Politica de dezvoltare regională în ţările central şi est europene a cunoscut, după 1990, modificări de concepţie şi conţinut în contextul privind tranziţia la economia de piaţă şi al cerinţelor rezultate din pregătirea aderării la Uniunea Europeană.
Realizarea punerii în practică a politicii de dezvoltare regională a fost impulsionată de presiunea exercitată de regiunile cele mai afectate de consecinţele sociale ale restructurării, de instabilitatea politică creată în vechile regiuni industriale sau în regiunile ameninţate de şomajul industrial. Cu toate acestea, statele din Europa centrală şi de est, în încercarea de a reduce decalajele dintre nivelurile de dezvoltare şi în încercarea de a adopta o politică de dezvoltare regională s-au găsit în faţa mai multor alternative, respectiv: renunţarea la moştenirea socialistă, trecerea de la centralizare la descentralizare şi cheltuirea eficientă a resurselor disponibile pentru a realiza o producţie eficientă.
1.5.1. Renunţarea la moştenirea socialistă
De-a lungul istoriei, toate ţările Europei centrale şi de est s-au situat la periferia economică a Europei. Doar Cehoslovacia a trecut printr-un nivel avansat de industrializare capitalistă, încât Republica Cehă prezintă cele mai importante regiuni legate de una sau de două axe economice europene principale.
După cel de-al doilea război mondial, şi-au făcut apariţia, în spaţiul socio-economic al Europei centrale şi de est, principale schimbări spaţiale, dintre care se pot distinge: introducerea conceptului de „mare”, în marile oraşe, rezultând o schimbare importantă a structurilor lor economice şi sociale, precum şi limitarea dezvoltării funcţiilor lor pentru servicii; crearea câtorva centre industriale noi, bazate pe industria extractivă de materii prime (cărbune, cupru, sulf, fler, uraniu) şi/sau pe metalurgie şi producerea de energie; industrializarea accelerată a zonelor rurale tradiţionale (cazuri legate de creşterea industriei grele sau miniere) a dus la apariţia şi dezvoltarea oraşelor medii şi la creşterea de noi structuri socio-ocupaţionale în zonele respective, precum şi la schimbarea pe scară largă a procesului muncii, deoarece sistemul urban nu mai putea să întrunească toate cerinţele complexităţii industriale; colectivizarea agriculturii, schimbarea sistemului economic în zonele rurale şi crearea de ferme mari în proprietatea statului sau a colectivităţii au eliminat tradiţionalul sistem de ferme (Polonia fiind singura excepţie în acest proces); dezvoltarea industrializării a condus la limitarea resurselor pentru alte sectoare economice, aceasta având ca rezultat afectarea infrastructurii (drumuri şi telecomunicaţii), rămânând, însă, în picioare sistemul de cale ferată, esenţială pentru transportul din industria grea, industria extractivă şi a produselor agricole; deteriorarea dramatică a calităţii mediului înconjurător natural, datorită atitudinilor orientate spre dezvoltare şi negarea totală a oricărui alt proces decât acela al creşterii cantitative.
Economiile ţărilor socialiste (în special economiile lor regionale) erau în totalitate conduse de industrie, iar această industrie era, în totalitate, subordonată tiparului celei de-a doua revoluţii tehnologice. Numai Cehoslovacia a demonstrat metode spaţiale mai mature, aceasta datorându-se tradiţiilor lor mai vechi în ceea ce priveşte civilizaţia industrială.
Se poate observa că, după 1990, ţările din Europa centrală şi de est se aflau într-un mare impas: fuseseră industrializate forţat (majoritatea produselor ne mai fiind corespunzătoare şi pe pieţele vestice), schimburile comerciale se derulaseră cu precădere într-un spaţiu „închis”, în special pe pieţele din estul şi centrul Europei. Astfel, ele au fost puse în situaţia de a adopta politici de restructurare a activităţilor economice, bazate pe renunţarea la unele ramuri ale industriei care nu mai erau competitive, dar care au şi generat un şomaj ridicat. Noile politici trebuie să concure la crearea de produse viabile şi pe pieţele vestice şi, totodată, să recalifice forţa de muncă, să dezvolte agricultura, mediul rural şi sectorul serviciilor (aproape inexistent - cu excepţia turismului, care era puţin mai dezvoltat).
1.5.2. Renunţarea la centralizare şi trecerea la descentralizare
Reformele care au schimbat ţările Europei centrale şi de est, de la conducerea autoritară la un sistem democratic, au dus, paradoxal, la creşterea centralizării Ia nivel teritorial.
Până la începutul anilor '90, organizarea teritorială a statelor nu a prezentat o problemă majoră, dar, treptat diviziunea şi lipsa unei autorităţi la nivel regional a avut consecinţe negative, fie sub formă politică, fie sub formă mentală, creându-se astfel un gol între centru şi autorităţile locale. Această situaţie s-a datorat faptului că, autorităţile regionale, ca reprezentanţi ai guvernului central, nu căutau soluţii locale pentru probleme lor, ci apelau direct la autoritatea centrală pentru ajutor sau pentru investiţii externe. Rezultatul acestei neimplicări a condus la un proces de centralizare, de „înăbuşire” a oricărei iniţiative de a se baza pe forţele proprii, de a stimula folosirea de metode locale de dezvoltare regională.
