenţiile pentru firme, ci şi ajutorul pentru mediul afacerilor şi factorii locali (transport, educaţie, calitatea vieţii). De asemenea, promovarea întreprinderilor trebuie să prevaleze subvenţiile pentru investiţii acordate zonelor cu probleme. Acest obiectiv vizează depăşirea barierelor regionale ale informaţiei şi asistenţei; crearea reţelelor cooperative are, de asemenea, o importanţă deosebită în dezvoltarea întreprinderilor. Totodată, asistenţa pentru investiţiile regionale trebuie să aibă în vedere sprijinirea potenţialului de dezvoltare locală, precum şi atragerea de investiţii străine.
Politica de dezvoltare regională în Belgia intră în responsabilitatea guvernelor regionale ale Flandrei şi Valloniei (există o singură regiune eligibilă pentru fostul obiectiv l). Politica de dezvoltare regională belgiană se bazează pe legea creşterii economice din 1970, dar guvernele regionale sunt responsabile pentru implementarea politicii în jurisdicţia lor. Aceasta înseamnă că, în practică, politica de dezvoltare regională este îndreptată spre diferenţele existente la nivel regional, deoarece tot teritoriul Belgiei suferă în urma restructurării industriale.
În restul statelor centralizate, politica de dezvoltare regională are un profil şi o prioritate mai mică decât în orice altă parte. Aceasta, datorită asocierii politicii regionale cu prosperitatea relativă a ţărilor implicate, respectiv cu dimensiunea lor, geografică, mică şi prin absenţa diferenţelor regionale severe.
În Danemarca, preocuparea, la nivel naţional, pentru şomaj, a dus la abolirea, în 1991, a tuturor măsurilor politicii de dezvoltare regională, iar harta zonelor regionale a fost păstrată ca o măsură de precauţie pentru a permite acordarea sprijinului financiar pentru investiţiile mari. Totuşi, obiectivele politicii de dezvoltare regională vizează identificarea punctelor tari şi a oportunităţilor existente în regiunile mai puţin dezvoltate.
Natura şi obiectivele politicii de dezvoltare regională în Luxemburg pornesc de la dimensiunea mică a economiei şi de la faptul că întreaga ţară reprezintă, de fapt, o regiune de graniţă. Cu toate acestea, problema regională este asociată, în principal, cu restructurarea industriei grele, deşi există zone afectate de declin agricol, în special în partea de nord, şi, mai mult decât atât, frontierele ţării sunt înconjurate în totalitate de regiuni asistate financiar.
Politica de dezvoltare regională din Olanda a fost lărgită în anii trecuţi, preluând conceptul francez de amenajare a teritoriului. Baza actuală pentru politica regională o reprezintă Memorandumul din 1995 referitor la politica economică spaţială (cunoscut în trecut ca Memorandumul politicii regionale). Preocuparea principală a politicii de dezvoltare regională olandeze o reprezintă nordul ţării, având în vedere progresul dezvoltării economice realizat de regiunile centrale, care au fost desemnate anterior. De asemenea, partea sudică a ţarii rămâne desemnată ca regiune eligibilă pentru obiectivul 1, acest lucru fiind justificat de regiunile vecine, care sunt asistate. Acesta este un exemplu în plus asupra efectului graniţelor, ca şi în cazul Luxemburgului.
Prin urmare, politica de dezvoltare regională urmăreşte crearea de condiţii fizice (de pregătire a infrastructurii) care să sprijine cel mai mult reducerea şomajului, principalul scop al politicii olandeze. În consecinţă, memorandumul despre politica economică spaţială se concentrează asupra pregătirii infrastructurii, concentrare care nu este necesară şi în regiunile care beneficiază de finanţare din partea Uniunii Europene.
Experienţa statelor nordice şi continentale relevă faptul că folosirea unei politici regionale se bazează pe amenajarea teritoriului şi pe realizarea de investiţii pentru dezvoltarea mediului de afaceri. De asemenea, politicile regionale practicate erau obligate să ţină cont de acordarea subvenţiilor şi atragerea investiţiilor străine cu precădere în regiunile cu probleme. Cu alte cuvinte, aceste ţări au avut în vedere acordarea de asistenţă financiară tuturor regiunilor de dezvoltare (şi în special celor cu probleme), astfel încât să realizeze o dezvoltare uniformă a teritoriului.
