Politicile regionale ale statelor membre ale Uniunii Europene cuprind în mod tradiţional o gamă largă de instrumente, a căror importanţă variază considerabil de la o ţară la alta. În ultimii ani s-au identificat cinci tipuri de instrumente ale politicii regionale: (1) activităţile economice ale statului; (2) intervenţiile directe (pregătirea infrastructurii); (3) stimulente financiare pentru firme; (4) măsuri soft pentru sprijinirea dezvoltării, denumite măsuri de compensare; (5) mijloace de constrângere pentru locaţii sau controlul asupra lor în regiunile aglomerate.
Dintre toate aceste cinci tipuri de instrumente ale politicii de dezvoltare regională, rolul mijloacelor de constrângere şi al activităţilor economice ale statului s-au diminuat în mod semnificativ în ultimele două decenii. Folosirea mijloacelor de constrângere s-a aplicat în Franţa şi Marea Britanie, dar a fost abandonată în anii '70 (în Franţa, regulile referitoare la locaţie s-au păstrat până în prezent, dar sunt mai lejere). Importanţa activităţilor economice ale statului s-a redus, odată cu reducerea proprietăţii publice în multe activităţi. Astfel, privatizarea, la scară largă, a activităţilor de producţie a eliminat deciziile de investire a acelor întreprinderi din sfera de influenţă a guvernului (doar în Italia locaţia industriei de stat a rămas ca un instrument major al politicii regionale). De asemenea, un alt aspect al activităţii guvernamentale, care nu mai are rol de instrument al politicii regionale, îl reprezintă mijlocirea publică, măsurile privind aplicarea unor scheme de achiziţionare publică preferenţială pentru ajutoare în zonele desemnate fiind excluse în majoritatea ţărilor (doar în Germania şi Marea Britanie se mai practică).
Celelalte trei tipuri de instrumente - intervenţiile directe (infrastructura), stimulentele financiare şi măsurile de compensare - joacă, în prezent, un rol important în cadrul politicilor regionale, în unele sau în majoritatea statelor membre.
Intervenţiile directe au în vedere participarea administraţiei publice centrale şi/sau locale la dezvoltarea unor elemente de infrastructură economică şi socială şi parteneriatul public - privat pentru realizarea unor investiţii, destinate în special dezvoltării unor servicii de interes local.
Stimulentele financiare vizează prime şi subvenţii pentru investiţii, prime de transfer, acordarea unor împrumuturi în condiţii mai avantajoase, acordarea unor facilităţi pentru achiziţionarea sau închirierea terenurilor, scutirea de la plata taxelor vamale, scutirea sau reducerea unor taxe şi impozite, acordarea de tratamente preferenţiale în adjudecarea unor segmente ale pieţei publice sau acordarea unor autorizaţii speciale privind regimul de amortizare.
Măsurile de compensare vizează eliminarea sau diminuarea unor costuri suplimentare generate de localizarea activităţilor într-un anumit spaţiu . În această grupă de măsuri se încadrează ajutoarele acordate pentru reducerea cheltuielilor de exploatare, subvenţiile pentru cheltuielile cu mâna de lucru, primele pentru fiecare loc de muncă creat, subvenţiile pentru susţinerea unor măsuri de protecţie socială, ajutoarele acordate pentru sprijinirea mobilităţii şi a reîncadrării forţei de muncă, ajutoarele pentru formarea profesională a lucrătorilor sau subvenţiile pentru transport şi alte servicii publice.
Folosind cele patru grupe de ţări definite anterior, rolul acestor trei instrumente poate fi definit astfel:
► Concentrarea politicii de dezvoltare regională în ţările mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene tinde să cuprindă măsuri mai generale pentru mediul de desfăşurare a afacerilor, incluzând şi pregătirea fizică a infrastructurii. Această abordare mai largă a politicii de dezvoltare regională are la bază existenţa multor regiuni cu probleme în dezvoltare şi, din acest punct de vedere, aceste ţări aplică aproape toate tipurile de instrumente regionale.
► în ţările cu economie dualistică, abordarea politicii de dezvoltare regională este în mod tradiţional, mai extinsă, ea concentrându-se pe sprijinirea investiţiilor regionale pentru consultanţă, pregătire, capital uman, cercetare şi dezvoltare.
► În ceea ce priveşte statele nordice şi continentale membre ale Uniunii Europene, există o gamă largă de practici cu privire la politicile adoptate. Astfel, în Franţa, politica de dezvoltare regională foloseşte toate tipurile de instrumente ale politicii regionale, conceptul de amenajare teritorială ocupând o mare parte a politicii de dezvoltare spaţială. În Olanda şi Austria, politica de dezvoltare regională a preluat modelul francez de amenajare teritorială, dar nu au recurs la mijloacele de constrâgere din partea statului (la fel ca în Franţa). În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Belgia, în aceste ţări, politica de dezvoltare regională s-a axat pe investiţii în regiunile slab dezvoltate.
► În ţările nordice, politica de dezvoltare regională are în vedere măsurile economice îndreptate spre industrializare şi adaptare structurală, pentru a include dimensiunea spaţială în ajutorul social de stat. Un aspect aparte al politicii de dezvoltare regională în ţările nordice îl constituie natura problemelor regionale (dezavantajele dinamice şi geografice). Din acest punct de vedere există o accentuare a formelor de sprijin în transport şi al securităţii sociale, îndreptat către populaţie.