O dată cu schimbările politice intervenite după 1990, statele Europei centrale şi de est au trecut de la socialism la capitalism, mai întâi politic, urmând ca trecerea la economia de piaţă să se realizeze şi pe plan economic, prin descentralizarea competenţelor între autoritatea centrală şi autorităţile locale (regionale). Astfel, fiecare stat în parte, în funcţie de trecutul istoric şi economic a încercat să adopte propria sa metodă de trecere la capitalism. Însă, se constată că despărţirea de trecut este foarte grea, şi nu pentru faptul că nu ar fi dorită, ci mai ales pentru amprenta pe care socialismul şi-a lăsat-o asupra economiei şi mentalităţii populaţiei fiecărui stat, în parte.
1.5.3. Cheltuirea resurselor disponibile: egalitate-eficienţă
De-a lungul eforturilor susţinute pentru trecerea la economia de piaţă, se constată că sunt greu de restructurat marile industrii în declin. Totodată, procesul de polarizare la care au fost supuse aceste ţări în perioada socialistă, manifestat în toate domeniile - între indivizi, fabrici, sectoare şi unităţi spaţiale, a condus la împărţirea statelor din Europa centrală şi de est în regiuni în declin, cu rate ridicate ale şomajului şi regiuni care manifestă o oarecare continuitate în dezvoltarea lor.
În aceste condiţii, s-a pus întrebarea dacă, în acest proces trebuie să se implice politica de dezvoltare regională, deoarece intervenţia acesteia era considerată necesară în cazurile unde era clar că regiunile nu vor fi capabile să facă faţă noilor încercări ale economiei deschise de piaţă. Răspunsul la această întrebare a fost afirmativ, dar a apărut altă întrebare, referitoare la originea resurselor necesare şi selectarea cheltuielilor care trebuie să fie micşorate. La această întrebare răspunsul a fost nuanţat în funcţie de priorităţile acordate echităţii şi eficienţei în dezvoltarea regională.
Spre exemplu, în România, se constată că reglementările privind dezvoltarea regională au condus la delimitarea a 35 de zone defavorizate. Finanţarea dezvoltării acestor zone se realizează prin intermediul resurselor proprii existente în regiune, la care se adaugă participarea statului prin facilităţile fiscale acordate potenţialilor investitori, prin intermediul fondurilor alocate de la bugetul statului (Fondul Naţional de Dezvoltare Regională) şi prin intermediul fondurilor de tip structural acordate României de către Uniunea Europeană (PHARE, ISPA şi SAP ARD).
Astfel, ţările post-socialiste trebuie să facă eforturi imense de investiţii pentru a moderniza economiile lor şi a le face mai competitive pe piaţa globală. În acest sens, guvernele ar putea să încurajeze plasarea capitalului acolo unde eficienţa poate fi mai mare, sau să caute să egalizeze nivelul de dezvoltare al regiunilor întârziate.
Apropierea nivelurilor de dezvoltare între regiuni este necesară pentru asigurarea potenţialului economic al acestora, respectiv a unor condiţii cât mai apropiate pentru participarea agenţilor economici în mediul concurenţial.
1.5.4. Noi factori al dezvoltării regionale
În timpul transformării postsocialiste, abilitatea regiunilor de a se adapta la noile condiţii economice a avut în vedere următoarele măsuri majore în ceea ce priveşte diferenţa spaţială: (1) diversificarea structurii economice (cu cât structura economică este mai diversificată, cu atât economia regională se adaptează mai repede). Aceasta include, printre altele, nivelul şi diferenţierea pregătirii forţei de muncă şi a modernizării mijloacelor fixe. Astfel, cu cât este mai diversificată structura economică, cu atât populaţia este calificată în mai multe domenii, iar nivelul dezvoltării tehnologice este mai avansat; (2) nivelul general al dezvoltării socio-economice. Această măsură acţionează pe două planuri: reducerea discriminării zonelor rurale (mai puţin dezvoltate) faţă de oraşe şi reducerea discriminării zonelor estice ale ţării (mai puţin dezvoltate) faţă de zonele vestice. De asemenea, măsura are în vedere şi gama oportunităţilor în angajare; (3) distanţa faţă de sursele de capital şi de inovaţie. Această măsură are în vedere mai mulţi factori, printre care: apropierea faţă de un aeroport internaţional, apropierea faţă de graniţa vestică şi apropierea faţă de centrele urbane. În acest context, capitalul nu se referă exclusiv la „capital străin”, ci la sursele autohtone de finanţare, cu toate că rolul capitalului străin (şi al noilor tehnologii) prezintă o importanţă crucială pentru dezvoltarea generală a economiilor Europei centrale şi de est.
În mod clar, există şi alte măsuri care formează abilitatea regională de a se transforma; este vorba de structura agricolă, densitatea companiilor din oraşe, căderea industriilor, vulnerabilitatea faţă de declinul pieţelor estice, tensiuni etnice, calitatea mediului înconjurător etc. Totuşi, cele trei măsuri majore, redate mai sus, par a fi de o importanţă majoră în evaluarea şanselor regiunilor specifice de a ieşi din dificultăţile lor (deseori accidentale) şi, de asemenea, în rolul lor (potenţial) în cadrul procesului de transformare a economiilor Europei centrale şi de est.