Economiile statelor nordice
Extinderea Uniunii Europene, pentru a cuprinde două dintre ţările nordice, a adus cu sine probleme de dezvoltare regională de un tip şi la o scară anterior necunoscute în Comunitatea Europeană. Aceasta ca urmare a faptului că, atât Finlada, cât şi Suedia dispun de zone vaste puţin populate, cu un climat aspru şi situate la mare distanţă de principalele centre urbane, de pieţele naţionale şi internaţionale. De asemenea, ambele ţări au probleme cu şomajul, care provine în mare parte din restructurarea industriei.
Obiectivele politicii de dezvoltare regională din Finlanda tind să varieze, în funcţie de climatul economic dominant. Astfel, nivelul ridicat al ratei şomajului face ca politicile macroeconomice să aibă prioritate în promovarea economiilor regionale. În prezent, politica de dezvoltare regională din Finlanda vizează trei obiective principale, respectiv: dezvoltarea regională echilibrată; promovarea activităţilor de dezvoltare independente în fiecare regiune şi crearea de locuri de muncă.
Pentru atingerea acestor obiective, legea finlandeză prevede că politica de dezvoltare regională trebuie să se concentreze pe: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi disponibilitatea serviciilor de bază; reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii necesare dezvoltării regionale; renaşterea structurilor de producţie ale regiunilor, îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a firmelor şi crearea de noi locuri de muncă; reîntărirea economiei regionale şi a pregătirii populaţiei.
Se poate observa deci că, în Finlanda, politica de dezvoltare regională are un loc important, legislaţia cerând ca politicile de sector să ia în considerare obiectivele dezvoltării regionale. Mai mult decât atât, politica de dezvoltare regională consideră că se va extinde mult peste măsurile economice tradiţionale, tinzând spre industrializare şi adaptare structurală, pentru a include dimensiunea spaţială a ajutorului social de stat.
În Suedia, începând cu anii '50, politica de dezvoltare regională a fost îndreptată spre extinderea producţiei industriale, pentru a ajuta zonele întârziate din punct de vedere economic, iar problemele zonelor periferice au fost motivate regional prin încercarea politicii regionale de a obţine un echilibru, prioritate având regiunile periferice. Iniţiativele politicii de dezvoltare regională, în acea perioadă, au fost direcţionate în principal spre crearea de noi locuri de muncă în fabricile din zonele desemnate, cu scopul de a contribui la o creştere economică împărţită în mod egal.
În timp, politica de dezvoltare regională suedeză a devenit mai ambiţioasă, încorporând o concentrare pe condiţiile sociale şi pe problemele din mediul înconjurător. Astfel, în ultimii ani, politica de dezvoltare regională suedeză a avut ca obiectiv crearea de regiuni care să fie egale din punct de vedere economic, ecologic, social şi industrial, obiectiv care a avut la bază egalitatea teritorială pentru toate zonele. În prezent, se observă că politica regională suedeză a accentuat libertatea de alegere a indivizilor cu privire la tipul şi locaţia muncii, rezultând o concentraţie specială în zonele rurale, fapt care se armonizează cu nevoia de a menţine o creştere economică susţinută şi de a crea oportunităţi egale pentru toate regiunile Suediei.
În statele cu economie nordică şi continentală s-au aplicat politici de dezvoltare regională axate pe reducerea şomajului şi pe promovarea diferitelor sectoare ale activităţii economice în mod independent în fiecare regiune în parte, pentru a se reduce efectul migrării populaţiei către centrele urbane şi a realiza o creştere economică repartizată în mod egal pe întreg teritoriul ţării. Politicile puse în practică de aceste state au condus la reducerea ratei şomajului şi la stoparea migrării forţei de muncă, dar aceste ţări rămân în continuare să beneficieze de sprijin comunitar pentru ridicarea standardelor de viaţă, creşterea economică susţinută şi crearea de oportunităţi egale pentru toate regiunile acestor ţări.